Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

COLLUTHUS, monofizit alexandrin, autor al unei Apologia pro Theodosio în care acesta apăra Tomus a Theodora al lui Teodosie, patriarhul monofizit de Alexandria, împotriva atacurilor dia­conului Themistius, partizan al sectei agnoeţilor, care susţineau că Hristos nu avea cunoaştere deplină, fiind supus ig­noranţei. Themistius răspunde printr-un tratat, intitulat Contra Colluthum.

CPG, 7298; Mansi, X, 1117 E,1121 A. D; 1124 A; G. Salmon, Colluthus (3), art. în Smith-Wace, I, p. 596; DTC. 15, col. 219-221; F. Scorza Barcellona, Colluthus, art. în DECA, p. 520.

COLLUTHUS DE ALEXANDRIA

(sec. IV), preot şi fondator al unei secte la Alexandria, în timpul episcopatului lui Alexandru, acesta îşi arogă dreptul de a hirotoni preoţi, nefîind episcop. Sinodul de la Alexandria din 324 anulează toate hirotoniile săvârşite de el şi îl condamnă. Se pare că datorită schismei produse de Colluthus, Alexandru a evitat să ia mă­suri drastice împotriva lui Arie. Care a fost conţinutul doctrinar propus de Col­luthus este cunoscut doar în linii mari de la Epifanie (Haer. 69, 728) şi Philastrius (Haer. 79). Mişcarea sectară produsă de el nu a dăinuit. Numele unui oarecare Colluthus apare primul în şirul celor care au iscălit condamnarea lui Arie.

Augustin, Apoi. contra arianos, 12 şi 75; G. Salmon, Colluthus (2), art. în Smith-Wace, I, p. 596; Cross, Colluthus, în ODCC, p. 314; F. Scorza Barcellona, Colluthus d'Alexandrie, în DECA, I, p. 520. ,

COLLYRIDIENI (sec.IV), sectă men­ţionată de Epifanie (Haer.l9\ ai cărei adepţi, în special femei, aduceau Maicii Domnului un cult considerat la acea vreme ca fiind idolatru. Ofrandele aduse

erau un fel de colaci din faină sau colivă din grâu, care erau consumaţi după ofi­cierea slujbei. El situează originea sectei în Tracia de unde a fost adusă în Arabia. Se crede că această practică a apărut după răspândirea titlului de Theotokos şi a fost influenţată de obiceiul prezent la traci de a aduce colaci zeiţei Ceres.

G. Salmon, Collyridians, art. în Smith-Wace, I, p. 596; G. Bareille, în DTC, III, 1908, col. 369 şi urm; Cross, Collyridians, în ODCC, p, 314-315; F. Cocchini, Collyridiens, în DECA, I, p. 520.

COLUMBA (521-597), stareţ irlandez, fondator al mănăstirilor Derry şi Darrow, evanghelizator al scoţienilor. S-a născut într-o familie aristocrată irlandeză şi a fost educat în mănăstirile irlandeze de Sf. Finnian şi alte personalităţi ale vremii. Numele său în galică este Crimthann. Părăseşte Irlanda cu un grup de 12 însoţi­tori, stabilindu-se pe insula lona. De aici duce o asiduă muncă de încreştinare a scoţienilor,organizând totodată aşeză­minte monahale în Scoţia şi pe alte insule din împrejurimi. Izbuteşte să-1 conver­tească pe Brude, regele picţilor, iar în 574, noul rege al scoţilor Dai Riada vine la lona pentru a fi uns rege de însuşi Columba. Columba a fost şi poet. îi este atribuit imnul Altwprosator. A fost apă­rător al artiştilor ce Iţi, mare copist Pen­tru activitatea sa misionară a fost numit şi 'Apostolul Caledoniei'.

CPL, 1131; C. Blume, Altus Prosator, în AHMA, LI, 1908, 275-283, alte imne: p. 283-288 şi 325 şi urm., W.D. Simpson, The Hisîorical Saint Columba, Aberdeen, 1927; L. Gougaud, Christianity in Celtic Lands, London, 1932; C. Hole, Columba (1), art. în Smith-Wace, l, p. 602-605; F.O. Brian, Columba, în DHGE, XIII, 1956, col. 342-345; Cross, Columba, în ODCC, p. 316-317.

