Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Donatio Constantini

Donatio Constantini este cunoscut şi sub numele de Constitutum Constantini. Do­cument fals, conceput în imperiul franc în sec. VIII-IX, cu scopul de a întări pu­terea Scaunului episcopal de la Roma. Textul documentului, care s-a bucurat de largă popularitate în perioada evului mediu, este inclus în viaţa lui Silvestru, cuprinsă în Liber pontificalis. A fost mai apoi introdus în Deere taliile false* şi în Decretul lui Graţian, prin aceasta pri­mind autoritate juridică, în document se susţine că împăratul Constantin i-a acor­dat papii Silvestru I (314-335) primatul

faţă de Antiohia, Constantinopol, Ale­xandria şi Ierusalim şi stăpânire peste întreaga Italie, inclusiv Roma şi peste 'provinciile, palatele şi civitates ale re­giunilor din Apus'. De asemenea, papa a mai fost făcut judecător suprem al preo-ţimii, şi, printre altele, i s-a mai oferit şi coroana imperială (pe care papa ar fi re-fuzat-o totuşi!). Includerea documentului în Decretalii şi în canoane, i-a dat aces­tuia autoritate juridică. Aşa se face că el a fost privit ca atare nu numai în cer­curile romano-catolice, dar şi de către opozanţii papalităţii. Donatio Constan­tini a fost folosit mai întâi în anul 1054, cu ocazia schismei dintre Biserica din Apus şi cea din Răsărit, în scrisoarea pe care Leon IX o trimite lui Mihail Ceru-larie. De atunci, a fost folosit în per­manenţă de către papii Romei pentru a-şi susţine primatul. Nu se ştie cu exactitate locul unde a fost conceput acest document fals. Se pare că a fost redactat la Roma sau în cercurile aba-ţiei Sf. Dionisie în apropiere de Paris. în sec. XV au apărut primele îndoieli cu privire la autenticitatea acestui do­cument, iar marii erudiţi ai vremii, Ni-colae Cusanus, R. Pecock şi L. Valla, i-au stabilit neveridicitatea.

L. Duchesne, Le Liber Pontificalis, I, Paris, 1886, p. CIX-CXX; S.Z. Ehler-J.B. Morrall (ed.), Church and State through the Cen-turies, 1954, p. 16-22; J. Friedrich, Die con-stantinische Schenkung, 1889; D. Maffei, La Donazione di Constantini nei giuristici me­dievali, Milan, 1964, cu bibliografie; Cross, Donation of Constantine, în ODCC, p. 419; A. Hamman, Donation de Constantin, în DECA, I, p. 715.

Donatism

Până în sec. IV, Biserica creştină fusese sfâşiată de o serie de erezii care atacau însuşi fundamentul ei doctrinar, cum au

fost, de exemplu, ereziile gnostice, mani­heismul etc. Paralel cu acestea, însă, de această dată nu pe motive doctrinare, ci pur disciplinare, apare în sânul Bisericii din Africa de Nord o primă mişcare schismatică. Este vorba de gruparea adepţilor lui Donat, care se rupe de Bi­serică prin refuzul lor de a-1 accepta pe Cecilian ca episcop de Cartagina, hiro­tonit în acest scop în 311, pe motiv că hirotonia lui fusese săvârşită de Felix* de Aptunga, care a fost traditor* în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Numidienii îl hirotonesc episcop pe Majorinus, împo­triva lui Cecilian. Această numire a fost fatală pentru unitatea Bisericii, deoarece, ceea ce era doar opoziţie, s-a transformat în schismă, cunoscută în istoria bise­ricească sub denumirea de donatism, după numele lui Donat, în 313, Donat apelează la împăratul Constantin cel Mare pentru a se face lumină în proble­ma disputată. Acesta îi transmite epis­copului Romei, Miltiades, sarcina de a rezolva controversa. Decizia luată nu a fost favorabilă donatiştilor, care au făcut apel la sinodul de la Arles (314) şi apoi din nou la împărat, fără a avea câştig de cauză. După moartea lui Majorinus, pe tronul episcopal de Cartagina este ales Donat (317). împăratul încercă să facă presiuni asupra Bisericii din Cartagina, însă abandonează această politică în 321. Asocierea conducătorilor donatişti cu mişcările circumceilionilor a atras ac­ţiuni represive sub împăratul Constans (347).

