Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Evagrie Scolasticul sau Evagrie de E pi fa n ia
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Evangelium veritatis
- Exocionit, exocioniţi
- Eznik de Kolb
- Falconia Proba sau Faltonia
Evagrie Scolasticul sau Evagrie de E pi fa n ia Evagrie Scolasticul sau Evagrie de Epi-fania (536/7-594), istoric bisericesc din sec. VI. S-a născut în Epifania, Coele Syria, în anul 536/7, din părinţi creştini. Când Epifania a fost ameninţată cu distrugerea de către Chosroes, regele per- EVAGRIE SCOLASTICUL EVANGELIUM VERITATIS EVANGELIUM VERITATIS EXOCIONIT şi lor, familia sa, alături de mulţi alţi creştini se refugiază la Apamea. De la Apa-mea, Evagrie merge la Antiohia, capitala Siriei, unde îmbrăţişează cariera de avocat. Aici face o carieră strălucită, primind titlul de 'Scolasticul', acordat la acea vreme numai avocaţilor. Dobândeşte mai apoi favoruri din partea lui Grigorie, episcopul Antiohiei, care 1-a invitat să-1 asiste în judecăţile sale. Această relaţie creşte în intensitate, Evagrie fiind ales de către Grigorie ca însoţitor al său la Constantinopol, unde îşi apără episcopul de acuzele care îi erau aduse de către As-terie, comes orientis, în faţa curţii imperiale şi a sinodului în anul 588. Apărarea a fost făcută cu succes. Pentru acelaşi episcop Grigorie, el mai scrie o carte care conţinea 'rapoarte, epistole, decrete, predici, dispute asupra unor diverse probleme'. Ca urmare, el intră în atenţia lui Tiberiu Constantin, care îl numeşte quaestor şi apoi a lui Mauriciu Tiberiu, care îi dă în sarcină păstrarea scriptelor, adică a listelor cuprinzând numele diverşilor magistraţi şi locotenenţi imperiali. După moartea episcopului Grigorie, Evagrie se retrage din viaţa publică şi se dedică scrisului, redactând o Istorie bisericească în şase cărţi, care acoperea o perioadă de 163 de ani, de la sinodul de la Efes din 431 şi până în al doisprezecelea an al domniei împăratului Mauriciu Tiberiu în 594. Aceasta este singura lucrare a lui Evagrie care ne-a parvenit. El şi-a conceput istoria sa ca o continuare a istoriilor scrise de Eusebiu*, Socrate*, Sozomen* şi Teodoret*, Deşi nu trece cu vederea aspectele sociale şi politice ale vremii, el tratează cu precădere problemele dogmatice discutate în acea perioadă. De aceea, istoria sa este un izvor principal pentru cunoaşterea controverselor cu nestorienii şi monofiziţii în sec. V şi VI. Importanta lucrării sale sporeşte, mai ales dacă avem în vedere imparţialitatea cu care el a prezentat evenimentele şi controversele vremii. Informaţiile folosite de el sunt dintre cele mai serioase: Eustaţiu Sirianul, Zosim, Procopiu*de Cezareea, loan Retorul ş. a. Ca elemente caracteristice lui Evagrie, subliniem stilul deosebit şi elevat al lucrării, abordarea echilibrată a problemelor doctrinare controversate care nu depăşeşte spiritul obişnuit al vremii, acurateţea informaţiilor. Migne, PG, 86/2,4405-2906; CPG, III, 7500; J. Bidez-L. Parmentier, The Ecclesiastical History of Evagrius with the Scholia, Lon-don, 1898, ed. 2-a Amsterdam, 1964 (ed.cri-tică); K. Krumbacher, Geschichte der byzan-tinischen Literatur, ed. a 2-a, Miinchen, 1897, p. 245-247; Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, V, Freiburg im Breisgau, 1932, p. 119-121; W. Milligan, Evagrius (17), art. în Smith-Wace, II, p. 423-424; DHGE, 16, 1495-1498; S. Leanza, Eva-gre d'Epiphanie ou Le Scolastique, în DECA, I, p. 931-932; K. Balke, Evagrius Scho-lasticus, în LACL, p. 225.
