Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Eustratie de Constantinopol

Eustratie de Constantinopol (sec. VI), preot grec la Constantinopol, contempo­ran al patriarhului Eutihie* şi autor al unei lucrări, citată sub diverse titluri: De Vita functorutn stătu sau De vitafuncto-rum animis sau De stătu animarum post mortem, care tratează despre starea sufletelor după moarte. Dintr-un alt tratat, De anima et atigelis, s-au păstrat doar fragmente. Importanţa acestor lu­crări rezidă mai ales în fragmentele citate din alţi autori: Efrem* Şirul, Vasile* cel Mare, Grigorie* de Nazianz, Grigorie* de Nyssa, Metodiu* de Olimp, Ipolit* Romanul, loan* Hrisostom şi Pseudo-

A

Dionisie*. Ii mai este atribuit şi un elogiu adresat patriarhului Eutihie de Constan­tinopol (m. 582).

Vita Eutych., Migne, PG, 86, 2273-2390; L. Allaci, De utriusque Ecdesiae occidentalis atqite or ientalis perpetua in dogmate de pur -gatorio consensione, Romae, 1655, p. 319-580; CPG, 7520-7523; W.M. Sinclair, Eiistratius (5), art. în Smith-Wace, II, p. 394; G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Munchen, 1959, p. 410-411; Dict. Sp. 4, 1718-1719; S.J. Voicu, Eustrate de Constantinople, în DECA, I, p. 926; S. Muller-Abels, Eustratius von Kons-tantinopel, în LACL, p. 220-221

Euthalius sau Euthalie

Euthalius sau Euthalie (sec. IV sau V), diacon în Alexandria, biblicist. Aceasta

este singura informaţie exactă pe care o deţinem despre Euthalius. Pentru a înţelege contribuţia sa Ia studiul biblic, trebuie să ne amintim că, la început, după cum putem deduce din vechile manu­scrise, cărţile Noului Testament nu erau împărţite în diviziunile cu care ne-am obişnuit. Aceste diviziuni au apărut din nevoia de a putea folosi mai cu uşurinţă textul sacru. Primul care a făcut acest lu­cru în cazul Evangheliilor a fost Euse-biu* de Cezareea. De aceea, Euthalius nu a fost nici primul, dar nici ultimul intere­sat de uşurarea folosirii textului scriptu-ristic.

Euthalius a împărţit în versete, capitole şi pericope textul epistolelor pauline, epis­tolele soborniceşti şi Faptele Apostolilor. Este posibil ca el să fi cunoscut Canonul lui Eusebiu* şi a urmat aceeaşi metodă şi pentru textele pe care le-am menţionat. Prologul lui Euthalius la epistolele pau­line are anexat un text, intitulat: Marty-rium Pauli, despre care se crede că da­tează din sec. IV. Nu se poate însă afirma cu exactitate dacă autorul acestui text este unul şi acelaşi cu Euthaîius. La fel, plasarea lui Euthalius în sec. VII nu poate fi susţinută.

Migne, PG, 85, 627-790; PG 10, 1549-1558; CPG, 3640-3642; J.-A. Robinson, Eutha-liana, Cambridge, 1895; H. von Soden, Die Schriften des Neuen Testaments, I, l, Berlin, 1902; A. Vardanian, Euthalius' Werke. Untersuchungen und Texte, Kritische Ausgabe der altarmenischen Schriftstellern und Uberzetzungen 3, l, Wien, 1930; L.C. Willard, A Criticai Study of the Euthalian Apparatus, (Diss, Yale Univ.), 1970, Ann Arbor, Michigan, 1971; Cross, Euthalius, în ODCC, p. 483-484, cu bibliografie; M.G.Bianco, Euthalius, în DECA, I, p. 927, cu bibliografie; T. Fuhrer, Euthalius, în LACL, p. 221.