COLUMBAN (543-615), abate de Luxeuii şi Bobbio şi misionar în Galia. S-a născut la Leinster în Irlanda. A fost educat la Mănăstirea Bangor unde depu­ne şi voturile monahale, împins de dorin­ţa fierbinte de a predica evanghelia creş­tină dincolo de graniţele Irlandei, cere încuviinţare stareţului mănăstirii sale, Sf. Comgall, pentru a pleca în Galia. în drum spre Galia, face o scurtă vizită în Anglia. Ajunge în Galia în jurul anului 590 şi înfiinţează mai multe mănăstiri. Merge în Burgundia la invitaţia regelui Gontran, şi constuieşte la Luxeuii, pe rui­nele unei vechi fortăreţe romane, o mă­năstire, care va fi condusă după regulile fixate de el. Acestea puneau accent pe ascultare, penitenţă şi munca manuală. Totodată, vieţuitorii de aici au dat impuls agriculturii din aceste ţinuturi. A stârnit resentimente în sânul ierarhiei bisericeşti pentru că a introdus practici ale Bisericii celtice (cursus scotorum), însuşite de el în timpul şederii sale la Bangor. Deşi apără validitatea acestor practici la Roma şi în faţa unui sinod galican (603), resen­timentele împotriva sa şi a călugărilor săi se înteţesc. La acestea se adaugă şi căderea din favorurile curţii regale pe care o criticase, şi ca urmare, în 610 este silit să părăsească Luxeuiî împreună cu comunitatea sa de monahi. Se aşază la Bregenz, pe Lacul Constanţa, ducând de aici o intensă activitate misionară printre allemani. Este forţat să plece şi din acest loc, întrucât teritoriul a intrat sub stă­pânirea regelui din Burgundia. Ca atare, el se îndreaptă spre Italia şi se aşază la Bobbio, unde întemeiază, în 614, o nouă mănăstire, care va deveni un mare centru de cultură. A decedat în anul 615 la Bobbio. Urmaşul său la stăreţie, Valbert, îndulceşte regulile monahale impuse de el, introducând o serie de prevederi din Regulile lui Benedict. în acelaşi timp,

sinodul de la Whitby din 664, pune pe planul doi cursus scotorum, Pe lângă activitatea de ctitor de lăcaşuri monahale, Colomban este cunoscut şi ca mare teolog. La cererea lui d'Agilulf şi Theodelinda, el îi scrie lui Bonifaciu IV despre 'Cele trei capitole', discutate şi condamnate la sinodul de la Constanti-nopol din 553. De la el au rămas nume­roase lucrări: Instructiones, Regula mo-nahorum, Regula coenobialis, De paeni-tentia, Epistulae VI, Carmina III etc.

Migne, PL, 80, 209-296 (40, 1332-1334); CPL, 1107-1114; 1117-1118; Vita Colum-bani, în Migne, PL, 87, 1011-1046; CPL, 1115; G.S.M. Walker, S. Columbani Opera, Scriptores latini Hiberniae, II, Dublin, 1957; L. Bieler, The Irish Penitentials, Scriptores latini Hiberniae, V, Dublin, 1963, p. 96-107; T. O. Fiaick, Columbanus in his O\vn Words, Dublin, 1974; C. Hoit, Columbanus, art:T în Smith-Wace, I, p. 605-607; Cross, Colum­banus, St., în ODCC, p. 317; E. Malaspina, Colomban, în DECA, I, p. 521.

COMMODIAN (250-310), poet creştin latin. Se crede că ar fi activat cu precă­dere în Africa către sfârşitul sec. al III-lea, deşi unii cercetători moderni îl plasează în sec. al V-lea în Galia. Numele său este reţinut în treacăt de Ghenadie de Mar­silia. S-a născut din părinţi păgâni, pro­babil la Gaza, în Palestina şi s-a conver­tit la creştinism.