Un document având acest nume a fost menţionat de către Sf. Irineu* în lucrarea sa contra ereziilor, ca aparţinând gnosticilor valentinieni. El nu dă însă nici un citat pentru a ne putea da seama dacă este vorba de unul şi acelaşi text cu cel care a fost descoperit la Nag Hammadi. Cu toate acestea, analiza circumstanţelor i-a dus pe cercetători la concluzia că este vorba de acelaşi text pe care episcopul de Lyon 1-a avut la îndemână. Documentul de la Nag Hammadi nu se vrea o evanghelie în sensul autentic al cuvântului, ci mai degrabă o vestire nouă a adevărului sau, mai exact, o prezentare nouă a adevărului. Este 'o meditaţie sau omilie' (Puech). Accentul este pus nu asupra evangheliei, ci asupra adevărului, înţeles ca 'descoperire a speranţei pentru cei care îl caută'. Evangelium veritatis sunt cuvintele cu care începe textul, acesta neavând un titlu special. Textul nu ne dă nici indicii cu privire la numele autorului sau data scrierii. Cercetările de până acum sugerează ca autor pe Valentin, în prima sa perioadă, sau un ucenic al acestuia, în acest caz, el datează din prima parte a sec. II. ( aproximativ 140). Textul dezvoltă diverse idei, legate de activitatea şi misiunea lui lisus în calitate de 'Cuvânt' sau 'Nume' al lui Dumnezeu şi comentează moartea Sa pe Cruce şi semnificaţia ei. Există şi o serie de asemănări cu Noul Testament, acesta însă având sensuri neobişnuite şi doctrine contrare învăţăturii noutestamentare. Ediţie Facsimil, text coptic şi trad. în franceză, germană şi engleză: M. Malinine, H.C. Puech şi G. Quispel, Evangelium Veritatis, Ziirich, 1956, cu supl. în 1961. J. E. Menard, L'Evangile de Verile, 1962 (reconstituirea textului grec şi comentariu); H.M. Schenke, Die Herkunft des sogenannten Evangelium Veritatis, Gdttingen, 1959; H. Ringgren, The Gospel ofTruth and Valentinian Gnosticism, în Studia Theologica, XVIII, 1964, p. 51-65; H.C. Puech, G. Quispel, W.C. van Unnik, The Jung Codex. A Newly Recovered Gnostic Papyrus, translated by F.L. Cross, London, 1955; J. Doresse, The Secret Books of the Egyptian Gnostics. An Introduction to the Gnostic Coptic Manuscripts discovered at Chenoboskion, with an English Translation and Criticai Evaluation of the Gospel accor-ding to Thomas, London, Hollis&Carter, 1960 (ediţia franceză în 1958), p. 239-241; Cross, Evangelium Veritatis, în ODCC, p. 487; P. Bruns, Evangelium Veritatis, în LACL, p. 225-226, cu bibliografie. Evodiu Evodiu, episcop de Uzalis, discipol şi prieten intim al Fericitului Augustin*. S-a născut la Tagaste. După terminarea studiilor, a îmbrăţişat cariera militară pe care o părăseşte după ce se încreştinează. In timpul şederii sale la Milano, 385/6, se împrieteneşte cu Augustin. împreună cu acesta revine în Africa. Este prezent la moartea Monicăi, mama Fericitului Augustin. între cei doi a existat de-a lungul anilor un schimb frecvent de scrisori (Epist. 