Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Diadoh al Foticeei

Diadoh (t 468), episcop al Foticeei în Epir şi autor al celor O sută de capete gnostice despre desăvârşirea duhovni­cească. Lucrarea s-a bucurat de mare popularitate, fiind citată de Maxim* Mărturisitorul, Sofronie* de Ierusalim, Thalasie şi Fotie* şi de autorul antologiei Doctrina Patrum. Fotie ne informează că Diadoh, episcop al Foticeei, se număra printre cei care se opuneau monofiziţilor în perioada sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451). Iscălitura lui se află între cele ale episcopilor din Epir, care au scris o scrisoare împăratului Leon, după ce episcopul Proteriu al Alexandriei a fost ucis de către monofiziţi în 457. Data morţii sale este pusă în jurul anului 468.

Cea mai de seamă lucrare a lui Diadoh rămâne Copita Gnostica sau cele o sută de capete gnostice despre desăvârşirea duhovnicească. Această lucrare poate fi luată drept manual pentru viaţa ascetică, ceea ce îi dă un loc aparte în istoria spi­ritualităţii creştine. Interesant de obser­vat că autorul nu se limitează doar la a dezvălui calea spre desăvârşire, ci în­cearcă să facă distincţie între ceea ce este bine şi rău în această strădanie, cu scopul de a clarifica conceptele şi a înlătura ideile rele. De aceea, Căpiţa Gnostica se constituie şi ca un tratat polemic împotri­va mişcării pietiste a messalienilor, care susţineau că, datorită păcatului săvârşit de Adam, fiecare om are un demon sub­stanţial unit cu sufletul şi că acest demon, care nu poate fi alungat la botez, putea fi exorcizat numai prin rugăciune perma­nentă. Mişcarea messalienilor a fost con­damnată la sinodul de la Efes (431). Tra­tatul este adresat elementului monahal, împărţit de Diadoh în chinoviţi, eremiţi şi sihastri. Doctrina propusă este influ­enţată de Evagrie* Ponticul, însă nu este străină de accente pauline. Contemplaţia mistică se întemeiază pe cele trei virtuţi teologice, dar mai ales pe cea a iubirii. Scopul vieţii duhovniceşti este unirea su­fletului cu Dumnezeu prin dragoste. Por­nind de la distincţia dintre 'chip' şi 'ase­mănare', Diadoh susţine că 'chipul' dumnezeiesc din om a fost întunecat, s-a întinat. Harul Botezului îl spală de înti-năciunea păcatului, dar prin aceasta nu dobândim imediat 'asemănarea' cu Dum­nezeu. Spălarea chipului se face fără co­laborarea noastră, este o lucrare a harului pe care încă nu o simţim. Asemănarea trebuie să o câştigăm prin sporirea efor­turilor noastre, prin viaţă virtuoasă şi o atingem deplin atunci când în noi a cres­cut covârşitor dragostea lui Dumnezeu. Atunci când sporim în asemănare se face

simţit şi harul divin care stă ascuns 'în adâncul minţii' încă de la Botez. Din momentul în care cineva începe să-L iubească pe Dumnezeu, o parte din bună­tăţile harului intră în comuniune tainică cu sufletul şi mintea lui, iar când simte prezenţa lui Dumnezeu în minte, atunci harul începe să lucreze peste 'chip'şi 'ase­mănarea'. Viaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu, căci 'nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simţirea inimii'. Progresul duhovnicesc este o evo­luţie treptată care implică strădania omu­lui de eliberare de patimi, căci numai în acest fel omul se poate deschide către Duhul Sfânt a cărui lucrare săvârşeşte cu adevărat despătimîrea. Alături de acest tratat, lui Diadoh îi mai sunt atribuite o Omilie la înălţare, o lucrare în formă de dialog, Viziunea, şi un Catehism, lucrare descoperită recent şi atribuită Sf. Simeon Noul Teolog (t1022). Există totuşi posibilitatea ca această lucrare să îi aparţină lui Diadoh, deoarece se regăsesc în ea asemănări cu dialogul Viziunea.