De la el au rămas două lucrări în versuri: Instructiones per litteras versum primas şi Carmen apologeticum. Instructiones este un ghid pentru instruirea celor neştiutori, conceput în 80 de piese com­puse din 6 la 48 de versuri acrostihuri. Regăsim în această lucrare ideile eshato-logice ale autorului, care păstrează nu­anţe hiliaste, şi o apologie împotriva păgânilor, redactată într-un limbaj batjo­coritor la adresa acestora. Carmen apolo-

COMMODIAN

CONSTANTINOPOL

CONSTANTINOPOL

CORIPPUS, FLAVIUS CRESCONIUS

geticum dezvoltă o teologie trinitară, hristologică şi o concepţie despre reve­laţie, toate destul de imperfecte doctrinar. Interesant este modul în care prezintă mântuirea şi sfârşitul lumii. Aici adaugă şi o critică aspră la adresa iudeilor, stig­mat izându-i pentru încăpăţânarea lor de a se considera aleşi. Totodată, el critică şi anumite obiceiuri ale societăţii din vre­mea sa: luxul, beţia, spectacolele, flecă­reala frivolă etc.

în pofida faptului că imaginaţia şi limba poetică sunt lipsite de imaginaţie, Com-modian rămâne un punct de referinţă în istoria literaturii latine. El mai dăinuie şi ca apologet popular şi martor misionar care a adus servicii reale Bisericii prin circulaţia operelor sale în rândul maselor păgâne, iudaice şi creştine (Coman).

Migne, P.L, 5,201-262; Migne, P.L.S., l, 74-101; B. Dombart, CSEL, 15, 1887; K. Brewer, Kommodianus von Gaza, Paderborn, 1906; J. Durei, Commodien, Paris, 1912; A. F. van Katrijk, Lexicon Commodianeum, Amsterdam, 1934; Bardenhewer, II, p. 647-657; Altaner-Stuiber, 1980, p. 181-182; I. G. Coman, II, p. 168-171; Cross, Commodian, art. în ODCC, p. 320; Quasten, Patrology, IV, p. 259-265 cu bibliografie; I. Olpelt, Commodien, în DECA, I, p. 524-525.

CONSENTIUS (sec. V), teolog apusean din prima parte a sec. V, originar din provincia Tarragone sau din Sudul Gal iei. Nu se ştie dacă a fost hirotonit sau nu. S-a stabilit în Insulele Baleare. Acti­vitatea sa teologică o duce în colaborare strânsă cu Augustin* şi Patrocle de Arles. Din ceea ce s-a păstrat de la el, deducem că s-a preocupat de problema Sf. Treimi, de hristologie şi că a scris împotriva priscilienilor, pelagienilor şi a evreilor. In scrierile sale avem şi infor­maţii preţioase privind Biserica creştină în Tarragone şi Baleare, dar şi despre

diverse personalităţi legate de istoria ere­ziei prisciliene, printre care: Agapie, Asterie, Leontius, Patrocle ş,a.

Migne, PL, 33, 449-462; Goldbacher (ed.), CSEL, 34,698-722; J. Divjak, CSEL, 88, 51-80; CPL, 262, 373, 797; H. Chadwick_; Priscillian ofAvila, Oxford, 1976, p. 11, 154-155; A. Lopez Ferreiro, Estudios historico-criticos sobre el priscilianismo, Santiago di Compostela, 1980, p. 166-176; E, Romero Pose, Consentius, în DECA, I, p. 541.

CONSTANTIN DE LYCOPOLIS

(550-640), episcop şi scriitor de limbă coptă. A trăit şi activat într-o perioadă în care Biserica coptă, necalcedoniană în crez, s-a bucurat de libertate şi s-a putut organiza. Călugăr fiind, călătoreşte şi în Ţara Sfântă. Reîntors în Egypt, a fost numit şi hirotonit episcop de Lycopolis, astăzi Assiout, localitate în Egiptul de Mijloc. Cele mai importante lucrări ale sale sunt două elogii adresate lui Ata-nasie* şi alte două lui Claudiu de Antiohia.

PO, 35,4; G. Gordon, Textes coptes relatifs ă saint Claude d'Antioche, Turnhout, 1970; T. Orlandi, Constantini episcopi urbis Siout encomia in Athanasium duo, Louvain, 1974 (CSCO, 349-350); G. Garitte, Constantin evqque d'Assiout, în Studies Crum, Boston, 1950, p. 287-304; T. Orlandi, Constantin d'Assiout, în DECA, I, p. 548.

