Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

CHIRIL AL IERUSALIMULUI (315-386), episcop al Ierusalimului, începând cu anul 348. Părinţii săi au fost creştini şi s-au străduit să-i dea o educaţie Sănă­toasă şi aleasă. A fost hirotonit diacpn^cte către Macarie al Ierusalimului, iar preot de episcopul Maxim II. Episcop a fost fă­cut de Acaciu, episcop arian şi mitropolit al Cezareei Palestinei, în anul 348. în le­gătură cu numirea lui de episcop există oarecare semne de întrebare. Istoricul So-zomen ne informează că Acaciu, episcop arian, şi Patrofil, episcop semiarian, 1-au izgonit pe Maxim de pe scaunul episco­pal numindu-1 în locul lui pe Chirii. Acest lucru ridică întrebarea: cum puteau un epis­cop arian şi unul semiarian să numească un episcop dacă acesta nu împărtăşea doctrina lor eretică sau cel puţin unele păreri sau opinii ale lor? Se ştie că în rea­litate Chirii nu se bucura de cinstire una­nimă în sânul membrilor marcanţi ai Bi­sericii şi a trebuit ca un sinod al Bisericii să intervină pentru a clarifica situaţia. Astfel sinodul de la Constantinopol din 383, într-o scrisoare păstrată de Teodo-ret*, precizează 'Noi recunoaştem ca episcop al Bisericii-Mame a tuturor Bi­sericilor, al Bisericii din Ierusalim, pe

CHIRIL AL IERUSALIMULUI

CHIRIL AL IERUSALIMULUI

CHIRIL DE SCYTHOPOLIS


prea venerabilul şi prea-evlaviosul Chi­rii, cel iubit de Dumnezeu şi care a fost ales odinioară în chip canonic de către cei din provincie şi care în diferite împre­jurări a luptat contra arienilor'. După nu­mirea pe scaunul episcopal al Ierusali­mului a izbucnit un conflict deschis pen­tru supremaţie între Acaciu şi Chirii, acesta din urmă pretinzând primatul deoarece scaunul de la Ierusalim era apos­tolic. Cearta a dus în cele din urmă la exi­larea de trei ori a Iui Chirii. Prima dată a fost depus de un sinod de la Ierusalim din 357, iar el se refugiază la Tars. Este repus în treaptă în anul următor de sinodul de la Seleucia, pentru ca după doi ani Aca­ciu să-1 exileze din nou. Revine pe scaun în 362, când Iulian se urcă pe tronul im­perial. Este din nou trimis în exil de îm­păratul Valens, pentru o perioadă mai în­delungată, revenind după moartea aces­tuia în 378. Exilurile lui Chirii şi veştile neclare care îl priveau determină sinodul de la Antiohia din 379 să-1 trimită pe Sf. Grigorie* de Nyssa să cerceteze situaţia la faţa locului. Acesta aduce vestea că, deşi viaţa Bisericii de la Ierusalim era coruptă din punct de vedere moral şi scindată în facţiuni, credinţa ei era sănă­toasă. Chirii participă la sinodul II ecu­menic de la Constantinopol din 381, când, pentru a-şi dovedi ortodoxia cre­dinţei, întrucât el criticase termenul de homoousion ca fiind conceput de oa­meni, i se cere să-şi dovedească ortodo­xia credinţei. Astfel Chirii recită simbo­lul de credinţă al Bisericii din Ierusalim care conţinea acest termen. Se stinge din viaţă în anul 386.

Departe de a putea fi comparat cu marii scriitori creştini, Chirii rămâne totuşi unul dintre cei mai de seamă cateheţi ai Bi­sericii, opera sa, mai restrânsă ca dimen­siuni, fiind pe măsura capacităţilor sale. De la el au rămas 24 de cateheze care