Donatiştii se considerau succesorii Bise­ricii creştine autentice din Africa de Nord de dinainte de persecuţii şi, în acest fel, se legau direct de Sf. Ciprian*. De la acesta au preluat ideea că episcopul este mijlocitorul între Dumnezeu şi comuni­tatea credincioşilor. Din această pricină, ei păstrau succesiunea episcopală cu

sfinţenie. Comuniunea cu Roma era păs­trată în virtutea unei succesiuni a 'ade­văraţilor episcopi'. 'Adevăratul episcop este cel care suferă persecuţia, dar nu persecută'. De aceea, Biserica donatistă este Biserica dreptului care suferă, de unde şi idealul martiric. Donatiştii se opuneau monahismului şi foloseau Bi­blia africană, spre deosebire de creştinii de la Roma care foloseau Vulgata. Din punct de vedere teologic, donatiştii vor fi atacaţi mai întâi de Optatus* şi apoi de Fericitului Augustin*. încercările de a se apăra, le-a dăunat destul de mult. Aşa se face că în 405, are loc o nouă intervenţie împotriva lor din partea statu­lui, în 411 este convocată o întrunire la Cartagina, în cadrul căreia comisarul imperial se pronunţă definitiv împotriva donatismului. Cu toate acestea, schisma încetează abia după cucerirea Africii de Nord de către arabi în sec. VII şi VIII. Donatiştii au adoptat o atitudine rigori stă în special faţă de slujitorii Bisericii. Cei care au fost traditores nu erau acceptaţi, iar tainele săvârşite de ei erau conside­rate ne val i de. în această problemă nu s-a făcut compromis. Ei au mers până la a afirma că cei care s-au împărtăşit împre­ună cu traditores erau infestaţi şi că, în­trucât Biserica este una şi sfântă, numai donatiştii formau adevărata Biserică. Cei ce se converteau la donatism erau rebo-tezaţi, practică condamnată de toate si­noadele ortodoxe. Cu toate acestea, ei au acceptat un oarecare compromis în căzui unor slujitori nevrednici care săvârşeau Sf. Taine, susţinând că Sf. Taine săvârşite de ei erau valide, deoarece adevăratul săvârşitor era Hristos, urmând în această privinţă învăţătura Fericitului Augustin. Mişcarea donatistă s-a extins, fără a avea un impact semnificativ, în Italia, Spania şi Gal ia. Augustin ne informează că do­natiştii au trimis un episcop la Roma şi în

DONATISM

DOROTEI

DOROTEI DE GAZA

DOSITEI DE SAMARIA

Spania, între care Victorin, Bonifaciu Ma-crobiu, Claudian şi Felix. Claudian s-a autointitulat papă donatist, susţinut de adepţii antipapii Ursinus. El izbuteşte să rămână la Roma până în 378, când a fost expulzat. După informaţiile date de Leon* cel Mare şi Avit*, în 458 şi 502 existau donatişti la Lyon şi Narbonne. în pofida unor atitudini exagerate şi non-conformiste, donatismul este o mişcare care a încercat să menţină integritatea creştină şi dreptatea socială, şi trebuie luată în considerare în această privinţă.

P. Monceaux, Histoire litteraire de l'Afrique chretienne, voi. I V-VI, Paris, 1912-1923; G. G. Willis, Saint Augustine and the Donatist Controversy, 1950; J. P. Brisson, Autono-misme et christianisme dans l'Afrique romaine de Sepfime Severe ă l'invasion arabe, Paris, 1958; S. Lancel, Actes de la Conference de Carthage en 411, 3 voi.: SCh., 194-195, 224, Paris 1972-75, în special voi. I; W.H.C. Frend, The Donatist Church, a Movement of Protest in Roman North Africa, ed. 2-a, Oxford, 1971 cu bibliografie; J.M. Fuller, Donatism, Smith-Wace, I, p. 881-896; Cross, Donatism, în ODCC, p. 419; Altaner-Stuiber, 1980, p. 371 şi urm., 427 şi urm.; W.H.C. Frend, Donatisme, în DECA, I, p. 716-724 şi E, Romero Pose, în DECA, p. 724-725.