CONSTANTINOPOL sau NOUA

ROMĂ. Din anul 330 capitala lui Constantin cel Mare, ridicată pe temeliile vechiului Bizanţ, îşi păstrează acest rol până în 1453, când a fost cucerit de turci. Intre 1204 şi 1261, după cucerirea lui de către cruciaţi, a fost capitală a imperiului latin. După cucerirea de către turci, a fost capitala Turciei, până în 1953, când An­kara devine capitală. De la întemeierea

lui, Constantinopolul a fost oraş creştin. La început, episcopul de Constantinopol a fost sufraşan al scaunului episcopal din Heracleea. In calitate de episcop al Noii Rome, acesta va fi aşezat alături de epis­copii de Alexandria, Antiohia şi Roma. în 381, este ridicat în rang, fiind pus în ordine canonică al doilea după Roma, iar în 451, prin canonul 28, este ridicat la rang de Patriarhat, în pofida protestelor Romei.

Constantinopolul a fost locul în care s-au ţinut trei sinoade ecumenice:

a. Primul sinod ecumenic (381), întrunit

de împ. Teodosie I în încercarea sa de a
unifica Biserica din Răsărit pe baza
crezului de la Niceea. Biserica din Apus
nu a fost reprezentată la sinod. Ea va rati­
fica hotărârile luate aici mai târziu. Si­
nodul a fost prezidat de Meletie, Patri­
arhul Antiohiei. A fost reafirmat şi com­
pletat crezul de la Niceea, iar doctrina
hristologică a fost definitivată prin res­
pingerea apolinarismului.

b. Al doilea sinod ecumenic (553) a fost

convocat de împ. Justinian pentru a se
lua hotărâri în privinţa 'Celor trei capi­
tole' şi în cazul lui Teodor de Mopsues-
tia, Teodorei de Cyr şi Ibas de Edessa,
adepţi ai monofizitismului. Sinodul a fost
prezidat de Eutihie, patriarhul de Constan­
tinopol. Cele trei capitole au fost con­
damnate, iar autorii lor au fost anatemati-
zaţi. Au fost pronunţate 14 anateme; pri­
mele 12 împotriva lui Teodor de Mop-
suestia, a 13-a, împotriva lui Teodoret de
Cyr şi ultima, a 14-a, împotriva lui Ibas
de Edessa. în a 11 -a anatemă, Origen este
plasat printre eretici.

c. Sinodul trei ecumenic de la Constan­

tinopol (680), a fost convocat de împă­
ratul Constantin IV Pogonatul, pentru a
rezolva controversa monotelită din Bi­
serica de Răsărit. Sinodul reafirmă hris-
tologia calcedoniană, subliniind totodată

realitatea celor două voinţe în Hristos. Respingând unirea fizică a celor două voinţe, sinodul acceptă existenţa unei uniri morale, rezultată din armonia desăvârşită între voinţa divină şi umană în Dum-nezeu-omul. Ca şi cel precedent, sinodul nu a formulat canoane.

C.D.Du Cange, Constantinopolis Christiana, Paris, 1680; D. Talbot Rice, Constantinople: Byzantium - Istanbul, 1965; M. Maclagan, The City of Constantinople, Ancient Peoples and Places, 1868; S. Runciman, The Făli of Constantinople, 1965; R. Guilland, Etudes de topografie de Constantinople byzantine, I-II, Beri in-Amsterdam, 1969. a. Hardouin, I, col. 807-826; Mansi, III, 1759, col. 521-600; Hefele-Leclercq, II, pt. l, 1908, p. 1-48; A.M. Ritter, Das Konzil von Konstantinopel undsein Symbol, Studien zur Geschichte und Theologie des Il.Okumenischen Konzils. Forschungen zur Kirchen- und Dogmen-geschichte, XV, 1965; M. Simonetti, Lacrisi ariana nel IVsecolo, Roma, 1975; Idem., Leş Concils, în DECA, p. 553-554; b. Hardbuin, III, col. 1-328; Mansi, IX, 1743, col. 157-658; Hefele-Leclercq, III, pt.2, 1909, p. 472-487; Ch. Kannengiesser, Leş Concils, în DECA, I, p. 554-556; c. Hardouin, III, col. 1043-1644; Mansi, XI, 1765, col. 189-922; Hefele-Leclercq, III, p.l, 1909, p. 472-538; J. Bois, în DTC, III, 1908, col. 1259-1273.