formează un ciclu complet de cuvântări adresate catehumenilor, ca mijloc de pre­gătire pentru primirea tainei Sf. Botez. De la procateheză şi până la cateheza a 24-a, asistăm la desfăşurarea unui proces de învăţământ religios în care predomină elementul şi atitudinea didactică (Co-mân). Catehezele 1-18 au fost rostite în perioada Postului Mare în vederea pregă­tirii catehumenilor care urmau să pri­mească botezul de Sf. Paşti. Celelalte ca­teheze, numite cateheze mistagogice, au fost adresate neofiţilor în săptămâna Paş­tilor. Importanţa acestor cateheze rezidă în faptul că ele ne dezvăluie practica inst­ruirii şi a iniţierii în învăţătura creştină în sec. IV. Pe lângă cateheze, de la Chirii mai avem o scrisoare către împăratul Constantin., relatând despre arătarea la 3 mai 351, orele 3, la Ierusalim, a unei cruci luminoase care se întindea de la Gol-gotha şi până la muntele Măslinilor. Cru­cea a putut fi văzută timp de câteva ore. Omilie la Slăbănogul de la Scăldătoarea Vîtezda scrisă de Chirii pe când era preot. Omilia conţine asemănări mari cu cate­hezele. Din celelalte omilii ale sale au supravieţuit fragmente, iar cîteva omilii, printre care Omilia la sărbătoarea lui Hypapante şi alte scrieri îi sunt greşit atribuite (Quasten).

O analiză atentă a scrierilor lui Chirii ne atrage atenţia asupra ortodoxiei teologiei sale, ceea ce ne face să punem sub sem­nul întrebării arianismul care i-a fost atribuit.

Există un singur Dumnezeu, nenăscut, fără început, neschimbat, întotdeauna identic cu Sine însuşi, puternic şi, deşi are multe nume, fiinţa Sa este uniformă, în diferite lucrări ale Dumnezeirii, El este unul şi acelaşi, omniprezent, identic, însuşirile Sale sunt egale ca putere şi funcţionează simultan. El este în între­gime ochi, în întregime auz, în întregime

minte, înţelege şi cunoaşte integral, având însuşirile în gradul maxim. Noi nu-L putem cuprinde cu mintea. Dumnezeirea este alcătuită din trei: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl nu a devenit Tată prin schim­bare de voinţă, ci are această vrednicie înainte de orice fiinţă, de orice simţire, înainte de toţi vecii. Dumnezeu nu e Tată nici prin patima carnală, nici prin împre­unare, nici prin neştiinţă, nici prin ema­naţie, nici nu s-a schimbat, nici nu s-a micşorat. El e Tată desăvârşit şi a născut Fiu desăvârşit. Fiul e Unul, Dumnezeu născut din Dumnezeu, Viaţă născută din Viaţă, Lumină născută din Lumină, ase­menea în totul Celui care L-a născut mai presus de orice înţelegere şi înainte de toţi vecii. Fiul nu trebuie despărţit de Ta­tăl şi nici confundat cu el, cum fac sabe-lienii, care cred în filiopaternitate. Fiul are multe nume. El este Cuvântul divin, Logosul divin creator al fiinţelor raţio­nale; Miel, ca unul care curăţeşte lumea de păcate prin cinstitul Lui sânge. E nu­mit Hristos sau Uns fiindcă a fost uns de Tatăl din veşnicie spre arhierie supra­omenească. Cu toate că are multe nume, Hristos e o singură persoană şi deşi se face tuturor toate, a rămas identic cu Sine după fire. Deşi nu foloseşte termenul de homoousion, în catehezele sale Chirii afirmă fără echivoc: 'Să nu zicem nicio­dată: era un timp când Fiul nu exista', afirmaţie care îl scoate în afara oricăror suspiciuni de arianism. Sf. Duh este unul singur şi Mângâietor. Nu există un al doi­lea Duh Sfânt. El trăieşte, cugetă şi sfin­ţeşte toate câte au fost create de Dum­nezeu prin Hristos. Duhul Sfânt este cin­stit împreună cu Tatăl şi cu Fiul, iar în Sf. Botez e cuprins în Sfânta Treime. Bote­zul este părtăşia în moartea şi învierea lui Hristos prin imitare şi chip; este 'pecetea sfântă neştearsă', iar apa botezului este 'apă purtătoare de Hristos', deoarece

Hristos a împărtăşit dulceaţa dumnezeirii sale apelor atunci când S-a spălat în apa Iordanului. Doctrina euharistică este deo­sebit de clară, Chirii afirmând mult mai clar prezenţa reală a lui Hristos în Euha­ristie. Prezenţa reală este efectuată prin prefacerea substanţei elementelor, iar prefacerea are loc prin lucrarea Duhului Sfânt care preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Chirii este primul teolog care numeşte jertfa euharistică 'jertfa prea înfricoşătoare'.