Euthalius de Sulei

Episcop de Sulei, a nu fi confundat cu diaconul Euthalius*, editorul de texte noutestamentare. Episcopul Euthalius este cunoscut datorită mărturisirii sale în care îşi afirmă credinţa trinitară şi hristo-logică, acceptând totodată şi primele cinci sinoade ecumenice care avuseseră

A.

loc. In acelaşi timp, respinge acordul (homologiă) redactat împotriva Sf. Maxim* Mărturisitorul de grefierul loan, declarând, că a subscris acest acord din imprudenţă.

CPG, 7742: H. von Soden, Die Schriften des Neuen Testaments, I, l, GSttingen, ed. a 2-a, 1911, p. 637-682; A. Boscolo, La Sardegna byzantina et altogiudicale, Sassari, 1978, p. 52-53; D. Stiernon, Euthalius de Sulei, în DECA, p. 927.

Eutherie de Tyana

Eutherie de Tyana (sec. V), episcop de Tyana (azi, Kilise-Hisar sau Okuzlu-Hisar la o depărtare de 6 km de Bor), susţinător şi apărător al lui Nestorie* şi unul din conducătorii grupării nestoriene la sinodul III ecumenic de la Efes (431). Face parte din grupul episcopilor care au cerut amânarea începerii sinodului până la venirea lui loan* de Antiohia. Iscă­leşte apelul pe care Nestorie îl adresează împăratului după încheierea sinodului, numele lui aflându-se şi pe actele sino­dului întrunit de loan de Antiohia după sosirea sa târzie la Efes, care îl condamnă pe Chirii* şi îl achită pe Nestorie. în pofida condamnării sale de către sinodul de la Efes, el rămâne un campion neîndu­plecat al nestorienilor, atrăgându-i atenţia lui loan, care făcea parte din ta­băra moderată a nestorienilor, să nu în­cheie pace cu Chirii. După reconcilierea dintre cei doi, el îi scrie lui loan, admo-

nestându-l pentru inconsecvenţa sa şi pentru faptul că şi-a trădat prietenii, nu-mindu-1 Iuda. în cele din urmă, Eutherie a fost exilat la Scythopolis şi de acolo la Tyr, unde se stinge din viaţă. Data morţii nu este cunoscută.

Lucrarea sa principală, Confutationes quarandum propositionum, amintita de el în scrisoarea către loan de Antiohia, s-a păstrat printre scrierile Sf. Atanasie* şi ale lui Teodoret* de Cyr. Conţinutul acestei lucrări trădează spiritul raţionalist nestorian. Autorul critică în special pro­poziţiile care cuprind învăţătura despre o Persoană în Hristos şi comunicarea însu­şirilor - communicatio idiomatwn, S-au păstrat şi cinci scrisori în traducere la­tină, adresate lui loan de Antjptiia, Heladie din Tars, Alexandru de ttiera-polis şi Teodoret din Cyr.

Migne, PG, 28, 1337-1394; 84, 681*685,, 726-731, 815-826; CPG, 6147-6153; J. L. Schultze şi J. A. Noesselt, Theodoretus* Opera omnia V, Halle, 1774, 1113-1174; G. Ficker, Eutherius von Tyana. Ein Beitrag zur Geschichte des ephesinischen Konzils vom Jahre 431, Leipzig, 1908, p. 18 şi urm.; T. W. Davids, Eutherius, art. în Smith-Wace, II, p. 397-398; Altaner-Stuiber, 1980, p. 338; Quasten, Patrology, III, p. 519-521; D. Stiernon, Eutherius de Tyana, în DECA, I, p. 927; T. Fuhrer, Eutherius von Tyana, în LACL, p. 221-222.