Donatus Aelius

Donatus Aelius (sec. IV), vestit gramati-cian. Ieronim* menţionează că i-a fost profesor de retorică. Cele două gramatici ale sale, Ars minor sau prima şi Ars maior sau secunda, au constituit textele gramaticale de bază pentru însuşirea gra­maticii şi a limbii latine. Popularitatea lor a fost deosebit de mare, dacă avem în vedere numărul mare de comentarii şi lucrări scrise pe marginea lor. De la el ne-au mai rămas: un comentariu la Te-

renţiu, un comentariu la Virgiliu, din care s-a păstrat scrisoarea introductivă; Viaţa lui Virgiliu; introducere la Bucolice şi fragmente citate de diverşi autori.

W.M. Sinclair, Donatus Aelius, art. în Smith-Wace, I, p. 896; H. Keil, Grammatici latini, IV, 2, Leipzig, 1864; P. Wessner, Aeli Donaţi quod fer tur Commentum Terenti. Acceddit Eugraphi Commentum et Scholia Bembiana, I-III, Leipzig, 1902-1908; A. Endler, Aelii Donaţi commenti vergiliani reliquiae. Diss. Greisfwald, 1910; F. Lammert, De Hiero-nymo Donaţi discipulo, în Commentationes philologicae lenenses, Lipsiae, 1912; N. Marinone, Elio Donato, Macrobio e Servio commentatori di Virgilio, Vercelli, 1946; U. Dionisi, Donatus Aelius; DECA, I, p. 725.

Dorotei

După informaţia lui Eusebiu*, preot în Antiohia în răstimpul episcopatului lui Ciril în acelaşi oraş (aprox. 280-303). Deosebit de cultivat, cunoscător al limbii ebraice şi instruit în ştiinţele liberale ale grecilor. A predat la Şcoala din Antiohia, fiind conducător al acesteia împreună cu Lucian*. Fiind eunuc din naştere, s-a bucurat de încrederea împăratului, care 1-a numit administrator al atelierelor de preparare a purpurei din Tyr. Eusebiu* mărturiseşte că 1-a ascultat explicând Sf. Scriptură. Deşi nu se ştie dacă a scris ceva, Cronica pascală (2, 120-130) men­ţionează pe un oarecare Dorotei, episcop al Tyrului, care ar fi scris: Despre profeţi, Despre cei 12 Apostoli, Despre cei 70 de Apostoli. Se pare că aceste lucrări au fost scrise la o dată mai târzie (Coman).

Eusebiu, Ist. bis. l, 32; E. Venables, Dorotheus, art. în Smith-Wace, I, p. 899; Quasten, Patrology, II, p. 144; I. G. Coman, II, p. 477-478; DHGE 14,685-686; M. Simo-netti, Dorothee d'Antioche, în DECA, I, p. 726.

Dorotei de Gaza

Dorotei de Gaza (sec. VI), monah şi sta­reţ, ucenic al lui Varsanufie şi loan de la mănăstirea stareţului Seridos. Ajuns sta­reţ, el lasă călugărilor o serie de Instruc­ţiuni, scrisori şi sfaturi. A realizat o sin­teză minunată a Apophtegmelor capado-cienilor, Sf. loan* Hrisostom, Marcu* Eremitul şi Isaia, mai exact, a tradiţiilor monahismului palestinian. Nu se anga­jează în controversele hristologice ale vremii. Prin Teodor Studitul, a influenţat monahismul grec, rus şi arab.

Migne, PG, 88, 1611-1846; CPG, 7352-7360; W.M.Sinclair, Dorotheus (12), art. în Smith-Wace, I, p. 901; Regnault, Dorothee de Gaza. Oeuvres spirituelles, SCh., 92, Paris, 1963; M. Paparazzi, Doroteo di Gaza. Insegnamenti spirituali, Roma, 1979; L. Cremaschi, Doroteo di Gaza. Scritti e inseg-namenti spirituali, Roma, 1980; J. Gri-bomont, Dorothee de Gaza, în DECA, I, p. 726; J. Pauli, OSB, Dorotheus von Gaza, în LACL, p. 181-182 cu bibliografie.