158-164, 169), iar Augustin îl prezintă în două din dialogurile sale ca interlocutor. Este vorba de De quanti-tatae animae şi De libero arbitrio. Mai există încă patru scrisori ale lui Evodiu către Augustin. în 401, Evodiu participă la sinodul de la Cartagina şi face parte din grupul celor 18 episcopi numiţi de sinod pentru a duce la îndeplinire hotărârile sinodale privind condamnarea şi înlăturarea din scaun a episcopului de Hippo, Diarrhytus. Sinodul din 404 de la Cartagina îl însărcinează pe Evodiu şi Theasius să intervină pe lângă papa Honorius în vederea impunerii sancţiunilor sinodale împotriva donatiştilor, ceea ce i-a determinat pe aceştia să-J considere unul din marii lor persecutori ,şi duşmani, în 416, se alătură lui Augustin şi altor episcopi, care intervin pe lângă papa Inocenţiu împotriva pelagienilor. Lui Evodiu îi este atribuit un tratat* intitulat: Defide contra manichaeos, tipărit între lucrările lui Augustin. Se pare că istorisirea vieţii şi a minunilor Sf. Ştefan, De miraculis S. Stephani, a fost redactată sub îndrumarea sa. G. Morin a publicat una din scrisorile inedite ale lui Evodiu. CSEL, 25, 949; RBen, 13, 1896, 481-486; 18, 1901, 241-256; H.W. Phillott, Evodius (3), art. în Smith-Wace, II, p. 429-430; PWK, 6, 1154; DHGE, 16, 134-135; PAC, l, 366-373, V. Saxer, Evodius d'Uzali, în DECA, I, p. 938; W. Geerlings, Evodius von Uzala, în LACL, p. 226. Exocionit, exocioniţi Exocionit,-ţi (lat. exocionitae, gr. e^coKiovirai), sectă ariană, numită astfel după sectorul din Constantinopol 'unde îşi aveau bisericile, adică, în afara stâlpului (kicov) lui Constantin. Doctrina pe EXOCIONIT EZNIK DE KOLB FABIUS FACUNDUS
care o propovaduiau era eunomiană, de aceea au mai fost numiţi eunomieni. în 379 împăratul Teodosie îi alungă din bisericile pe care le ocupau, dâruindu-le ortodocşilor, iar în 468, împăratul Leon I le aplică un tratament mult mai aspru, inter-zicându-le de a mai avea propriile biserici şi de a se mai întruni, împăratul Justinian, deşi interzice tuturor ereticilor de a se mai întâlni, în cazul acestora face excepţie. Alaric, urmaşul la tron al lui Teodoric, este cunoscut ca exocionit, el fiind arian. Teodoret, H aer. Fab., IV, 3; Socrate, Ist. bis., V, 20; T. W. Davids, Exocionitae, art. în Smith-Wace, II, p. 437. Eznik de Kolb Eznik de Kolb (sec. V), episcop de Bagrevand în Armenia. Este originar din Kolb (Koghb sau Kolp), de unde şi numele.de Kolpensianul. A fost ucenicul patriarhului Sahak (Isaac) şi al lui Mesrob*, praeceplor Armenîae, traducătorul Sf. Scripturi din greacă în armeană şi a diverse scrieri patristice. A fost un adevărat poliglot, întrucât cunoştea, pe lângă limba sa maternă, armeana, limbile persană, greacă şi siriacă. Călătoriile întreprinse în Siria, Mesopotamia şi Grecia, 1-au ajutat să-şi îmbogăţească cunoştinţele teologice şi să se familiarizeze cu literatura bisericească. Ajuns la Constantinopol, el transmite în Armenia actele autentice ale sinodului de la Efes (431). Revenit în ţară, este ridicat la rangul de episcop de Bagrevand sau Ba-grewand. în această calitate, participă la sinodul de la Artashast sau Aştisat din 450, angajându-se în respingerea pretenţiei viceregelui persan Mihr-Nersh ca armenii să îmbrăţişeze credinţa zoroastri-ană. Eznik este primul scriitor original armean. Lucrarea sa principală, cunoscută îndeobşte sub denumirea de Respin- gerea doctrinelor false sau Respingerea sectelor, scrisă între anii 441-448, este îndreptată împotriva marcioniţilor, mani-heilor, zoroastrienilor şi a păgânilor sau filosofilor