Eutihie sau Eutyches

Eutihie sau Eutyches (378-454), ereziarh creştin. A fost arhimandrit la o mănăstire de lângă Constantinopol, unde a trăit timp de 70 de ani, după propriile sale informaţii, din care peste 30 de ani a con­dus mănăstirea. A fost una din persoa­nele apropiate Sf. Chirii* din Alexandria, iar prin intermediul unui eunuc, pe nume

EUTIHIE

EUTIHIE

EUTIHIE DE CONSTANTINOPOL


Chrysaphius, s-a bucurat de trecere la curtea imperială a lui Teodosie II. Sincer, însă neiniţiat în subtilităţile teologiei, el s-a dedicat trup şi suflet luptei împotriva nestorianismului şi a apărării ortodoxiei. Solicitând prea mult anumite nuanţe ale doctrinei hristologice, el ajunge să for­muleze o hristologie eretică, amestecând cele două firi sau naturi ale lui Hristos. Teodoret* şi Eusebiu* de Doryleum atrag atenţia asupra aserţiunilor greşite ale lui Eutihie. în 448 patriahul Flavian convoacă un sinod la Constantinopol pentru a discuta o serie de probleme ivite în relaţiile dintre mitropolitul din Sardica şi doi episcopi sufragani ai săi. Aflându-se la sinodul din 448, Eusebiu atrage atenţia asupra erorilor doctrinare săvârşite de către Eutihie, care, spunea el, 'a defăimat Sfinţii Părinţi şi pe el însuşi, om care nu fusese niciodată suspectat de erezie', adăugând totodată că era pregătit să-l acuze ca nefiind vrednic să poarte nu­mele de ortodox şi că era necredincios faţă de credinţa ortodoxă. Flavian a as­cultat documentul prezentat de Eusebiu cu uimire şi îi cere acestuia să discute în particular cu Eutihie. Eusebiu îi răspunde că a făcut acest lucru în calitate de pri­eten, însă Eutihie nu a renunţat la învăţă­tura sa şi, în consecinţă, acesta trebuia chemat în faţa sinodului care să îi ceară să renunţe la ideile sale şi în acest fel să prevină răspândirea infecţiei. Convocat să se prezinte în faţa sinodului, Eutihie refuză pe motiv că a făcut legământ să nu părăsească mănăstirea niciodată, în ceea ce priveşte doctrina propovăduită de el, Eutihie afirmă că 'el cinsteşte o singură natură a lui Dumnezeu întrupat şi înomenit', subliniind că nu a putut găsi nicăieri în scrierile Părinţilor că 'Domnul nostru lisus Hristos subsistă în două Persoane unite într-un singur ipostas şi de aceea o astfel de învăţătură nu poate fi

acceptată, întrucât nu este cuprinsă în Sfânta Scriptură'. Ca atare, după credinţa sa, 'Cel ce S-a născut din Fecioara Măria a fost Dumnezeu adevărat şi om ade­vărat, însă trupul Său nu era de aceeaşi natură sau substanţă cu al nostru', în cele din urmă, Eutihie se prezintă la sinod însoţit de un mare număr de călugări şi soldaţi care să-l apere. Disputa din sinod a fost aprinsă. Refuzând să accepte în­văţătura formulată la sinoadele de la Niceea şi Constantinopol, care afirma clar cele două naturi, divină şi umană, în Hristos, Eutihie a fost condamnat. El

A

face apel la împărat şi la papa Leon. In cele din urmă, Teodosie II convoacă un sinod la Efes în 449, sub conducerea lui Dioscor*, patriarhul Alexandriei. Sino­dul, cunoscut sub denumirea de Latroci-nium sau Sinodul tâlhăresc, îl reabi­litează pe Eutihie, considerat victimă, iar Flavian este condamnat ca opresor. Papa Leon nu a participat la sinod, însă a tri­mis vestitul lui Tomos către împăratul Teodosie II, condamnându-1 pe Eutihie. Tomosul a fost prezentat la sinod şi pus în raft, fără a fi luat în considerare. Acesta a fost momentul în care credinţa ortodoxă din Răsărit a primit o lovitură puternică, prin scindarea în fracţiuni ecclesiastice, din care nu şi-a mai putut reveni. Egiptul, Tracia şi Palestina s-au raliat lui Dioscor, iar Siria, Pontul Asia şi Roma au protestat împotriva modului în care a fost tratat Flavian şi a achitării lui Eutihie. Dioscor îl excomunică pe Leon, iar la rândul său, acesta îl excomunică pe Dioscor. Moartea neaşteptată a lui Teo­dosie II readuce lucrurile pe făgaşul nor­mal. Marcian, noul împărat, acceptă con­vocarea unui sinod ecumenic care să reia în discuţie întreaga dispută. Sinodul este ţinut la Calcedon în 451, iar învăţăturile eretice susţinute de către Eutihie şi Nes-torie sunt condamnate. Prin faptul că a