Dorotei de Marcianopolis

Dorotei, episcop de Marcianopolis şi mitropolit de Moesia II, în prima jumă­tate a sec. V. Adept al Iui Nestorie*, par­ticipă la sinodul de la Efes din 431, unde se raliază împotriva lui Chirii* al Ale­xandriei. La scurtă vreme după sinod este suspendat din scaun, însă comuni­tatea nu-l primeşte pe succesorul său. împăratul Teodosie îl trimite în exil în Capadocia. De la el ne-a rămas o cores­pondenţă legată de controversa vremii. In latină s-au păstrat Ep. ad populum Constantinopolitanum, Ep. ad Alexan-drum pisc. Hierapolis et Theodoretum episc. Cyri şi două scrisori către loan de Antiohia referitoare la misiunea lui Pavel de Emesa. Mai există un fragment în siri-

acă dintr-o scrisoare către împăratul Marcian şi dintr-un tratat, Interpretatio fîdei, care a fost un comentariu asupra hotărârilor doctrinare de la Niceea.

CPG 5781-5786; ACO l, 4, 88; ACO l, 4, 164 şi urm.; ACO 1,4, 114, 144; F. Nau, Ep. ad Marcianum, în PO, 13, 181 text siriac şi trad. în franceză; J. Lebon, Interpretatio..., în CSCO 101-102, 95/68 text siriac şi trad. în latină; DHGE 14, 688; M. Simonetti, Do­rothee de Marcianopolis, în DECA, I, p. 727; B. Windau, Dorotheus von Marcianopolis, în LACL, p. 182 vezi şi bibliografia.

Dositei de Samaria

Dositei de Samaria (sec. II), eretic iu-deo-gnostic din Samaria. Secta lui nu poate fi considerată creştină pe motiv că el se prezintă ca rival al Domnului şi nicidecum ca discipol. Izvoarele dcxm-mentare patristice referitoare la el, iu­daice şi arabe, nu sunt concludente şi de aceea este greu să ne formăm o imagine unitară despre el. Ceea'ce se poate spune este că el e originar din Samaria şi că s-a născut în sec. I. Hegesip* afirmă că el a fost întemeietorul uneia din sectele ere­tice care au zdruncinat pacea din Bise­rică. Alte texte îl asociază cu loan Bote­zătorul, şi îl consideră predecesorul şi magistrul lui Simon Magul. Totodată, este prezentat de Origen* ca Tahib, adică Mesia al Samariei, prezis în Deut 18,18. Dositei nu s-a bucurat de mare audienţă. EI cerea adepţilor săi observarea rigu­roasă a legii mozaice, mai ales a sabatu­lui şi a purificării rituale. Secta Iui a avut un număr restrâns de adepţi. Cu toate acestea, a dăinuit până în sec. X. în biblioteca gnostică descoperită la Chenoboskion (Nag Hammadi) se află un text intitulat: Revelaţia lui Dositei sau Cei trei stâlpi ai lui Seth. Nu suntem si­guri dacă acest text îi aparţine Iui Dositei

DOSITEI DE SAMARIA

DRUTHMAR

DRUTHMAR

DYNAMIUS


din Samaria sau unui alt Dositei. Dacă îi aparţine lui Dositei de Samaria, atunci el trebuie pus în legătură cu originile gnos­ticismului.

A. Hilgenfeld, Die Ketzergeschichte des Urchristentums urkundlich dargestellt, Leipzig, 1884 (retip anast., Hildesheim, 1963), p. 155-161; S. Krauss, Dosithee et le Dositheens, în Revue des Etudes juives, XLII, 1901, p. 27-42; K. Kohler, Dositheus, the Samaritan Heresiarch, and his Relations to Jewish and Christian Doctrines andSects, în American Journal of Theology, 15, 1911, p. 404-435; J. Doresse, Leş Livres secrets des gnostiques d'Egypte, 1958, p. 206-209; R.McL., Wilson, Simon, Dositheus and the DeadSea Scrolls, ZRGG, 9, 1957, p. 21-30; G. Salmon şi J.M. Fuller, Dositheus (1), art. în Smith-Wace, I, p. 902-905; Cross, Do­sitheus, art. în ODCC, p. 421-422; C. Gianotto, Dosithee de Samar ie, art. în DECA, I, p. 727-728.