CORIPPUS, FLAVIUS CRESCO­NIUS (t aprox. 568), poet african, năs­cut în apropiere de Cartagina la începutul sec. VI. în 550 el scrie la Cartagina poe­mul epic lohannis seu de bellis Lybicis, în opt cărţi, în peste 6000 de versuri, descri­ind războiul romanilor împotriva van­dalilor din Africa şi a maurilor, în scrierea acestui poem, Corippus s-a inspirat după Eneida lui Virgiliu. Textul a fost desco­perit în 1814 de către cardinalul Mazzu-chelli, în biblioteca marchizului Trivulzi din Milano. Poemul a fost publicat, în 1820, la Milano, cu prefaţa şi notele car-

CORIPPUS, FLAVIUS CRESCONIUS

COSMA INDICOPLEUSTUL

COSMA INDICOPLEUSTUL

COSMA MELODUL

dinalului Mazzuchelli. Poemul, care a avut un succes deosebit, a atras atenţia lui Justinian II, care 1-a luat pe Corippus la curtea sa în calitate de scriniarius sau notarius. La curte, el scrie un poem în cinstea împăratului, inspirat după Clau-dianus, intitulat: In laudem Justini. Co­rippus nu a fost doar un versificator de excepţie, ci şi bun teolog, în cartea a IV-a a panegiricului său, adresat lui Justinian, întâlnim formulări ale dogmelor trinitară şi hristologică conforme cu simbolul de credinţă niceean. Lui îi mai este atribuită şi o colecţie de canoane: Concordia ca-nonum, urmată de un rezumat intitulat: Canonum breviarum.

Migne, 78; CPL 1515 şi urm.; L Partsch, Corippi africani grammatici libri qui super-sunt, MGH, Auct. ant. 3,2, Berlin 1879; M. Darquennes, Flavius Cresconius Corippus, Stylistische Studie, Louvain, 1941; E.M Young, Corippus, Flavius Cresconius, art. în Smith-Wace, I, p. 688-689; S. Costanza, Corippus, Flavius Cresconius, în DECA, I, p. 572-573, cu bibliografie.

CORNELIUS (t 253). După moartea martirică a lui Fabian, episcop al Romei, scaunul episcopal rămâne vacant timp de un an şi jumătate datorită persecuţiei lui Decius. In timpul vacanţei episcopale, scaunul a fost girat de Novaţian. Acesta se aştepta să fie ales ca episcop al Romei. Cu toate acestea, alegerea s-a făcut în favoarea lui Cornelius. Fără îndoială, fap­tul că a acceptat această funcţie într-un moment atât de neprielnic, ne arată tăria de caracter de care a dat dovadă. De alt­fel, Decius nu se afla în acea vreme la Roma, fiind ocupat cu războiul împotriva goţilor în care şi-a găsit sfârşitul. O dată cu moartea acestuia s-a încheiat şi perse­cuţia împotriva Bisericii. Acest lucru a ridicat o altă problemă pentru Biserică şi anume, a reprimirii în Biserică a celor

care au apostaziat (lapsî), pentru un mo­tiv sau altul, direct sau indirect, în timpul persecuţiei. Ciprian şi Biserica din Carta-gina insistau asupra necesităţii unei peni­tenţe aspre pentru reprimirea lor în co­munitatea creştină, în timp ce Roma s-a arătat mai înţelegătoare. Tensiunile din­tre cele două opinii s-au intensificat, du­când în cele din urmă la schismă în Bise­rică, cunoscută sub denumirea de schis­ma novaţiană. Promotorul acestei schis­me a fost Novaţian. Probabil, nemulţumit că nu a fost el cel ales în scaunul Romei, Novaţian a adoptat o atitudine aspră faţă de îapsi. în lupta sa el a fost sprijinit de episcopii Bisericii din Africa. Cornelius convoacă un sinod la Roma (251), care îl excomunică pe Novaţian. El comunică hotărârea sinodului episcopilor din Ale­xandria, Antiohia şi Cartagina. Două din scrisorile sale s-au păstrat, precum şi un fragment către Fabius de Antiohia. La numai doi ani de la alegerea sa, o nouă persecuţie, condusă de Gallus, are loc la Roma. Cornelius se retrage la Cen-tum Cellae (Civitavecchia), unde a dece­dat. Nu se ştie dacă a suferit moarte mar­tirică sau nu. Cert este că Ciprian şi lero-nim îl numesc martir. A fost înmormân­tat la Roma în cripta Lucina din Coemi-terium Callisti. Pe mormântul său încă poate fi văzută inscripţia: 'Cornelius Martirul'.