Migne, PG 65, 1167-1212; E. des Places, Diadoque de Photice. Oeuvres spirituelles, SCh. 5 bis, Paris, 1955 şi 1998; D, Stăniloae, Filocalia sfintelor nevoinfe ale desăvârşirii, voi. I, Harisma, Bucureşti, 1992, p. 381-449 (Definiţii şi Cuvânt ascetic în 100 de capete, introducere, traducere din greacă şi comen­tarii); F. Dorr, Diadochus von Photike und die Messalianer. Ein Kampfzwischen wahrer undfalscher Mystik imfiinften Jahrhundert, 1937; V. Messana, Cento consider azioni sullafede, Roma, 1978; J. Rutherford, Sealed \vith the Likeness ofGod: Christ as Logos in Diadochos of Photike, în Studies in Patristic Christology, ed. de Finan-Twomey, Dublin, 1998, p. 67-83; E. Venables, Diadochus, art. în Smith-Wace, III, p. 823; Bardenhewer, IV, p. 186-188; Altaner-Stuiber, 1980, 334 şi urm.; Cross, Diadochus, art. în ODCC, p.

399; Quasten, Patrology, III, p. 509-513 cu bibliografie; C. Riggi, Diadoque de Photicee, în DEC A, I, p. 673; K. Fitschen, Diadochus von Photice, în LACL, p. 162-163 cu bibli­ografie.

Dialog

Gen literar întâlnit în literatura clasică antică, preluat şi în tradiţia creştină în con­textul unor dezbateri teologico-filosofice, în controverse polemice, cu scopuri di­dactice sau haghiografice. Nu se ştie cu certitudine dacă dialogurile creştine au fost influenţate de rabinii iudei care au dezbătut legea sau de dialogurile filoso­fice din diverse şcoli filosofice greceşti. Cel mai vechi dialog creştin i-a aparţinut lui Ariston* de Pella şi prezenta contro­versa dintre iudeul Papisc şi creştittul Jason privind interpretarea Vechiului Testament. Din nefericire lucrarea nu s^-a păstrat, întâlnim apoi Dialogul cu iudeul Trifon, care îi aparţine Sf. Justin* Mar­tirul şi Filosoful, şi Octavius al lui Minu-cius* Felix şi Apokritikos a lui Macarie* Magnezianul. în mare parte, autorii creştini se referă în dialogurile redactate de ei la Platon şi Cicero, luând ca model dialogurile acestora şi redând dialoguri filosofice creştine. Un exemplu cert în acest sens este Sf. Grigorie* de Nyssa cu Dialogul despre suflet şi înviere, inspirat din Phedon al lui Platon, şi, bineînţeles, Fericitul Augustin* cu dialogurile filo­sofice din tinereţe: Contra Academicos, De beata vita, De ordine, Soliloquîa, iar după ce s-a botezat, De quantitate, De magistro, De libero arbitrio şi De musi-ca. în acelaşi gen literar sunt incluse: Bardesanes*, Cartea legilor ţărilor, Gri­gorie* Taumaturgul, Despre nepătimîrea şi pătimirea lui Dumnezeu şi Boethius*, Consolatio philosophiae. Dialogurile filosofice creştine încearcă să prezinte