Migne, P.G., 33, 331-1180; J. Quasten, Cate-chesae mystagogicae, F. P., 1935, p. 69-111; F. L. Cross, St. Cyril of Jerusalem. Lectures on the Christian Sacraments. The Protoca-techeses and the Five Mystagogical Ca-techeses, 8 PCD, London, 1951; D. Fecioru, Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, partea I, partea II, în Izvoarele Ortodoxiei, nr, 6-7, Bucureşti, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1943; E- H. Gifford, Cyril of Jerusalem, London, 1893; C. Viorel, Catehezele Sf. Chirii al Ierusa­limului ca izvor pentru istoria cultului creş­tin, în S.T., 12, 1960, p. 161-176;, E. J. Cutrone, Cyril's Mystagogical Catecheses and the Evolution of the Jerusalem Ana-phora, Or. Chr. P. 44, 1978; E. Venables, Cyrillus (2), art. în Smith-Wace, I, p. 760-763; Cave, Historia Literaria, I, p. 211, 212; Cross, St. Cyril, art în ODCC, p. 369; Altaner-Stuiber, 1980, p. 312-313 cu biblio­grafie; Quasten, Patrology, III, p. 362-377 cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 536-567.

CHIRIL DE SCYTHOPOLIS (sec. VI), monah şi hagiograf. S-a născut la Scythopolis, vechiul Bethshan, în prima parte a sec. VI, unde părinţii săi men­ţineau un cămin pentru călugării călători. Intră în mănăstire la vârsta de 16 ani. în 543 este tuns în monahism, după care se îndreaptă spre Ierusalim, unde Sf. loan Tăcutul încearcă să-1 convingă să rămână în mănăstirea sa. Chirii se retrage însă pe

CHIRILDE SCYTHOPOLIS

CHRONICON EDESSENUM

CHRONICON EDESSENUM

CIPRIAN

malurile Iordanului pentru a duce viaţa de anahoret, în 544 revine şi se stabileşte la mănăstirea Sf. Euthimie. Datorită con­troversei origeniste, comunitatea se destramă, iar el se aşază la Noua Lavră Sf. Sava. Aici purcede la redactarea vie­ţilor celor şapte mari stareţi palestinieni: Vita Euthimi (t 473); Vita Sabae (t 532); Vita Joannis Silentiarii (t 558); Vita Cyriaci (t 556); Vita Thedosii (f 529); Vita Theognii (t 522) şi Vita Abramii (t 577). Este vorba de cele mai remarcabile biografii de acest gen, de interes deosebit pentru istoria Bisericii şi a vieţii mona­hale în Răsărit din sec. VI. Fiind redac­tate în greaca vorbită, ele prezintă interes şi pentru cercetările filologice. Sub influ­enţa lui Chirii un anonim a redactat, în sec. VI, Viaţa Sf. Bariton (t 350), fonda­torul monahismului palestinian.

Migne, PG, 114, 595-534; ed. crit. E. Schwartz, Kyrillos von Skythopolis, în TU 49, 2, 1939; A.-J. Festugiere, O.P., Leş Moines d'Orient, III, part. 1-3,1962-1963; E. Venables, Cyrillus (13), art. în Smith-Wace, I, p. 774; Bardenhewer, V, p. 124-130; Altaner-Stuiber, 1980, p. 241; I. Hausherr, S.J., în Dict. Sp., II, 1953, col. 2687-2690; Cross, CyrilofScythopolis, în ODCC, p. 370.