greci. Unii editori moderni au denumit aceste tratat Despre Dumnezeu sau împotriva sectelor. Autorul discută pe larg problema naturii lui Dumnezeu, a răului, învăţătura despre îngeri şi liberul arbitru. Luat în ansamblu, acest tratat poate fi considerat o summa theologica. Elaborarea lucrării a fost făcută în aceeaşi perioadă în care Eznik traduce Sf. Scriptură, fiind alături de aceasta un model pentru limba armeană clasică. La elaborarea acestui tratat, Eznik a făcut uz de surse greceşti: Metodiu*, Epifanie*, Ipolit*, Vasile* cel Mare, Didascalia etc. Se pare că el a cunoscut şi scrierile Sf. Irineu* de Lugdunum. Se crede că lucrarea lui Eznik a fost determinată de conflictul dintre creştinism şi parsîsm în Armenia. Informaţiile referitoare la par-sism nu au fost luate din literatura clasică parsi, ci din practicile şi credinţele populare zoroastriene ale vremii sale, având în acest sens importantă pentru istoria religiilor. Tradiţia armeană îi atribuie şi o serie de omilii, care însă nu s-au păstrat. L. Maries, S.J.-C Mercier, Eznik de Kolb, De Deo I-II, în PO, 28, 3-4, Paris, 1959, 411-476; K. M. Schmidt, Der Wardapet Eznik von Kolb Wider die Sekten, Viena, 1900; S. Weber, Ausgewâhlte Schriften der armenischen Kirchenvăier, I, MUnchen, 1927, p. 1-180; L. Maries, Le De Deo d'Eznik de Kolb connu sous le nom de F Fabius
Fabius, episcop de Antiohia, urmaş în scaunul episcopal al lui Vavila, martir în timpul persecuţiei lui Deciu din 249. Persecuţia aspră dusă împotriva creştinilor de către Deciu, a făcut ca mulţi creştini să se supună edictului imperial şi să aducă sacrificii zeilor şi împăratului pentru a supravieţui. Aidoma lui Novaţian în Apus, Fabius promovează o atitudine intransigentă faţă de aceşti creştini căzuţi (lapsi), dar care doreau să fie reintegraţi în Biserică. Mitropoliţii Helenus din Tars, Firmilian din Cezareea Capadociei şi Teoctist din Cezareea Palestinei îi solicită lui Corneliu, episcopul Romei, şi lui Dionisie, episcop al Alexandriei, să intervină pe lângă Fabius şi să-1 determine să fie mai îngăduitor faţă de cei care, sub presiunea persecuţiei, au căzut. Corneliu şi Dionisie se adresează lui Fabius, arătându-i acestuia că este nedrept ca cei ce se pocăiesc să fie respinşi de la comuniune. Dionisie î! dă exemplu pe Serapion, iar într-o altă scrisoare, păstrată de Eusebiu, el vorbeşte despre suferinţele martirilor în timpul persecuţiei lui Deciu. întrucât Fabius persista în atitudinea sa favorabilă părerilor lui Novaţian, care susţinea intransigenţă maximă fata de laspi, se hotărăşte convocarea unui sinod. Acesta nu mai are loc, deoarece Fabius decedează în 252/3. Scrisorile adresate lui Fabius au importanţă atât pentru istoria Bisericii în timpul per- secuţiei lui Deciu, cât şi pentru cunoaşterea instituţiilor creştine şi a cultului creştin la acea vreme (Nautin). Eusebiu, Ist. bis. VI, 39, 41, 43, 44, 46; E. Venables, Fabius, art. în Smith-Wace, II, p. 443-444; p, Nautin, Lettres et ecrivains chre-îiens. Paris, 1961, p. 143-156, 164-165; Idem, Fabius d'Antioche, în DECA, I, p. 958^