DIALOG

DIATESSARON

DIATESSARON

DIDAHIA

argumente raţionale, în funcţie de reve­laţia divină, deşi independent de aceasta. Acest fel de dialoguri sunt relativ reduse ca număr şi au fost redactate cu ocazia controverselor doctrinare dintre orto­docşi şi eretici: Origen, Dialogul cu He-raclide\ Metodiu de Olimp are o serie de dialoguri: Despre liberul arbitru, Despre înviere, dialog antignostic şi antiorige-nist, De lepra, De creatis, Dialogul lui Adamantius, împotriva gnosticilor; He-gemonius, Acta Archelai, împotriva ma­niheismului, în sec. IV şi V dialogurile polemice se înmulţesc datorită contro­verselor doctrinare cu erezile ariană, ma-cedoniană. Ieronim* scrie dialoguri îm­potriva luciferienilor şi pelagienilor, Chi­rii* de Alexandria, împotriva arienilor şi nestorienilor, iar Teodoret* de Cyr cu dia­logul său Eranistes, împotriva monofi­ziţilor. Preferinţe spre genul dialoga! au mai avut Diodor*, Sf. Vasile* cel Mare ş.a. Apolinarie* de Laodiceea transpune sub formă de dialog Evangheliile şi Epis­tolele apostolilor. Sf loan* Gură de Aur foloseşte tehnica dialogului în tratatul Despre preoţie, în literatura haghiogra-fică, dialogul este de asemenea prezent: Palladiu* de Helenopolis, Dialog asupra vieţii Sf. loan Hrisostom; Sulpiciu* Se­ver, Dialoguri asupra vieţii Sf. Martin; Grigorie* cel Mare, Dialoguri asupra vie­ţii şi a minunilor sfinţilor italieni. Dialo­gul literar, deşi cunoscut, nu a fost folosit intens şi în mod permanent. Sunt prezen­te totuşi lucrările de genul eratopokrei-sis, adică, întrebări şi răspunsuri, cum ar fi cele ale lui Pseudo-Justin, Quaestiones et responsiones ad orthodoxos, Pseudo-Cezarie de Nazianz, Dialoguri, Photius (Fotie), Amphilochia. Acest gen a influ­enţat Regulile Sf. Vasile cel Mare şi Collationes ale lui loan Cassian. în cele din urmă mai întâlnim dialogul gnostic sau al revelaţiei, care prezintă discuţii

între apostoli şi Mântuitorul sub formă de dialog, precum şi o serie de întrebări pe care aceştia le pun Mântuitorului înviat. Acest tip de dialog este îndeobşte apocrif sau gnostic şi aminteşte de formulele şi tematici le hermetice ale vremii.

M. Hoffrnann, Der Dialog bei christlichen Schriftstellern der ersten vier Jahrhunderte, TU 96, Berlin, 1966; B.R. Voss, Der Dialog in der fruhchritlichen Literator, Studia et Testimonia antiqua 9, Miinchen, 1970; P. Perkins, The Gnostic Dialogue. The Early Church and the Crisis of Gnosticism, New York, 1980; P.F. Beatrice, Dialogue, în DECA, I, p. 673-675; D. Weber, Dialog, în LACL, P- 163-165; G. ROwekamp, Dialog des Erlosers, în LACL, p. 165 cu biblio­grafie.

Diatessaron

Prezentarea unitară a celor patru evan­ghelii realizată de către Taţian* Asirianul sau Sirianul în jurul anilor 150-160, text folosit de Bisericile de limbă siriacă până la Rabbula*, începutul sec. V. Nu cunoaş­tem cu certitudine limba în care această armonie sau concordanţă a celor patru Evanghelii a fost scrisă, fiind sugerate siriacă, greaca şi chiar latina. Descoperi­rea la Dura Europos în 1933 a unui frag­ment din Diatessaron în limba greacă, cât şi numirea propriu-zisă de Diatessaron, Aia TEaaocpoov, promovează ideea unui original grec. Cu toate acestea, este posi­bil ca Taţian să fi redactat în mod unitar cele patru evanghelii în siriacă, cu scopuri misionare specifice vorbitorilor acestei limbi, cât şi pentru uz liturgic. Cunoaştem modul în care a fost redactat Diatessa-ronul din: a. Comentariul la Diatessaron al Sf. Efrem* Şirul, din sec. IV, care s-a păstrat integral în traducere armeană. O parte din acest commentariu în limba siriacă a fost descoperită la British Mu-

seum. b. De asemenea, există două tra­duceri în limba arabă. c. Există apoi un Diatessaron persan tradus din siriacă care mai conţine şi diverse variante apocrife, d. Codex* Fuldensis conţine o armonie a evangheliilor în limba latină, e. Armonia Evangheliilor în olandeza medievală şi în germana veche şi comentariul lui Zaharia de Chrysopolis, Concordia evangeli-orum quattuor. Publicarea Diatessaronu-lui este o mărturie a importantei şi intere­sului de care s-au bucurat Evangheliile în primele veacuri ale Bisericii creştine.