CHROMATIUS DE AQUILEIA (t

407), episcop de Aquileia, vicar şi succe­sor în scaun al episcopului Valerian (m. 388). S-a născut în Aquileia, unde a slu­jit ca preot în perioada în care au locuit aici Rufm* şi îeronim*. Participă la sino­dul de la Aquileia din 381, când se pune capăt controverselor ariene în Apus, el fiind deosebit de activ în lupta împotriva arianismului. A purtat corespondenţă cu personalităţile de seamă ale vremii: Ambrozie*, îeronim şi Rufin. încearcă să medieze între Rufm şi îeronim în disputa origenistă. La rugămintea Sf. loan* Hri-

sostom, care fusese depus în 404, de a interveni pe lângă împ. Honoriu, Chro-matius face diligenţile de rigoare, dar fără succes. Chromatius îl convinge pe Rufm să traducă în latină Istoria bise-ricescă a lui Eusebiu. De altfel Rufin îi dedică lui traducerea acestei lucrări, în urma controversei izbucnite datorită tra­ducerii tratatului lui Origen, De princi-piis, Rufm se retrage la Aquileia unde rămâne până la moartea lui Chromatius. Către sfârşitul vieţii, el a avut de întâm­pinat o serie de greutăţi cauzate mai ales de invazia goţilor. Corespondenţa sa s-a pierdut, însă au fost descoperite 45 de omilii şi un tratat la Matei.

Migne, PL, 29, 247-436; A. Hoste, CCL, 9, 1957, 371-447 cu bibliografie la zi; R. Etaix, J. Lemarie, CCL, 9A, 1974, 9A suppl. 1977; H. Tardiff, în S.Ch., 154, 164 (1969, 1971 text şi trad. franceză); J. Lemarie, Chroma-tiana. Status quaestionis, RSLR, 17, 1981, p. 64-76; Bardenhewer, III, p. 548 şi urm.; Cross, Chromatius, art. în ODCC, p. 283; Quasten, Patrology, IV, p. 57, cu bibliografie selectivă; B, Studer, Chromatius d'Aquilee, în DECA, p. 476.

CHRONICON EDESSENUM, Cronica edesseniană sau de la Edessa, scrisă după anul 540. Ea tratează evenimentele isto­rice începând cu anul 133 î.d.Hr. şi până în 540 d. Hr., concentrându-se în special asupra istoriei Edessei. Uneori sunt date informaţii importante pentru istoria creş­tină şi din Apus. Autorul a fost cleric cu simpatii nestoriene. Informaţiile au fost preluate din documente antiohiene, dintr-o istorie pierdută a perşilor şi din arhivele edesseniene (L. Hallier). Cronica s-a păs­trat într-un singur manuscris, adus de Ia Mănăstirea Sf. Fecioară Măria din de­şertul Nitrian şi se află în Biblioteca de la Vatican.

J. S. Assemani, Bibliotheca Orientalis, I, 1719, p. 387-417 (text siriac); L. Hallier, în TU, IX, 1892, (ediţie critică cu trad. în ger­mană); I. Guidi, în CSCO, 1903, (trad. în lat­ină); Baumstark, Geschichte der syrischen Literatur, 1922, p. 99 şi urm.; Cross, Chro-nicon Edessenum, art. în ODCC, p. 283-284.

CHRYSIP (410-478), scriitor bisericesc. Originar din Capadocia. Vine la Ieru­salim în compania fraţilor săi, Cosma şi Gabriel, şi se alătură comunităţii mona­hale de la Lavra Sf. Eutimie. A fost hiro­tonit preot de Anastasie, episcop de Ie­rusalim, iar după 455/6, este numit stavrophylax sau păzitor al Sf. Cruci din Biserica Sf. Mormânt, îi sunt atribuite: o omilie închinată Fecioarei Măria şi alte trei panegirice pentru Teodor Tiron, Sf, Arhanghel Mihail şi Sf. loan Botezăto­rul. Hristologia lui Ghrysip se înscrie pe linie calcedoniană.

M. Jugie, în PO, 19, 336-343; CPG, 6705; R. Caro, La homiletica mariana griega, Marian Library Studies, 3, Dayton, 1971, p. 211-226; L. Perrone, La Chiesa di Palestina e le con-troversie cristologiche, Brescia, 1980, p. 227-228 şi 51-52; Altaner-Stuiber, 1980, p. 240; Cross, Chrysippus, în ODCC, p. 285 cu bibliografie.