P. Coustant, Epistolae Romanorum Pontifi-cum, I, 1721, col. 123-206; M.J. Routh, Reli-quae Sacrae, III, ed. a 2-a, 1846, p. 11-89; Bardenhewer, II, p.639 şi um.; G.H.Moberly, Cornelius (2), art. în Smith-Wace, I, p. 689-690; Cross, Cornelius, în ODCC, p. 347-348; B. Studer, CorneiUe I-er, în DECA, p. 573.

COSMA INDICOPLEUSTUL (sec. VI), geograf şi scriitor creştin, autor al unei lucrări intitulate Topografie creştină

a întregului cosmos, şi negustor alexan­drin, care a călătorit pe Marea Neagră, în Africa Orientală şi probabil în India, ajungând pe Insula Taprobane (Sri Lanka, Ceylon). Se pare că relatările sale referi­toare la India ar fi luate după alte surse, ceea ce pune sub semnul întrebării vizita lui în India. Indicopleustes înseamnă 'Navigator indian', îşi întrerupe călători­ile de negoţ şi devine călugăr. Dotat cu un spirit ascuţit de observaţie şi o minte căutătoare, Cosma adună în timpul călă­toriilor sale un bogat material informativ despre locurile pe care le-a vizitat, pe care le pune în scris, în liniştea mănăstirii. El a mai scris şi alte lucrări, în special despre Sf. Scriptură, care din nefericire nu s-au păstrat. Data scrierii Topografiei creştine este fixată la mijlocul sec. VI, mai exact, în jurul anului 547. Scopul Topografiei este 'de a respinge erezia lipsită de pio­şenie a celor care susţin că pământul este un glob şi nu o masă întinsă dreaptă, aşa cum este ea reprezentată în Scripturi'. Pământul nu este rotund, după cum spu­nea Thales, ci paralelogram, asemenea chivotului lui Moise, de două ori mai lung decât lăţimea sa şi este înconjurat de un ocean, în partea septentrională se află un munte înalt care ascunde soarele în timpul nopţii. Stelele sunt mişcate pe cer de îngeri. Paralelogramul este împărţit simetric în patru golfuri: Caspic, care se uneşte cu oceanul, Arabic (Marea Roşie), Persic şi al Romanilor (Marea Medite-rană). Dincolo de ocean, de fiecare parte, se află paradisul protopărinţilor noştri. Oamenii au locuit aici până la potop, când Noe a traversat potopul oceanic şi a populat pământul. Râurile paradisului curg pe sub mare. Totul este înconjurat de pereţi înalţi perpendiculari, deasupra cărora se întinde cerul de la nord la sud ca o cupolă cilindrică. Camera dinlăuntru este împărţită în trei etaje: inferior, al

doilea şi al treilea. Morţii se află la ni­velul inferior. Nivelul de mijloc este să­laşul fiinţelor vii, iar cel de sus al celor fericiţi. Cerul este despărţit de tărâmul inferior printr-un firmament solid şi are două etaje corespunzătoare nivelelor doi şi trei: etajul superior este sălaşul lui Dum­nezeu şi al celor drepţi, unde Hristos a fost cel dintâi care a intrat după înviere, şi cel inferior sau mai exact cel de al doi­lea nivel, locuinţa oamenilor în această viaţă. Viziunea despre cosmos a lui Cosma a fost aspru criticată de Fotie, care şi-a extins critica nu numai asupra conţinutu­lui cărţii, ci şi asupra stilului. Cu toate acestea, lucrarea lui Cosma este deosebit de importantă mai ales pentru informaţi­ile istorice pe care le furnizează, pentru descrierea minuţioasă a locurilor pe care le-a vizitat şi miniaturile ei şi pentru că dezvăluie atitudinea creştinilor îa raport cu ştiinţa şi cultura greacă păgână.