susţinut că în Hristos au existat înainte de întrupare două naturi, divină şi umană, iar după întrupare numai una singură, Eutihie devine adevăratul fondator al ereziei monofizite. Eutihie şi Dioscor au fost exilaţi împreună cu toţi susţinătorii lor, iar scrierile eutihiene au fost arse.

Migne, PG 84, 854-856; PL 54, 714-717; ACO 2, l, l, 90-96, 152 şi urm., 177 şi urm.; E. Schwartz, Der Prozess des Eutyches, în Sb. (Bayr.) Jhrg, 1929, Hft.5 - texte cu note şi comentarii; R. Draguet, La Christologie d'Eutyches d'apres Ies Actes du Synode de Flavien (448), în Byzantion, VI, 1931, p. 441-457; A. Grillmeier, S.J., -H. Bacht, S.J., (ed.), Das Konzil von Chalkedon, I, Wurzburg, 1951, p. 229-242; J.M. Fuller, Eutyches, art. în Smith-Wace, II, p. 404-412; Cross, Eutyches, art. în ODCC, p. 484; DHGE, 16, col. 87-91, cu bibliografie; M. Jugie, Eutyches et eutychianisme, în DTC, V, 1913, col. 1582-1609, cu bibliografie; A. Di Berardino, Eutyches, în DECA, I, p. 929-930; P. Bruns, Eutyches, în LACL, p. 222-223.

Eutihie de Constantinopol

Eutihie de Constantinopol (512-582), patriarh de Constantinopol. S-a născut la Theium în Frigia. Tatăl său, Alexandru, a fost general sub Belizarie. A fost educat Ia Constantinopol sau Augustopolis, cetate episcopală din Frigia, sub îndru­marea bunicului său, Isihie, îmbracă haina monahală la Amasea la vârsta de 30 de ani. Este trimis ca reprezentant al episcopului de Amasea pentru a participa la sinodul de la Constantinopol. Aici se impune prin cunoştinţele teologice şi ţinu­ta sa deosebita. Mennas, patriarhul de Constantinopol, este impresionat de el şi îl prezintă clericilor de la Constantinopol ca urmaş al său. Eutihie îl impresionează şi pe împăratul Justinian, care îl numeşte

patriarh după moartea lui Mennas, sur­venită înainte de încheierea sinodului. Eutihie îl invită pe Vigilius să participe la sinod, întrucât aici urma să discute pro­blema celor Trei Capitole. Acesta însă se scuză, motivând că este bolnav. Eutihie prezidează sinodul care are loc în 553. în 565, Eutihie este depus de Justinian, deoarece îl criticase pentru atitudinea sa favorabilă faţă de doctrinele aphtarto-doceţilor, pe care Ie considera ca fiind incompatibile cu învăţătura Sfintei Scripturi. Eutihie a fost arestat în timpul Sf. Liturghii, judecat sumar pe temeiul unor acuze total neîntemeiate (că folosea pomezi, că mânca mese alese şi că se ruga prea mult), şi trimis în exil pe insu­la Principus în Propont. De a'colo va fi transferat la mănăstirea sa de metanie din Amasea. Rămâne aici până după moartea Iui Justinian. La cererea insistentă a po­porului şi clerului, după trecerea Ia cele veşnice a lui loan Scolasticul, numit de Justinian în locul său ca patriarh, împă­ratul Justin II, urmaşul Ia tron al împăra­tului Justinian, îl readuce pe scaunul pa­triarhal din Constantinopol. Spre sfârşi­tul vieţii sale, Eutihie scrie o scurtă lu­crare despre starea trupului după înviere, susţinând că în această stare trupul este mai fin decât aerul şi nu poate fi pipăit. Lucrarea a stârnit reacţii imediate din partea diaconului Grigorie, apocrisiarh papal la Constantinopol, mai târziu, papa Grigorie* cel Mare, care a făcut uz în argumentarea sa de versetul din Luca 24, 39. întrucât disputa dintre cei doi tindea să se înteţească şi pentru a-i pune capăt, împăratul Tiberiu porunceşte arderea lucrării. De Ia Eutihie ne-a rămas, ca moştenire literară, scrisoarea către papa Vigiliu, o omilie despre Sf. Euharistie şi un tratat De differentia naturae et hypostaseoSy în armeană. De la el s-a mai păstrat şi prima pecete cunoscută, folosită