CHRYSOLOGUS, PETRU (400-450), episcop de Ravenna şi mare predicator, adeseori comparat cu Sf. loan *Hrisos-tom. A predicat pentru prima dată în prezenţa împărătesei Galla Placida, care 1-a apreciat în mod deosebit şi ca urmare 1-a sprijinit în toate acţiunile sale. De la el s-a păstrat un număr de 176 de predici, despre care E. Venables nu are prea multe cuvinte de laudă, insistând asupra stilului steril, care nu face deloc apel la sentiment. Probabil, spune el, nu conţi­nutul predicilor sale i-a adus faima de

care s-a bucurat, ci maniera în care le-a expus şi vocea sa. Temele abordate sunt îndeobşte preluate din Evanghelii, cu puţine excepţii, în afară de predici, cele­lalte scrieri ale sale s-au pierdut aproape în totalitate, într-o scrisoare pe care o trimite lui Eutihie (449), el înclină în favoarea ereziarhului, deşi, într-un para­graf oarecum izbitor, afirmă necesitatea aderării în materie de credinţă la învăţă­tura Bisericii universale, exprimată în Tomosul lui Leon, urmaş în scaunul lui Petru. Petru Chrysologus decedează în anul 450, după cum reiese din scrisoarea 37 a lui Leon, adresată succesorului său.

Migne, PL, 52, 9-680; PLS, III, Paris, 1963, col. 153-183; E. Venables, Chrysologus Peîrus, art. în Smith-Wace, I, p. 517-518; A. Olivar, Los Sermones de Sân P&&-& Criso-logo, Scripta et Documenta, XIII, Mxmt-serrat, 1962; Bardenhewer, IV, p. 606-610; Altaner-Stuiber, 1980, p. 458; Cross, Chryso­logus, Peter, în ODCC, p. 285.

CIPRIAN, (t 258), după numele său complet CAECILIUS CYPRIANUS QUI ET THASCIUS. Al doilea mare teolog african, născut la Cartagina între anii 200-210, cel mai posibil, anul 210 (Monceaux). Numele de Caecilius I-a luat de Ia preotul care 1-a încreştinat, în jurul anului 245. La data încreştinării sale, Ciprian era deja cunoscut în cer­curile culte, ca profesor de retorică. Nu s-au păstrat pledoariile sale din perioada păgână. Primele sale scrieri dezvăluie totuşi un talent oratoric deosebit şi o cul­tură aleasă. Deşi nu 1-a cunoscut personal pe Terţul I ian, acesta a devenit punctul principal de referire pentru Ciprian ca teolog. La scurtă vreme după convertire, el este hirotonit preot, iar la sfârşitul anu­lui 248 sau începutul anului 249, este numit episcop în Cartagina, 'prin vocea poporului* şi împotriva voinţei unui grup

CIPRIAN

CIPRIAN

de preoţi în vârstă, printre care un oare­care Novatus. După numai un an de la numirea sa ca episcop, izbucneşte perse­cuţia lui Decius (250). Ciprian se refu­giază, însă menţine prin mesageri strânse relaţii cu păstoriţii săi. Revine la Carta-gina după persecuţie, în 251, aflând că mulţi creştini s-au lepădat de credinţă sacrificând zeilor, aşa numiţii lapsi, sau şi-au procurat libelli pacis, document oficial din partea autorităţilor păgâne, certificând că posesorii lui au sacrificat zeilor, chiar dacă în realitate nu au făcut

n

acest lucru, întrucât reprimirea acestora în Biserică se făcea cu prea mare uşu­rinţă, Ciprian se opune, ba mai mult, două sinoade locale din Cartagina (251 şi 252) impun condiţii mai severe, hotărând ca reintegrarea să se facă după o perioadă mai îndelungă şi penitenţă, în funcţie de gravitatea fiecărui caz în parte, preoţia fiindu-le interzisă. Molima care a izbuc­nit în Cartagina în anul 252, considerată ca pedeapsă pentru faptele creştinilor şi criza provocată de problema rebotezării schismaticilor, înrăutăţesc situaţia. Bise­rica de la Roma considera că botezul putea să fie săvârşit nu numai de un membru al Bisericii ci şi de către un ere­tic. Acest lucru era neacceptat la Carta­gina, unde botezul ereticilor era respins. Tertullian însuşi consideră un astfel de botez ca fiind nevalid, iar un sinod din Cartagina, din 220, la care au participat episcopii africani şi numidieni şi cele din 255 şi 256, reafirmă acest punct de vedere. Papa Ştefan (254-257), încearcă să-l determine pe Ciprian să-şi schimbe poziţia. Acesta rămâne ferm pe poziţie, susţinând că botezul este valid dacă el s-a făcut sau se face în numele adevăratului Dumnezeu şi al adevăratului Hristos. Ereticii, deşi folosesc aceeaşi formulă ca ortodocşii, totuşi, ei botează de fapt în numele altui Dumnezeu şi altui Hristos