Comentariul lui Efrem: L. Leloir, OSB, în CSCO 137, Scriptores Armeniaci, I, 1953; L. Leloir, Ephrem de Nisibe, Commentaire de l'Evangile concordant ou Diatessaron, traduit du siriac et de l'arme"nien, SCh., 121, Paris, 1966; Diatessaron de Tatien, texte arabe etabli, traduit en francais, collationne" avec Ies anciennes versions syriaque, sui vi d'un e"vangeliaire diatessarique syriaque, par P.A. Marmadji, OP, Beyrouth, 1935; Codex Fuldensis, Novum Testamentum latine inter­prete Hieronymo, ex manuscripte Victoris Capuani editit, prolegominis introduxit, com-mentariis adornavit Ernestus Ranke, Mar-bourg şi Leipzig, 1868; The Liege Diatessa­ron, edited with a textual Apparatus by D. Pooij, with the Assistance of C.A. Phillips, English Translation of the Dutch Text by A.J. Bamouw, Part I-V, Amsterdam, 1929, 1931, 1933, 1935, 1938; Giuseppe Messina, SJ, Diatessaron Persiană, Biblica et Orientalia, 14, Roma, 1951; C.H. Kraeling, A Greek Fragment ofTatian's Diatessaron f rom Dura, Londra, 1935; C. Peters, Das Diatessaron Tatians, Seine Vberlieferung und sein Nachwirken in Morgen- und Abendland sowie der heutige Stand seiner Erforschung, Roma, 1939; A. VQobus, Studies in the History of the Gospel Text in Syriac, Louvain, 1951; G. Quispel, Taţian and the Gospel of Thomas, Leiden, 1975; Cross; Diatessaron, în ODCC, p. 400; F. Bolgiani, Diatessaron, în DECA, I, p. 678-679; R Bruns, Diatessaron, în LACL, p. 165-166 cu bibliografie.

Didahia

Didahia (Ai5ccxfi Kuplo-u 8ia to>v 8o>5£Koc ocTcoaioXciov) este cel mai vechi manual creştin pentru rânduiala biseri­cească şi viaţa creştină. Primele şase ca­pitole tratează problema celor două căi (Duae viae): Calea vieţii şi Calea morţii, materialul se bazează pe o sursă iudaică.

a *

In această primă parte au fost introduse şi elemente preluate în special din Predica de pe Munte. Capitolele 7-15 prezintă o serie de instrucţiuni privind botezul (prin întreită cufundare în apă, dacă este posi­bil, în caz contrar, prin stropire întreită), postul (recomandat în zilele de miercuri şi vineri), rugăciunea particulară şi în co­mun, Sf. Euharistie şi cum trebuie trataţi profeţii, episcopii şi diaconii. Ultimul ca­pitol este o profeţie privind Antihristul şi cea de a doua venire. Cercetările legate de descoperirile de la Qumran sugereză posibilitatea unor confluenţe de idei între cele două căi din Didahii şi Manualul de disciplină de la Qumran. Desigur, Dida­hiile nu păstrează nuanţele dualiste pe care le întâlnim în textul qumranit, însă anumite apropieri cu literatura sapieţială iudaică pot fi făcute, considerându-se că etica creştină ar putea, într-o oarecare măsură, să se bazeze pe tradiţia iudaică. Modul de prezentare a funcţiilor sacerdo­tal amintesc de practici misionare pre­zente în tradiţiile comunităţilor din Siria occidentală, teritoriu în care se crede că a fost elaborată această scriere. Cât pri­veşte autorul, acesta rămâne necunoscut, iar data scrierii, este incertă. După unii cercetători, lucrarea datează din primul secol, în timp ce alţii o plasează în sec. II. Autorul a cunoscut Evangheliile după Matei şi Luca şi probabil loan. Există o serie de conexiuni între Epistola lui Bar-naba şi Hermas. Didahia a fost descope­rită la sfârşitul sec. XIX, şi publicată în

DIDAHIA

DIDASCALIA APOSTOLORUM

DIDASCALIA APOSTOLORUM

DIDIM CEL ORB

1883, dând naştere unei literaturi de spe­cialitate deosebit de bogată.