EUTIHIE DE CONSTANTINOPOL

EUTROPIU DE VALENCIA

EUTROPIU DE VALENCIA

EVAGRIE DE ANTIOHIA

de către patriarhul de Constantinopol. Viaţa lui Eutihie a fost scrisă de către unul dintre ucenicii săi, preotul Eustratie, între anii 582-602.

Mansi, IX, 186; Migne, PL, 69, 63; PG, 86 II, 2390-2406, 2273-2390; Grumel, Regestes, l, 244-249, 260-263; P. Anannian, L'opuscitlo di Eutichio, patriarca di Comtantinopoli sulla 'Distinzione della natura e delta per-sona', Armeniaca, Melanges d'etudes arme-niennes, Venezia, 1969, p. 316-382; BHG, 657; CPG, 6937-6940; DHGE, 16, 94-95; V. Laurent, Le corpus des sceaux de l'Empire byzantin, V, l, Paris, 1963, p. 3n, n.l; S.S. AreySatyan, Le 'Livre des etres' et la ques-tion de l'appartenance de deux lettres dog-matiques anciennes, în REArm 18, 1984, p. 23-32; W.M Sinclair, Eutychius (18), art. în Smith-Wace, II, p. 414-416; D. Stiernon, Eutychius de Constantinople, în DECA, I, p. 930; F.R. Gahbauer OSB, Eutychius von KonstantinopeL în LACL, p. 223, cu biblio­grafie.

Eutropiu

Eutropiu, scriitor şi preot din Galia care a trăit spre sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V, de origine din nord-estul Peninsulei Iberice, probabil contemporan şi prieten al lui Paulin* de Nola. Ghenadie* îl menţionează, datorită celor două scrisori pe care el le adresează unor tinere, mai exact lui Cerasia şi surorii ei, care au îmbrăţişat împreună viaţa monahală şi, în consecinţă, au fost dezmoştenite de pă­rinţi. Scrierile sale au fost atribuite multă vreme altor autori, printre care şi lero-nim*. în prezent, ele au fost reconstituite într-un corp de către J. Madoz. Cele două scrisori despre care vorbeşte Ghenadie sunt: Epistula de condemnanda haeredi-tate şi Epistula de vera circumcisione. Mai există o a treia scrisoare, adresată tot Cerasiei, Epistula de perfecto homine,

inclusă între scrierile Iui Ieronim şi Maxim* de Turin, şi un tratat De simili­tudine carnis peccati, atribuit lui Pacian* de Barcellona. Din aceste scrieri ne pu­tem da seama că Eutropiu a avut o largă cultură filosofică şi literară, temeinice cunoştinţe teologice, scripturistice şi a cunoscut îndeaproape viaţa ascetică.

Migne, PL, 30, 45-50, 75-104, 188-210; Idem, 57, 933-958; Idem, PLS, I, 529-556 şi 1746-1747; CPL, 565-567; S. A. Bennett, Eutropius (21), art. în Smith-Wace, II, p. 403-404; J. Mandoz, Herencia literaria del presbyter Eutropio, EE, 16, 1942, p. 27-54; P. Courcelle, Un nouveau trăite d'Eutrope, prţtre aquitain, vers l'an 400, REAN 56, 1954, p. 377-390; Quasten, Patrology, IV, p. 507-509; M. Diaz y Diaz, Eutrope le prejre, în DECA, I, p. 928; H.S. Eymann OSB, Eutropius, Presbyter, în LACL, p. 222, cu bibliografie.