Facundus (sec. VI), episcop african de Hermiana sau Ermiana, în provincia Byzacena. Facundus s-a aflat la Constantinopol în timpul sinodului convocat de Mennas în vederea discutării 'Celor trei A . , . capitole'. In consens cu episcopatul african, el refuză să iscălească condamnarea acestora şi se retrage din comuniunea cu cei care au iscălit-o.- în plus, el redactează o lucrare în apărarea celor trei capitole, cunoscută sub titlul: Pro defen-sione trium capitulorum. Redactarea lucrării este întreruptă de venirea la Constantinopol a lui Vigiliu, episcopul Romei, care cere suspendarea oricăror acţiuni legate de problema celor trei capitole, în 548, are loc un nou sinod la Constantinopol, Vigiliu fiind şi el prezent, în care Facundus a jucat un rol activ. După sinod, Facundus reia lucrarea de apărare a celor trei capitole, însă este obligat să o încheie în grabă, fiind chemat de împăratul Justinian, care i-a cerut socoteală pentru neiscălirea hotărârilor sinodului. Facundus prezintă apărarea sa lui Justinian. La scurtă vreme, el se întoarce în Africa şi participă la sinodul episcopilor din această prefectură care îl excomunică pe Vigiliu, întrucât a iscălit condamnarea celor trei capitole. Această acţiune 1-a supărat pe împăratul Justinian, care a considerat hotărârea sinodului african un afront personal şi, ca urmare, un număr destul de mare de epis- FACUNDUS FASTIDIOSUS copi africani au fost suspendaţi, puşi în închisoare sau siliţi să fugă în exil. Printre aceştia din urma s-a aflat şi Facundus. El rămâne retras până în 541, când Mo-cianus, un 'scolasticus\ redactează o condamnare a tuturor episcopilor care întrerupseseră comuniunea cu cei care nu au iscălit împotriva celor trei capitole. Gruparea adversă condamnării celor trei capitole îi solicită lui Facundus să scrie din nou în apărarea lor. El redactează un tratat pentru uz intern, intitulat: Liber contra Mocianum Scholasticum şi o epistolă, Epistula fidei catholicae in defen-sione trium capitulorum, pentru o mai largă circulaţie, ambele având o importanţă deosebită pentru controversa legată de cele trei capitole, în apărarea lui Teodor* de Mopsuestia, condamnat post mortem, Facundus susţinea că o eroare săvârşită în bună credinţă nu era suficientă pentru a face pe cineva eretic, ci perseverarea în a refuza adevărul, o dată ce acesta era cunoscut. Conştient de faptul că dogma hristologică s-a conturat de-a lungul unor dezbateri succesive, el a făcut precizarea că teologii mai vechi nu trebuiau inculpaţi pentru erori care au fost scoase în evidenţă prin reflecţii ulterioare. Teologia lui Facundus este cea calcedoniană, completată de formula theopaschită a lui Justinian: Unus de Trinitate passus est (Unul din Treime a pătimit). Nu cunoaştem data morţii sale. Migne, PL, 67, 527-878; CPL, 866-868; CCL, 90A; W. Pewesin, Imperium, Ecclesia universalis, Rom. Der Kampf der afrikanis-chen Kirche um die Mitte des 6. Jahr-hunderts, Stuttgart, 1937; T.W. Davids, Facundus, art. în Smith-Wace, II, p. 444-445; DTC, 5, 2066; Bardenhewer, V, p. 320-324; Altaner-Stuiber, 1980, p. 490-491; M. Si-monetti, Haereticum nonfacit ignoratia. Una nota su Facondo di Ermiane e la sua difensa dei Tre Capitali, în Orpheus NS l, 1980, p. 76-105; Idem, Facundus d'ffermiane, în DECA, I, p. 958-959, cu bibliografie; P. Bruns, Facundus von Hermiane, în LACL, p. 231, cu bibliografie.