J. Rendel Harris, The Teaching ofthe Twelve Apostles, with Facsimile of the Manuscript, Baltimore şi Londra, 1887; A. von Harnack, Die Lehre der 12 Aposte/, TU 2, ed. a 2-a, Leipzig, 1893; H. Lietzmann, Die Didache, mit kritischem Apparat, KT 6, Berlin, 1936; Th. Klauser, Doctrina duodecim Aposto­lorum, FP l, Bonn, 1940; J.-P. Audet, La Didache: Instructions des Apotres, Paris, 1958 (trad. în franceză); F. Zeller, Die Apostolischen Văter, BKV, 35, ll-e Auflage, Kempten, und MUnchen, 1918, p. 6-16 (trad. în germ.); J.B. Lightfoot şi J.R. Harmer, The Apostolic Fathers, London şi New York, 1893 (trad. în engl.); J.A. Robinson, Bar-nabas, Hermas and the Didache, London, 1920; J. Quasten, Monumenta eucharistica et liturgica vetustissima, F P 7, Bonn, 1935-1937, p. 8-13; A. VSobus, Liturgica! Tra-ditions in the Didache, Stockholm, 1968; S. Giet, L'enigme de la Didache, Paris, 1970; C. Vasilescu, Raportul dintre virtute şi păcat după doctrina morală a Didahiei, în St.T, ser. II, 14, 1962, p. 72-91; Cayre, I, p. 45-50; Altaner-Stuiber, 1980, p. 79-82; I.G. Coman, I, p. 93-110; Quasten, I, p. 29^39 cu biblio­grafie; Cross, Didache, The, în ODCC, p. 401; W. Rordorf, Didache, în DEC A, l, p. 679-680; B. Steimer, Didache, în LACL, p. 166-168 cu bibliografie; W. Rordorf-A. Tuilier, La doctrine des douze Apotres (Didache), SCh 248bis, Paris, 1998.

Didascalia Apostolorum

Didaskalia (în greacă AiSaaKccXicc) sau învăţătura universală a celor doisprezece Apostoli şi sfinţi ucenici ai Mântuitorului (titlul în siriacă), este o Rânduială Bise­ricească, compusă în primele decenii ale sec. III, pentru o comunitate de creştini convertiţi la creştinism din sânul păgâ­nilor în partea de nord a Siriei. Scrierea este modelată după Didahie şi reprezintă

izvorul principal pentru primele şase cărţi ale Constituţiunilor apostolice. Autorul, medic de profesie şi, se pare, evreu de origine, este necunoscut. Pri­mele capitole (1-2) cuprind o serie de sfaturi către soţi şi soţii. Creştinilor li se atrage atenţia asupra pericolului pe care literatura păgână îl reprezintă, la fel şi îmbăierea în comun.CapitoluI 3 prezintă reguli privind alegerea şi hirotonirea episcopilor, preoţilor şi a diaconilor şi norme pentru catehumeni. Capitolele 4-9 descriu drepturile şi obligaţiile episcopu­lui, modul de abordare a penitenţilor (cap. 5-7), grija pentru cei săraci (cap. 9). In capitolele 10-11 se atrage atenţia în legătură cu folosirea păgânilor ca martori pentru creştini în diverse procese, în ca­pitolul 12 găsim o prezentare minunată a lăcaşurilor de închinare, iar în al 13-lea capitol se subliniază obligativitatea creş­tinului de a participa la slujba Sf. Euha­ristii, în continuare sunt date reguli de com­portament pentru văduve, pentru diaconi şi diaconiţe şi se abordează problema mi­losteniei creştine şi mai ales grija pentru creştinii întemniţaţi pentru Hristos. Creş­tinul nu trebuie să se teamă de persecuţii, mai ales având credinţa în înviere. Zilele de post sunt miercuri şi vineri în decursul săptămânii. Este menţionat şi postul înain­te de Sf. Paşti. Sunt date apoi îndrumări pentru educarea copiilor şi este prezen­tată primejdia pe care ereziile o reprezin­tă pentru credincioşii creştini. Didascalia nu este o lucrare dogmatică, ci mai de­grabă una morală, în care sunt postulate rânduieli pentru ordinea şi bunul mers în Biserică. Aspectele doctrinare privesc în special respingerea gnosticismului şi a iudaismului. Documentul este important pentru istoria vieţii şi practicilor creştine în primele veacuri. La redactarea Didas-caliei, autorul s-a inspirat din Didahie, Sf. Ignatie, Păstorul lui Herma, Scrisoarea