Eutropiu de Valencia

Eutropiu de Valencia, episcop de Valen­cia, Spania, la sfârşitul sec. VI. înainte de a fi ales episcop, a fost stareţ al mănă­stirii Servitanum, despre al cărei Ioc nu se ştie nimic, dar care a fost întemeiată de Donat, călugăr african, refugiat din pricina invaziei barbare în Africa de Nord. Eutropiu a fost urmaşul acestuia la stăreţie. în jurul anului 589, ajută la pre­gătirea sinodului III de la Toledo. Ii este atribuit un tratat în stil epistolar, De octo vitiis, în care prezintă cele opt păcate capitale, într-o altă scrisoare, adresată lui Petru, episcop de Arcavica, De distric-tione monachorum et ruina monasterio-rum, prezintă defectele şi slăbiciunile care ameninţă curăţia vieţii monahale şi insistă asupra unei discipline monahale mai severe.

Migne, PL, 80, 9-20; CPL, 1095-1096; M.A.Ward, Eutropius, art. în Smith-Wace, II,

p. 401-402; DHGE, 16, 84-86; M.C. Diaz y Diaz, Anecdota Wisigothica, I, Salamanca, 1958, p. 20-23; J. Orlandis, D. Ramos-Lisson, D ie Synoden auf der Iberischen Halbinsel, Paderborn, 1981; M. Simonetti, Eutropius de Valence, în DECA, I, p. 929; E. Reichert, Eutropius von Valencia, în LACL, p. 222.

Euzoius de Cezareea

Euzoius de Cezareea a studiat la Ceza­reea Palestinei împreună cu Grigorie* de Nazianz, sub îndrumarea retoricului Therpius. După alungarea din scaunul episcopal al Cezareei a lui Ghelasie*, succesorul lui Eusebiu*, la conducerea Bisericii din Cezareea vine Euzoius. Ajuns episcop, acesta se va strădui să restaureze biblioteca lui Origen* şi Pamfîl*, reînnoindu-i pergamentele care s-au deteriorat datorită folosirii. La veni­rea pe tron a împăratului Teodosie, Eu­zoius va fî obligat să părăsească scaunul episcopal. După informaţia lui Ieronim*, Euzoius a scris multe şi diverse tratate, dar care nu s-au mai păstrat.

Ieronim, De viris illustribus, 113; E. Venables, Euzodus, în Smith-Wace, II, p. 418; I. G. Coman, III, p. 522; Quasten, Pa-trology, III, p. 348; M. Simonetti, Euzodus, în DECA, I, p. 931.

Evagrie

Evagrie, călugăr din partea de sud a Gal ie i, identificat cu preotul Evagrie, ucenic al Sf. Martin. Este autor al unui dialog dintre un creştin, pe nume Teofil, şi un evreu, Simon, intitulat: Altercaţia legis inter Simonem ludaeum et Theo-philum Christianum. Autorul prezintă teme punctuale în schema unor întrebări şi răspunsuri: monoteism şi Treime şi

dumnezeirea lui Hristos, fecioria Măriei, nerespectarea de către creştini a circum-ciderii şi sabatului, patimile şi răstignirea Domnului, în concluzia dialogului, evreul Simon nu este doar convins, ci se şi con­verteşte la creştinism. Dialogul se în­cheie cu o mărturisire de credinţă, impor­tantă mai ales în contextul botezului evreilor.