Falconm Proba sau Faltonia, poetă creştină deosebit de stimată în evul mediu. Nu avem nici un fel de informaţii precise despre numele, locul sau familia ei. Identitatea ei a fost obiect de dispută şi nu este sigur dacă poate fi identificată cu Anicia (sau Valeria) Faltonia Proba, soţia pioasă a lui Sextus Anicius Petronius, cunoscut în lumea romană de la sfârşitul sec. IV pentru bogăţia şi mărinimia sa. Soţul ei a fost consul sub împăratul Gra-ţian şi credincios creştin. A avut o influenţă deosebită la Roma, pe care a folosit-o în promovarea cauzei creştinilor. După cucerirea Romei de către Alaric, se refugiază în Africa, unde ajunge sub influenţa Fericitului Augustin*, care îi adresează o epistolă (Ep. 130 al. 121). Din operele sale a supravieţuit doar un poem: Centones Vîrgiliani, care descrie evenimentele biblice de la creaţie şi până la înălţarea la Cer a Mântuitorului lisus Hristos. în pofida popularităţii lui, poemul nu excelează nici în plan literar şi nici doctrinar. Migne, PL 19, 802-818; Bibi. vet. Patrum, Paris, 1624, 708-716; J. Gammack, Falconia (Faltonia) Proba, art. în Smith-Wace, II, p. 452.
Fastidiosus Fastidiosus., călugăr şi preot african care a îmbrăţişat arianismul în urma cuceririi Africii de Nord de către vandalii arieni. A trăit în a doua parte a sec. V şi a decedat la începutul sec. VI. Informaţiile despre el le avem din lucrarea lui Ful- FASTIDIOSUS genţiu*, S. Fulgentii contra sermonem Fastidiosi ariani et vandali, pe care el o scrie împotriva unei predici a lui Fastidiosus având conţinut arian, care ni s-a păstrat. Fastidiosus a acceptat arianismul monofizit, ceea ce 1-a făcut să afirme separarea persoanelor Sf. Treimi şi individualitatea lor. După opinia lui, după ce Domnul lisus Hristos a fostfactus, crea-tuş, natus, înainte de toate veacurile, s-a născut în timp din Fecioară şi astfel a fost 'separat' de Tatăl şi de Duhul Sfânt, deoarece, dacă Treimea era 'inseparabilă', atunci întreaga Treime s-ar fi întrupat, ar fi suferit, ar fi murit şi ar fi înviat. Fastidiosus şi-a îndreptat predica sa împotriva credinţei ortodoxe, reducându-L pe Hristos Ia nivel de făptură, şi împotriva donatiştilor, făcând referire la doctrina augustiniană despre păcatul originar şi har. Răspunsul lui Fulgenţiu se încheie cu un virulent atac împotriva Iui Fastidiosus. Migne, PL, 65, 375-377; CPG, 708; J. Fraipont, în CCL, 91, 280-283; H.R. Reynolds, Fastidiosus, ari. în Smith-Wace, II, p. 454-455; M. Simonetti, Fastidiosus, în DECA, I, p. 962; W. Geerlings, Fastidiosus, în LACL, p. 231.