lui Pseudo-Barnaba, Apologia I-a a Sf. Justin, Evanghelia lui Petru, Faptele lui Petru şi Faptele lui PaveL Din textul grec al Didascaliei se păstrează doar câteva fragmente, în întregime s-a păstrat în limba siriacă, din care a fost tradus în arabă şi etiopiana. Există şi o veche tra­ducere latină de Ia sfârşitul sec. IV care nu pătrează textul complet.

P.A. de Lagarde, Didascalia apostolorum syriacae, Leipzig, 1854; F.X. Funk, Didas­calia et Constitutiones Apostolorum I, Paderborn, 1905, p. 1-384; H. Gibson, Horae Semiticae II. The Didascalia Apostolorum in English, London, 1903; J.M. Harden, The Ethiopic Didascalia Translated, SPCK, London, New York, 1920; F. Nau, La Didas-caie des douze apotres, ed. a 12-a, Paris, 1912; H. Achelis und J. Fleming, Die syrische Didascalia ubersezt und erklârt, TU 25, 2, Leipzig, 1904; A. Voobus, în CSCO 401-402, 407-408 (text siriac şi trad. în engleză); I.G. Coman, II, p. 518-519; Quasten, Patrology, I, p. 147-152 cu biblio­grafie; Cross, Didascalia Apostolorum, în ODCC, p. 401; P. Nautin, Didascalie des Apotres, în DECA, I, p. 680-681; B. Steimer, Didascalia, în LACL, p. 167-168 cu biblio­grafie.

Didier de Cahors vezi Desiderius de Cahors

Didim cel Orb

Didim cel Orb (313-398), teolog alexan­drin, conducător al şcolii catehetice din Alexandria, îşi pierde vederea Ia vârsta de 4 ani. Din această pricină va fi numit 'cel Orb', în pofida acestui teribil handi­cap care îi va marca întreaga viaţă, Didim va acumula un bagaj extraordinar de cunoştinţe enciclopedice în diverse domenii: gramatică, retorică, aritmetică,

geometrie, muzică, logică, izbutind să se familiarizeze în mod cu totul excepţional şi cu Sf. Scriptură. Sf. Atanasie* cel Mare îl apreciază în mod deosebit şi îl numeşte la conducerea şcolii catehetice din Ale­xandria, având printre ucenicii săi cei mai de seamă pe Ieronim* şi Rufin*. Di­dim a fost unul dintre ultimii mari con­ducători şi dascăli ai şcolii alexandrine, care îşi va închide porţile la scurtă vreme după moartea sa. Fără a fi original în gândire, el a influenţat profund teologia creştină atât în Răsărit, cât şi în Apus, după cum ne informează Ieronim. Pentru Rufin, Didim a fost 'profet', 'bărbat apostolic'. El s-a impus şi prin viaţa ascetică pe care a trăit-o în singurătate aproape sihăstrească. Se ştie că a fost vizitat atât de Sf Antonie*, întemeietorul monahismului, cât şi de Paladiu*. Ieronim reţine că Didim a compus, opere numeroase şi nobile -plura et nobilia., iar Paladiu spune că 'a interpretat Vechiul şi Noul Testament, cuvânt cu cuvânt, acor­dând doctrinei atenţie atât de mare... încât i-a depăşit pe toţi cei vechi prin cunoştinţele sale' (Ist. Lausiacă 4). Din păcate, opera sa a avut o soartă nefericită datorită bănuielilor şi acuzelor de a fi fost origenist. De fapt, el a avut cutezanţa de a-1 apăra pe marele teolog alexandrin şi lucrarea lui De principiis, subliniind ortodoxia lor. De aceea şi el va fi con­damnat la sinodul al V-Iea ecumenic de Ia Constantinopol (553) ca susţinător al credinţei în preexistenta sufletului şi în apocatastază, alături de Origen* şi Evagrie* Ponticul. Principala sa lucrare, Despre Sf. Treime, s-a păstrat în între­gime şi este lipsită de elemente orige-niste. El respinge subordinaţionismul şi dă replici pertinente arienilor şi mace-donienilor. Tratatul Despre Sfântul Duh s-a păstrat în traducerea latină a lui Iero­nim. Sf. Ambrozie* foloseşte versiunea