Dracontius, Blossius Aemilius

Dracontius, Blossius Aemilius (sec. V), poet latin, s-a născut într-o familie sena­torială care a emigrat în Africa pe la mijlocul sec. V. Studiază la Cartagina, la şcoala lui Felicianus, acumulând o vastă cultură clasică. Până în 484 activează în domeniul juridic, în urma publicării unui poem (carmen ignotu), în care laudă un personaj necunoscut, identificat uneori cu împăratul Teodoric, alteori cu împă­ratul Zenon, stârneşte mânia lui Gon-thamond, care îl încarcerează. Este eli­berat din închisoare de urmaşul acestuia, Trasamond, şi îşi reia activitatea juridică. Compune primele sale poeme importante, Hylas şi Laus Herculis, de inspiraţie pă­gână şi scolastică. Acestea sunt urmate de Controversia de statua viri fortis şi Deliberativa Achillis, an corpus Hectoris vendat. Experienţa neplăcută pe care a

avut-o în închisoare, a determinat scrie­rea poemelor: Satisfacţia., pe care îl adre­sează lui Gonthamond (484-496), soli-citându-i iertarea, şi Laudes Dei, scris în ultimii ani de închisoare, în care desci­frăm nuanţe teologice preluate din Ve­chiul şi din Noul Testament. Ultimii ani ai poetului sunt învăluiţi în mister. Cât priveşte valoarea operei sale poetice, pă­rerile sunt împărţite. Reţinem însă con­tribuţia sa deosebit de importantă la pro­movarea literaturii de gen în limba latină.

Migne, PL 60, 679-932; ed. completă: Fr. Vollmer, Mon. Germ. Hist., Auct. antiquiss., XV, Berlin, 1905; F. de Duhn, Dracontii car-mina minora, Leipzig,!873; G. Boissier, L'Afrique romaine, Paris, 1901, p. 309 şi urm.; D. Romano, Stitdi Draconziani, Pa-lermo, 1960; F. Bertini, Autori latini in Africa, Genova, 1974, p. 81-97; J. Fontaine, Naissance de lapoesie dans l'Occident chre-tien, Paris, 1981, p. 252; E.M. Young, Dra­contius, Blossius Aemilianus, art. în Smith-Wace, I, p. 905-907; Cayre, II, p. 211-212; Tixeront, Patrologie, p. 466-468; Altaner-Stuiber, 1980, p. 498 şi urm.; G. Bardy, Dracontius, în DSp. III, col. 1706-1711; S. Constanza, Dracontius Blossius Aemilius, în DECA, I, p. 729-730; J. Schwind, Dra­contius, în LACL, p. 182-183 cu bibliografie.

Druthmar

Chretien de Stavelot, poreclit Duthmar, călugăr benedictin din sec. IX, gramati-cian şi scriitor latin. S-a născut în Aqui-tania şi îmbracă haina monahală la abaţia Corbie din dioceza Amiens, de unde a fost chemat la Stavelot şi apoi la Mel-medy. A decedat în jurul anului 880. De la el ne-a rămas un Comentariu la Evan­ghelia după Matei, în a cărui prefaţă co­mentatorul explică motivul scrierii co­mentariului. El nu păstrează doar o sin­gură metodă de interpretare. Predomi-

nantă este metoda literală, la care adaugă informaţii istorice şi geografice. Comen­tariul a fost redactat pe la mijlocul sec. IX şi a fost dedicat monahilor de la mă­năstirea Stavelot şi elevilor săi. în aceeaşi prefaţă, el îşi expune intenţia de a realiza un comentariu la Evanghelia după loan şi după Luca. Există o serie de notiţe care ne determină să credem că el a început să lucreze la acest proiect. Nu avem însă o formă definitivă a acestor comentarii. Druthmar rămâne în istoria exegezei bi­blice pentru contribuţia pe care el o adu­ce prin Comentariul la Evanghelia după Matei, mai ales prin folosirea metodei criticii literare, în care desluşim cultura sa vastă, religioasă şi laică, şi în cele din urmă tendinţa de promovare a unei intense vieţi duhovniceşti.

Migne, PL 106, 1259-1520; MGH, Epis-tolae, t. 6, Berlin, 1925, p. 177-178; R. Simon, Histoire critique desprincipaux com-mentaires du Nouveau Testament, Rotter-dam, 1693, p. 370-377; R. Ceillier, Histoire generale des auteurs sacres ecclesiastiques, t. 12, Paris, 1862, p. 419-423; M.L.W. Laistner, A Ninth-Century Commmentator on the Gospel according to Matthew, în Harvard Theological Review, t. 20, 1927, p. 129-149; Fr. Stegmuller, Repertorium bi-blicum medii aevi, t. 2, Madrid, 1950, p. 238-239; L. Bergeron, Druthmar, art. în DSp. III, col. 1721-1723 cu bibliografie.