Migne, PG, 88, 9-476; CPG, III, 7468; ed. crit. E.O. Winstedt, Cambridge, 1909; W. Wolska-Connus, Cosmos indicopleustes. Topographie chretienne, Paris, 1966 şi urm. (SCh. 141, 159, 197); C. Stornaiolo, Le mi-niature della Topografia cristiana di Cosma Indicopleuste Cod. Val. gr. 699, Milano, 1909; M. V. Anastos, The Alexandrian Origin of the Christian Topography of Cosmos Indi­copleustes, în Dumbarton Oaks Papers, III, 1946, p. 73-80; E. Venables, Cosmos (3), art. în Smith-Wace, p. 692-694; Bardenhewer, V, p. 95-80; Altaner-Stuiber, 1980, p. 517; Cross, Cosmos Indicopleustes, în ODCC, p. 350; A. De Nicola, Cosmos Indicopleustes^ în DECA, I, p. 577-578.

COSMA MELODUL (sec. VIII), epis­cop de Maiuma. S-a născut la Ierusalim. Pierzându-şi tatăl, el este adoptat de tatăl Sf. loan* Damaschin şi se bucură de aceeaşi educaţie pe care a avut-o acesta, având ca îndrumător pe un alt Cosma,

COSMA MELODUL

CRESCONIUS

CRESCONIUS

CYNEWULF

călugăr calabrez, răscumpărat din scalvie de familia Sf. loan Damaschin. îmbrăţi­şează viaţa monahală împreună cu Sf. loan Damaschin la mănăstirea Sf. Sava de lângă Ierusalim, în 732. Ajunge epis­cop de Maiuma în 743, oraş-port al Gâ­zei, îşi dăruieşte o mare parte din viaţa sa muncii intelectuale şi pastorale. Este cu­noscut şi sub numele de Cosma Aghio-politul sau Cosma Ierusalimiteanul. Ală­turi de Sf. loan Damaschin şi de Cosma, magistrul lor, Cosma Melodul este con­siderat întemeietorul imnografiei creş­tine greceşti, între lucrările sale cele mai valoroase

A. ^

reţinem canoanele la: înălţarea Sf. Cruci, Naşterea Domnului, Bobotează, întâmpi­narea Domnului, Schimbarea la Faţă, Adormirea Maicii Domnului, Duminica Floriilor, Joia Mare, Sâmbăta Mare, Rusalii. A mai scris şi canoane mai mici, de câte două sau patru imne, pentru pri­mele patru zile ale Săptămânii Patimilor, şi în cinstea unor sfinţi: losif, logodnicul Sf. Fecioare, Gheorghe, Grigorie Teo­logul, îi mai este atribuit şi o serie de idiomele. Autenticitatea acestora este însă incertă, întrucât unele sunt atribuite lui Cosma, magistrul său. La acestea se adaugă comentarii la unele pasaje biblice sau motive de mitologie elenă din poezi­ile Sf. Grigorie* Teologul. Opera sa poe­tică îl dezvăluie nu numai ca un excelent mânuitor al cuvântului, ci şi ca teolog profund şi pătrunzător, a cărui gândire teologică se înscrie pe linia ortodoxiei niceene.

Migne, 98; W. Christ şi M. Paranikas (ed.), Anthologia Graeca Carminium Christiano-rum, Leipzig, 1871; comentarul la poezia Sf. Grigorie, în Migne, PG, 38, 339-680; K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Literatur, zweite Auflage, MUnchen, 1897, p. 87 şi urm., 749-760; P. Vintilescu, Despre poezia imnografîcă din cărţile de ritual şi

cântarea bisericească, Bucureşti, 1937, p. 107 şi urm.; W, Christ-M. Paranikas, Antho­logia Graeca Carminum Christianorum, Leipzig, 1971, p. 161-204 (respinge ca fiind neautentice o serie de texte pe care PG le atribuie acestuia); E. Venables, Cosmos (7), art. în Smith-Wace, I, p. 694; Bardenhewer, V, p. 173-176; Cross, Cosmos Melodos, art. în ODCC, p. 350-351; I. G. Coman, Patro-logie, 1956, p. 300; Altaner-Stuiber, 1900, p. 534.