decât ortodocşii. Papa Ştefan ameninţă cu excomunicarea. Tensiunea dispare fără nici o consecinţă deoarece izbucneşte o nouă persecuţie a creştinilor sub Vale-rian. Papa Ştefan moare ca martir pentru credinţă, iar Ciprian este exilat şi căutat pentru a fi arestat, în cele din urmă este prins şi decapitat nu departe de Cartagina în ziua de 14 septembrie 258, devenind primul episcop martir din Africa. Ciprian a lăsat în urma sa o operă variată, tratând în special probleme privind edu­caţia, disciplina, moravurile şi practica bisericească dar şi unele teme apologe­tice sau doctrinare. Ea se împarte în două mari categorii: tratate şi scrisori. S-au păstrat două liste ale scrierilor sale, care s-au bucurat de o largă popularitate, a. Tratate: Ad Donatum, cea mai veche scriere a lui Ciprian, redactată sub forma unui monolog, după convertirea sa la creştinism şi adresată Iui Donatus, un prieten, care a îmbrăţişat şi el credinţa creştină. El descrie aici lucrarea minu­nată a harului divin prin convertirea sa. Unele paragrafe amintesc de Confesiu­nile Fer. Augustin. De habitu virginum -Despre ţinuta fecioarelor, vorbeşte de­spre necesitatea îmbunătăţirii disciplinei religioase, chemând tinerele femei la o viaţă de puritate, sobrietate şi castitate. De lapsis - Despre cei căzuţi, redactată după persecuţia lui Decius, abordează situaţia dramatică a creştinilor după ex­perienţa zguduitoare a persecuţiei şi pro­blema reprimirii lor în sânul Bisericii. De catholicae Ecclesiae unitate - Despre unitatea Bisericii universale, reprezintă un prim tratat de ecclesiologie din antichi­tatea creştină. Unitatea Bisericii rezidă în unitatea originii ei şi este păstrată de uni­tatea episcopatului, acelaşi în toată Bise­rica. Apostolii chemaţi de Mântuitorul sunt egali în cinstire şi putere. El însă a ales pe unul dintre ei, pe Petru, care este

asemenea în cinstire şi putere cu ceilalţi apostoli, deoarece 'începutul purcede din unitate, pentru ca Biserica lui Hristos să se poată manifesta ca fiind una'. Nu este vorba aici de primatul petrin, ci doar de dorinţa de a sublinia unitatea fundamen­tală a Bisericii. Textul lui Ciprian este clar în această privinţă, în afara Bisericii nu există mântuire: 'Nu îl poate avea pe Dumnezeu de Tată, acela care nu are Bi­serica de mamă'. Adaosul privind pri­matul lui Petru din capitolul al IV-lea, este o interpolare târzie. De dominica ora-tione - Despre rugăciunea domnească, bazat pe tratatul lui Tertullian De ora-tione, este o explicare a Rugăciunii domneşti. AdDemetrianum este o replică la atacurile unui oarecare Demetrian care considera că toate calamităţile ce s-au abătut asupra Cartaginei sunt pedeapsa zeilor asupra creştinilor pentru că aceştia nu li se mai închină. Trata corupţia din cadrul societăţii şi statului şi a superstiţi­ilor care macină religia adevărată. De mortalitate - Despre moarte, o scrisoare pastorală în timpul molimei care a lovit Cartagina, de îmbărbătare a creştinilor, subliniind credinţa şi speranţa în nemu­rire şi răsplata vieţii veşnice. De opere et eleemosynis - Despre fapta bună şi mi­lostenie, dezvoltă necesitatea faptelor bune şi a celor de milostenie ca urmare a suferinţelor cauzate de aceeaşi molimă. De bono patientiae - Despre foloasele răbdării, un tratat care preia multe din ideile lui Tertullian (De patientid). De zelo et livore - Despre gelozie şi pizmă completează tratatul Despre foloasele răbdării şi subliniază consecinţele ne­faste ale geloziei, invidiei şi urii prezen­tă în lumea bisericească. Ad Fortunatum sau Ad Fortunatum de exhortatione mar-tyrii - Către Fortunat, îndemn la martiriu, un compendiu scripturistic, care are drept scop întărirea creştinilor în faţa