Dulcitius

Duîcitius, tribun şi notar imperial însăr­cinat să îndeplinească decretele imperi­ale împotriva donatiştilor. în timp ce pro­punea trimiterea acestora 'la moartea pe care o meritau', se dovedea deosebit de

îngăduitor faţă de Gaudenţiu*. Augus-tin* îi scrie atrăgându-i atenţia că, în timp ce faţă de donatişti este foarte aspru, faţă de episcopul donatist Gaudenţiu, se arăta mai blând, în general, Augustin are cuvinte bune faţă de Dulcitius, rezumând pe scurt propriile sale argumente împo­triva donatiştilor privind natura martiriu­lui, libertatea de conştiinţă etc.

Fer, Augustin, Ep. 204 (61); Idem, Retract., II, 59; E.B. Birks, Dulcitius (2), art. în Smith-Wace, I, p. 911.

Dynamius

Dynamius (t 601), a fost cunoscut sub numele de Dynamius Patricius, după denumirea funcţiei pe care a îndeplinit-o patricium Galiarum. S-a născut într-o familie aristocrată la Arles pe la mljlblftl sec. VI. La vârsta de 30 de ani este numit guvernator al Marsiliei, unde s-a făeirt cunoscut prin asprimea şi âvăriţîâ sa. Mai târziu, îşi schimbă modul de viaţă, după cum aflăm de la Grîgorie* de Tours, care îi laudă dărnicia şi sprijinul pe care l-a acordat Bisericii. De la el au rămas două scrisori şi vieţile sfinţilor Marius, abate de Bevon şi Maxim, abate de Lerini, mai târziu episcop de Riez. Ii mai este atribuit şi un poem De Lerine insula.

Migne, 80,25-26 şi 31-40; CPL, 1058,2125; MGH, Epist. III, 127, 130-131; CCL, 117, 430-431 şi 435-436; Anthohgia Latina,}, 2, Lipsiae, 1906, p. 265-266; E. Venables, Dynamius (3), art. în Smith-Wace, I, p. 914; S. Zincone, Dynamius Patricius, art. în DECA, I, p. 734; C. Kasper, Dynamius Patricius, în LACL, p. 183-184 cu bibliografie.

EBBO

EBIONIT

EBIONIT

ECTHESIS

E

Ebbo (Ebo) de Reims

Ebbo sau Ebo, arhiepisop de Reims în Franţa. S-a născut în anul 775, fiind fiul unui rob şi al Himiltrudei, dădaca lui Ludovic I cel Pios. Este educat la aceeaşi şcoală cu Ludovic I cel Pios. Când aces­ta se urcă pe tronul Aquitaniei, îl numeşte bibliotecar personal, iar când devine îm­părat, mijloceşte numirea Iui pe scaunul arhiepiscopal din Reims. Ebbo s-a dove­dit a fi un episcop destoinic, bun admi­nistrator şi diplomat. Prestigiul de care s-a bucurat la curtea imperială i-a atras numirea de missus în provincia sa. Mi­siunea încredinţată lui de papa Paschal I în Danemarca, în 822-823 a fost un eşec. Sub diverse motive politice complotează împotriva lui Ludovic I cel Pios în favoa­rea fiului acestuia Lothaire I. Când Ludo­vic revine pe tron în 835, el se refugiază şi în pofida faptului că şi-a cerut iertare, a fost depus din treaptă prin hotărâre sinodală. După moartea lui Ludovic, Lot­haire devine împărat şi îl repune în scaun, întrucât pedeapsa sinodală nu fusese ridi­cată, nu este recunoscut ca episcop, în plus, el refuză o misiune diplomatică la Constantinopol, ceea <;e I-a supărat pe Lothaire, care îl privează de toate venitu­rile. Ebbo se refugiază la curtea lui Ludo­vic Germanul, care îl numeşte episcop de Hildesheim, unde a decedat în 851. De la el au rămas câteva scrieri minore. Flo-doard* menţionează două inscripţii, iar

în Appendix ad historiam Remensis ecclesiae este reprodusă o serie de norme pentru slujitorii bisericii din Reims, care datează din vremea lui Ebbo. în scrisoa­rea pe care o trimite lui Haltigar, episcop de Cambrai, Ebbo îl roagă pe acesta să scrie o slujbă de penitenţă, în vederea re-instaurării ei în practica bisericii sale. Apologia sa reproduce o parte din decla­raţiile făcute la sinodul de la Thionville, din 835, care 1-a suspendat din treaptă. Biblioteca municipală din Epernay păs­trează vestitul Evangheliar al lui Ebbo, scris în vremea sa la abaţia Hautvillers din Champagne, între 817-834.