DIDIM CEL ORB

DIDIM CEL ORB

DIMITRIE DE ALEXANDRIA


greacă a acestei scrieri. Didim consideră că Sf. Duh este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin intermediul unor texte scripturistice respinge obiecţiunile pnev-matomahilor. Un alt tratat care a supra­vieţuit este cei împotriva maniheilor. Didim atacă învăţăturile maniheice în lucrările sale Despre Sf. Treime, Despre Sf. Duh şi în comentariile sale biblice. Lucrări dogmatice pierdute: Despre dog­mă şi contra arienilor; Sectarum volu-men; Ad philosophum şi De incorporeo (ambele menţionate de Sf. loan* Da-lîi a se h i n în Sacra Paralleld); Adversm Arium et Sabellium; şapte Dialoguri pseudo-atanasiene-, Despre vederea se­rafimilor (despre acest tratat se crede că nu îi aparţine). Dintre operele sale exe­getice s-au păstrat fragmente. Ierontm ne informează că Didim a compus comen­tarii la: Psalmi, Iov, Isaia, Osea şi Za-haria, iar din Noul Testament la: Evan­ghelia după Matei şi loan, Faptele Apos­tolilor, I şi II Corinteni, Galateni şi Efe-seni. Cassiodor* menţionează o Expo-sitio septem canonicarum (adică catholi-carum) epistolantm (Comentariu la cele şapte epistole universale), traduse în la­tină de Epifanie* Scolasticul, versiune care s-a păstrat şi un comentariu la Pro­verbe, în 1941 s-au descoperit lângă Toura, la sud de Cairo, o serie de codici pe papyrus, datând din sec. VI şi VII, care conţine comentarii ale iui Didim la Iov, Zaharia şi Facere, precum şi la Eclesiast şi la Psalmii XX-XLVI, a căror autenticitate este incertă. Această desco­perire confirmă totuşi influenţa lui Ori-gen asupra lui Didim (Cross). Didim este deosebit de important pentru istoria teologiei creştine. El este punctul de legătură între Atanasie* şi Părinţii capadocieni, păstrând tradiţia alexan­drină tradiţională şi punând temeliile hristoiogiei lui Ciril* din Alexandria

(Quasten). Doctrina trinitară propusă de Didim este ortodoxă, făcând uz de expre­sii teologice cheie, cum ar fi o fire şi trei ipostase, reţinând deqfiinţimea şi uni­tatea Persoanelor, Tatăl cel fără de în­ceput generează pe Fiul-Logosul şi pur­cede pe Duhul Sfiânt din natura şi sub­stanţa Sa. Hristologia lui Didim este în unele privinţe mai clar expusă decât la Atanasie. El a precizat cu acurateţe pro­blema sufletului uman al lui Hristos, în controversele pe care le-a avut cu arienii şi maniheii. Maniheii susţineau că Hristos a avut doar un trup aparent, iar arienii, că El n-a avut suflet omenesc, în argumentarea sa, Didim afirmă fără ezitare că un trup omenesc fără suflet nu poate mânca şi dormi, după cum nici divinitatea Logosului nu poate face aces­te lucruri, întrucât se ştie că I i sus a făcut astfel de lucruri, este nevoie de un suflet omenesc, în pnevmatologie, Didim sus­ţine că Duhul Sfanţ nu este o creatură, ci este necreat, la fel ca şi Fiul, el purcede din Tatăl şi este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul. Datorită învăţăturii sale despre Duhul Sfânt, Conciliul de la Florenţa l-a numit 'teolog al Duhului Sfanţ'. Nu în­tâlnim la Didim învăţătura despre purce-derea Duhului din Fiul. El spune doar că Duhul Sfânt 'purcede de la Tatăl, sălăş-luindu-se în mod dumnezeiesc în Fiul' (De Trinitate I, 31), sau că Duhul Sfânt este chipul Fiului, după cum Fiul este chipul Tatălui.