persecuţiilor, scris la cererea unui oare­care Fortunat. Nu se ştie Ia care din cele două persecuţii, a lui Decius (250-251) sau a lui Valerian (257) se referă textul. Tratatul este important şi pentru istoria vechilor traduceri ale Sf. Scripturi în la­tină. Ad Quirinium testimoniorum libri tres - Către Quirinius trei cărţi de măr­turii, cea mai de seamă lucrare a lui Ci­prian, în care argumentează pe temeiuri scripturistice abundente istoria mântuirii, credinţa şi mântuirea în Hristos. Quod idola dii non sint - Că idolii nu sunt zei, intitulată adeseori, De idolorum vanitate, demonstrează netemeinicia credinţei în zei, care sunt fie personaje umane zeifi­cate, fie figuri monstruoase sau duhuri care 'toarnă falsul peste adevăr'. Există^ doar un singur Dumnezeu, conducător a| lumii care pe toate le porunceşte prin Cuvântul Său, le chiverniseşte cu raţi­unea Sa, le desăvârşeşte prin puterea Sa. b. Scrisorile, în număr de 81, au impor­tanţă deosebită pentru cunoaşterea vieţii religioase şi a evenimentelor istorice ale vremii. Multe din scrisorile lui Ciprian au stat Ia baza elaborării canoanelor pen­tru disciplina bisericească. De impor­tanţă este scrisoarea sa către Firmilian* al Cezareei, în care argumentează împo­triva valabilităţii botezului ereticilor. Din totalul de 81 de scrisori, 65 sunt scrise de Ciprian, 13 adresate lui, iar 3 au desti­natar şi expeditor necunoscuţi. Ciprian nu a elaborat un sistem doctrinar şi nici nu a abordat teme de doctrină decât tangenţial sau când a fost nevoie. Discernem totuşi elementele unei teolo­gii creştine de mare valoare. Pentru el, există doar un singur Dumnezeu care este întreit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl e cauza primară şi adevăratul Creator. El este Tatăl Mântuitorului nostru lisus Hristos, un Tată sever ca stăpân şi cu pu­tere nelimitată de nimic. Fiul, a doua per-

CIPRIAN

CIPRIAN

CIPRIAN DE TOULON


soană a Treimei, e Unul-Născut şi înţe­lepciunea lui Dumnezeu, prin care toate au fost create. El e Cuvântul Iui Dum­nezeu, mâna lui Dumnezeu, îngerul lui

™, ^A , -*""

Dumnezeu, Dumnezeu însuşi. Mai ales EI este Mântuitorul nostru, luminător şi mântuitor al neamului omenesc. A treia persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, e pus în legătură cu credinţa, cu harul şi efectele harului. Sfinţenia vine de la Duhul Sfânt. Tot ceea ce se săvârşeşte în Bise­rică este prin Duhul Sfânt; Biserica însăşi e lucrarea Duhului Sfânt. Botezul este prima taină a Bisericii prin care se împărtăşeşte harul, care spală păca­tul strămoşesc şi toate celelalte păcate, facându-ne fii ai lui Dumnezeu. Sf. Ci­prian vorbeşte despre Sfânta Euharistie în contextul controversei sale cu hydro-parastaţii. Pentru el, pâinea şi vinul sunt elementele euharistice care se prefac cu adevărat în Trupul şi Sângele Mântuito­rului. Apa înseamnă poporul, iar ames­tecul acesteia cu vinul euharistie sem­nifică unirea poporului cu Hristos, inte­grarea mulţimii credincioşilor în Acela în Care cred. Sf Euharistie este comuniune şi unire.