Fastidius (sec. V), episcop al bretonilor (Britannorum episcopus), după informaţia lui Ghenadie*. Se ştie din aceeaşi sursă că este autorul unei lucrări intitulate: De vita christiana. Literatura veche creştină nu ne furnizează alte informaţii despre el. Studiile ulterioare despre pela-gianism îi atribuie Corpus Pelagianum (atribuit şi lui Pelagiu) şi o serie de scrieri moral-ascetice din sec. IV şi V. Tot lui îi revin şi scrierile atribuite lui Agricola. FAUSTINUS Migne, PLS l, 1375-1505, 1687-1694; De vita christiana în PL, 40, 1031-1046; Audi, filia în PL, 67, 1094-1098; Ghenadie, De vir. iii, 56-57; Ebert, Geschichte der christlich-lateinischen Literatur, I, p. 427 şi urm.; De vita christiana, De divitiis, De Malis doc-toribus, De castitate, Qualiter religionis sau De possibilitate non peccandi, editate de Caspari, Christiana, 1890, p. 114-119; J. Baer, De operibus Fastidii, britannorum episcop i, Nurenberg, 1902; C. W. Boase, Fastidius, art. în Smith-Wace, II, p. 455; Altaner-Stuiber, 1980, p. 377; Cross, Fastidius, în ODCC, p. 503; V. Grossi, Fastidius, în DECA, I, p. 962; B. Windau, Fastidius, Pelagianer, în LACL, p. 231. Faustinus Faustinus, preot roman, adept al grupării luciferienilor, adică al celor care au refuzat orice comuniune cu episcopii care, dintr-un motiv sau altul, au acceptat Formula pro-ariana de la Rimini, după ce aceştia au revenit la credinţa ortodoxă, în anul 369 decedează Liberiu, episcopul Romei. Scaunul Romei rămas vacant, în cursă intră Ursinus şi Damasus. Din informaţiile date de Faustinus, primul ales şi hirotonit a fost Ursinus. Fericitul lero-nim, prieten al lui Damasus, susţine că primul ales a fost Damasus. Care a fost situaţia, nu ştim cu certitudine. Relatările existente nu sunt însă cu totul favorabile lui Damasus. Evenimentele care au urmat urcării sale pe tron sunt contradictorii, iar acţiunile întreprinse de el îl condamnă, mai mult decât îl justifică. Chiar relatările lui Ieronim*, de altfel favorabil Iui Damasus, par să indice cu totul altceva. Ajuns pe scaunul episcopal, Damasus se va strădui să se descotorosească de critici. Aşa se face că Faustinus, împreună cu mai multe persoane, între care Marcellînus, este trimis în exil la Eleu-theropolis în Palestina, în prefaţa cererii FAUSTINUS pe care Faustinus, împreună cu camaradul său de exil Marcellinus, o trimite împăratului Teodosie, acesta face o prezentare de ansamblu a mişcării lucife-riene şi a motivelor care au dus la prăpastia dintre membrii acesteia şi Biserică. Totodată, el foloseşte această ocazie să vorbească despre papa Damasus, iar modul în care îl prezintă este departe de a fi în vreun fel pozitiv acestuia. Ca răspuns, Teodosie dă un rescript, acordând libertate de închinare tuturor celor care în Apus se aflau în comuniune cu Grigorie* de Elvira, iar în Răsărit cu Heraclide de Osrhoene şi recomandă abţinerea de la un tratament aspru a acestora. Cererea de graţiere către Teodosie a lui Faustinus şi Marceilinus este intitulată: De confes-sione verae fidei et ostentatione sacrae communionis et persecutione adversan-tium verităţi, citată sub forma prescurtată, Libelîusprecum. La solicitarea lui Flacilla, soţia împăratului Teodosie, Faustinus scrie un tratat intitulat De Trinitate. Nu este vorba de un tratat absolut original, autorul inspirându-se din scrierile lui Grigorie de Elvira, conducătorul lucife-rienilor la acea vreme, care cuprinde şi o mărturisire de credinţă ca mijloc de dovedire a ortodoxiei credinţei autorului, acuzat de sabelianism şi apolinarism. Aceste acuze sunt neîntemeiate (Quasten). Migne, PL 13, 37-108; CCL, 69, 287-392; CSEL 35, 5/44; A. Hahn, Bibliothek der Symbol e und Glaubensregeln der al ten Kirche, Breslau, 1897, retip. Hildesheim, 1962; A. Wilmart, La tradiiion des opuscules dogmatiques de Foebadius, Gregorius Hliberitanus, Faustinus, S A W, 159, l, Viena, 1908; G. Bareille, DTC, 5/2, 1912, 2105-2107; T. W. Davids, Faustinus, art. în Smith-Wace, II, p. 466; Altaner-Stuiber, 1980, p. 367; Quasten, Patrology, IV, p. 90-91; M. Simonetti, Note sur Faustino, SEJG, 14, FAUSTUS BIZANTINUL 1963, p. 50-98; Idem, Faustin, în DECA, I, p. 964; C. Schmidt, Faustinus, în LACL, p. 232.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|