în antropologie el este origenist, întrucât afirmă că, deşi sufletul este creat de către Dumnezeu, el a preexistat trupului în care a fost pus ca într-o închisoare. Uneori afirmă că omul este format din trup şi suflet; alteori că este format din trei elemente: sufletul raţional sau mintea propriu-zisă, sufletul - anima şi trupul material.

Biserica este întemeiată de Hristos, iar Duhul Sfânt împărtăşeşte prin Biserică harurile Sale. Botezul se săvârşeşte în numele Sf. Treimi şi aduce mântuire celor ce cred. Duhul Sfânt ne reînnoieşte la botez şi tot El ne sfinţeşte. Prin botez are loc ştergerea păcatului strămoşesc şi recăpătarea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Păcatul strămoşesc se trans­mite prin împreunarea părinţilor, de aceea lisus, născut din Fecioară, nu a fost pătat de acest păcat.

Deşi a fost acuzat că afirmă apocatas-taza, această doctrină nu o întâlnim ex­plicit la Didim. El spune doar că îngerii căzuţi sunt dornici să fie mântuiţi şi că au fost mântuiţi prin Hristos; că în viaţa ce va să vină nu vor exista păcătoşi, deoa­rece starea lor de păcătoşenie a încetat, în acelaşi timp, el respinge ideile maniheice potrivit cărora răul ar avea esenţă pro­prie, susţinând că starea lor este doar un accident şi că Dumnezeu va distruge răul. Pedeapsa Iui Dumnezeu nu este un act de răzbunare, ci un mijloc de educare şi de încercare. Pedeapsa lui Dumnezeu este 'atemporală' şi nu veşnică, întrucât veşnicia îi este atribuită doar lui Dum­nezeu (Quasten).

Migne, PG 39, 131-1818; fragmente din operele exegetice în: K, Staab, Pauluskom-mentare aits der griechischen Kirche, Neu-testamentliche Abhandlungen, XV, Miinster, 1933, p. 1-45; J. Leipoldt, Didymus der Blinde von Alexandria (TU 29, 3), Leipzig, 1905; G. Bardy, Didyme l'Aveugle, Paris, 1910; Idem, Trăite du Saint-Esprit. Text, introduction, traduction et notes, SCh.; Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, Studiu introductiv, note şi traducere de Pr. Vasile Răducă, Sofia, Bucureşti, 2001; W. J. Gauche, Didymus the Blind, an Educator of the Fourth Century, Diss., Washington, 1934; J. Tigeheler, Didyme l'Aveugle et l'exegese alle-gorique, Nijmegen, 1977; B. Bennett, Dy~ dimus the Blind's Knowledge of Mani-chaeism, în The Light and the Darkness:

Studies in Manichaeism and its World, ed. de P. Mirecki-J.DeDuhn, Brill, Leiden, 1999; B. J. Bennett, The Origin ofEvil: Didymus the Blind's 'Contra Manichaeos' and its Debt to Origen's Theology andExegesis, these, (sous dir. R.E. Sinkewicz), Univ. dinToronto, 1997; idem, Holy Laughter in Dydimus the Blind, în Prayer and Spiritualiry in the Early Church, voi. 2, ed. de P. Allen-W. Mayer-L. Cross, Everton Park, Queeensland, 1999, p. 301-313; W. Bright, Didymus, art. în Smith-Wace, I, p. 827-829; Cross, Didymus the Blind, art în ODCC, p. 402; Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, III, 85-100; Altaner-Stuiber, 1980, 280 şi urm., 291, 392, 395; Quasten, Patrology, III, p. 85-100 cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 225-237 cu bibliografie; P. Nautin, Didyme l'Aveugle d'Alexandrie, în DECA, I, p. 682-683 cu bi­bliografie; N. Neuschăfer, Didymus der Blinde, în LACL, p. 168-170 cu bibliografie.