Migne, PL 5, 105, 116; Fliche.Martin, V, 6; H. Leclercq, în DACL 4, 2, col. 1697-1703; 14, 2, 2213-2290; E. Lesne, La Hierarchie episcopale en Gaule et en Germanie, Lille, 1905; J. Daoust, Ebbo (Ebo) of Reims, în CE, V, 26.

Ebionit-ţi

Ebionit-ţi (în ebr. D"O^n>Q& - ebionim -sărac). Membri unei grupări sectare, creştino-iudaice, care a activat în primele veacuri după Hristos, descendenţi din iu-daizanţii epocii apostolice. Termenul ebionit este întâlnit pentru prima dată la Sf. Irineu*, fiind preluat de Ipolit* şi Ori-gen*. Ei susţineau că iudaismul nu era doar un element pregătitor pentru creşti­nism, ci reprezenta o instituţie veşnic va­lidă, uşor modificată de creştini. Valoa­rea creştinismului rezidă doar în faptul că perpetuează şi completează iudaismul. Singurul garant valid al adevărului nou, al Evangheliei lui Hristos, este caracterul divin al Vechiului Legământ cu Moise. De aici, accentul deosebit pe care ebio-niţii îl puneau asupra legii mozaice. lisus Hristo.s a fost 'Fiul lui losif şi al Măriei născut după legea procreării uma-

ne','simplu om, nimic mai mult decât un descendent al lui David şi nicidecum Fiul lui Dumnezeu' ne informează Tertullian* în legătură cu învăţătura ebionită. De aceea, ebioniţii neagă naşterea feciorel­nică a Mântuitorului, traducând termenul parthenos din Isaia 7, 14 prin neanis. Totuşi, în viaţa lui lisus a avut loc o mare schimbare cu ocazia botezului, când 'a fost uns prin alegere şi a devenit Hristos', primind astfel putere de la Dumnezeu pentru a-şi împlini misiunea Sa pămân­tească. Cu toate acestea, el rămâne om simplu. Evenimentul Botezului Mântui­torului este descris în perspectivă ebio­nită în 'Evanghelia după evrei', text apocrif întrebuinţat de această sectă, după Eusebiu* de Cezareea. Sf. Irineu afirmă că ar fi fost vorba de Evanghelia după Matei.

Ebioniţii au mai fost cunoscuţi şi sub alte denumiri: homuncioniţi, anthropieni, anthropolatrieni, datorită concepţiei lor hristologice, peratici, în funcţie de locul unde erau concentraţi, adică Peraeea, şi symmahieni, după numele lui Symma-chus*, singurul scriitor, membru al sec­tei, al cărui nume s-a păstrat. Nu se ştie cu exactitate care a fost relaţia lor cu nazareii sau nazoreii; dacă sunt una şi aceeaşi grupare sau dacă este vorba de două grupări diferite.

Justin, Dialogul cu Trifon, 47; Irineu, Aav. Haer. I, 26, 2; III, 21, 1; V, I, 3; Ipolit, Refut. Omn. Haer., VII, 34 şi IX, 13-17; R.A. Lipsius, Quellen der ăltesten Ketzer-geschichte, 1875; J.M. Fuller, Ebionism and Ebionites, în Smith-Wace, II, p. 24-28; H. J. Schoeps, Ebionite Christianity, în Joumal of Theological Studies, N.S., IV, 1953, p. 219-224; J.A. Fitzmeyer, The Qumran Scrolls, the Ebionites and their Literature, în Theo­logical Studies, XVI, 1955, p. 335-372; G. Strecker, Dos Judenchristentum der Pseudo-klementinen, TU 70, 1958; A.F.J. Klijn şi G.J. Reinik, Patristic Evidence for Jewish-

Christian Sects, Supplements to Novum Testamentum, XXXVI, Leiden, 1973, p. 19-43; F.X. Murphy, Ebionites, în CE, V, p. 29; Cross, Ebionites, ODCC, p. 438-439; A.F.J. Klijn, Ebionites, în DECA, I, p. 737-738.