Biserica este, în viziunea Iui Ciprian, centrată pe ideea de unitate. Valoarea, tăria şi frumuseţea Bisericii rezidă în uni­tate, iar unitatea Bisericii este unitatea credinţei, în acelaşi timp, unitatea Bise­ricii se bazează şi pe unitatea episcopatu­lui. Acesta este unu, la care participă în mod solidar fiecare episcop. Ciprian este important mai ales pentru viaţa morală creştină, el elaborând problema unor vir­tuţi ca răbdarea, curăţia, milostenia, lupta contra pizmei, geloziei etc. Doctrina lui Ciprian este, în general orto­doxă, fiind bazată pe Sf. Scriptură şi pe concepţiile ortodoxe ale lui Tertullian* şi Minucius Felix*. Originalitatea lui se re-

găseşte în doctrina morală şi socială, mai mult decât în cea teologică propriu-zisă.

Migne, P.L., 4; ed. critică: W. Harţei, CSEL, III, 3 voi., 1868-1891; J. Wordsworth, Old-Latin Biblica! Texts, nr. II, Oxford, 1886, în App. 2, \23-]32:Catalogue ofCyprianmanu-scripts at Oxford; E H. Blackney, Cyprianus de unitate ecclesiae, text and translation, London, 1929; trad. în engl. R. E. Wallis, ANL, 8; ANF, 5; L. Bayard, St. Cyprien, Correspondence, text e"tabli et traduit, Paris, 1925; Al. Io Moroianu, Cyprianus Thascius Caecilianits, Despre purtarea fecioarelor şi Despre gelozie şi pizmă, Teză de licenţă, Bucureşti, 1906; G. Alexe, Cyprianus Thascius Caecilianus, Ad Demetrianum, Teză de licenţă, Bucureşti, 1909; Ilie T. Lungu, Cyprianus Thascius Caecilianus, Despre unitatea Bisericii şi Despre fapta bună şi milostenie, Teză de licenţă, Bucureşti; Pr. Matei Pâslaru, Scrieri ales din operele Sf. Ciprian (Despre rugăciunea domnească), voi. I, BPB, l, Râmnicu Vâlcea, 1935; Idem, Sf. Mucenic Cyprian I, Despre rugăciunea domnească, adică, explicarea rugăciunii , în BPB, pentru popor, l, R. Vâlcea, 1937; David Popescu, Sf. Ciprian, Către Donatus, Despre unitatea Bisericii ecumenice, Despre rugăciunea domnească, Despre gelozie şi invidie, în PSB, 3, Bucureşti, 1981; Mgr. Freppel, St. Cyprien et l'Eglise d'Afrique au HI~e siecle, IH-e edi-tion, Paris, 1890; H. Dumitrescu, Ciprian, viaţa, opera şi doctrina sa, Teză de licenţă, Bucureşti, 1895; P. Monceaux, Saint Cyprien, evţque de Carthage, IlI-e edtition, coli. , Paris, 1927; Barden-hewer, Geschichte der altkirchlichen Lite-ratur, Il-e Auflage, Freiburg im Breisgau, 1914, n, 442-517; A. Harnack, Dos Leben Cyprians von Pontius. Die erste christiliche Biographie (TU. 39, 3), Leipzig, 1913; I.G. Coman, între răbdare şi nerăbdare la Tertullian şi Sf. Cyprian, extras din 'Păstorul Ortodox', XXVI, nr. 4-6; Curtea de Argeş, 1946; J, Ludwig, Der heilige Mârtyrer-bischof Cyprian von Karthago. Ein Kultur-geschichtliches und theologisches Zeitbild

aus der afrikanischen Kirche des 3. Jahr-hundersts, MUnchen, 1951; L. Bayard, Le latin de St. Cyprien, Paris, 1902; I. G. Coman, Chipul Sf. Ciprian în panegiricile Sf. Grigorie de Nazianz şi Prudenţiu, S.T, 1961, 363-372; Idem, II, p. 85-159; E. W. Benson, Cyprianus Thascius Caecilius, art. în Smith-Wace, I, p. 739-755; Cross, Cyprian, St., art. în ODCC, p. 368; I. G. Coman, Pa-trologie, 1956, p. 83-87; Idem, II, p. 85-158; Cayre, I, p. 244-257; Altaner-Stuiber, 1980, p. 171-181; Quasten, Patrology, II, 340-383 cu bibliografie.