Migne, PL, 20, 1165-1172; E. Bratke, CSEL,

45, 1904; Idem, Epilegomena zu der Wiener
Ausgabe, Viena, 1904; A. L. Wiliams, Adver-
sus ludaeos, A Bird's-Eye View ofChristian
Apologiae until the Renaissance, Cambridge,
1935, p. 298-311; R. T. Smith, Evagrius (14),
art. în Smith.Wace, II, p. 423; R. Aubert,
Evagrius, în DHGE, 16, 1967, p. 102;
Quasten, Patrology, IV, p. 509-510; A.
Hamman, Evagrius, în DECA, I, p. 933; C.
Kasper, Evagrius, antijudischer Polemiker,
în LACL, p. 223. :

Evagrie de Antiohia

Evagrie de Antiohia (320-394), aristocrat antiohian, aparţinând probabil unei fa­milii latine, şi prieten al lui Libanius. Până în 362 deţine diverse funcţii ofi­ciale, având în acest fel posibilitate să se păstreze în relaţii bune cu împăratul Valentinian. îl însoţeşte pe Eusebiu de Vercelli în exilul sau în Palestina, până la revenirea acestuia pe scaunul din Ver­celli. Rămâne în Italia până în 372. A fost protectorul lui Ieronim*, pe care 1-a adus la Antiohia, şi împreună 1-au vizitat pe Sf. Vasile* cel Mare. Se ataşează micii grupări eclesiale a lui Paulin, care se afla în graţiile Romei, îl introduce pe Ieronim în cercurile monahale din Chalcis. Acceptă hirotonia din partea lui Paulin, devenind succesorul acestuia. După moartea lui Paulin, mica grupare dizidentă se reintegrează în Biserica ortodoxă a lui Flavian. La sinodul de la

EVAGRIE DE ANTIOHIA

EVAGRIE PONTICUL

EVAGRIE PONTICUL

EVAGRIE SCOLASTICUL

Aquileia din 381 susţine cauza lui Paulin şi a lui Maxim Cinicul. Este cunoscut în istoria literaturii creştine pentru tradu­cerea în latină a Vieţii Sf. Antonie cel Mare, scrisă de Sf. Atanasie*.

Migne, PG 26, 833-976; PL 73, 125-170; G.J.M. Bartelink, Einige Bemerkungen uber Evagrius¹ Uberzetzung der Vita Antonii, RBen 82, 1972, p. 98-105; F. Cavallera, Le schisme d'Antioche (lV^e-V^e siecles), Paris, 1905; G. Garitte, Le texte grec et Ies versions anciennes de la Vie de s. Antoine, în StAns 38, 1956, p. 1-12; J. Gribomont, Evagre d'Antioche, în DECA, I, p. 931; K. Balke, Evagrius von Antiochien, în LACL, p. 223-224.

Evagrie Ponticul

Evagrie Ponticul (346-399), personali­tate complexă, vestit ascet şi părinte du­hovnicesc din Egiptul sec. IV, ucenic al celor doi mari asceţi: Macarie* Alexan­drinul şi Macarie* Egipteanul. Supra­numit 'Ponticul', întrucât s-a născut la Ibora în Pont. A fost hirotesit citeţ de Vasile* cel Mare şi diacon de Grigorie* de Nazianz, pe care 1-a însoţit la sinodul al doilea ecumenic de la Constantinpol din 381. Rămâne la Constantinopol pen­tru a lucra pe lângă Patriarhul Nectarie, luptând împotriva ereziilor. Datorită unei aventuri cu frumoasa soţie a unui înalt dregător din Constantinopol, Evagrie este forţat să părăsească capitala, retră-gându-se la Ierusalim, unde a fost primit de vestita Melania Romana, care con­struise aici o mănăstire pe care o con­ducea personal. Urmează şi aici o scurtă rătăcire, datorită căreia Evagrie revine la viaţa mondenă şi se dedică dialecticii. După o boală gravă şi la îndemnul Me-laniei, el părăseşte noul său mod de viaţă şi se retrage în Egipt în munţii Nitriei, iar de acolo, în deşert, unde va trăi 14 ani la

Cellia sau Kellia. Iii timpul acestei şederi îi cunoaşte pe cei doi Macarie, care 1-au influenţat profund. Deşi Patriarhul Teo­rii* al Alexandriei a dorit să-1 hiroto­nească în treapta de episcop, acesta a refuzat, câştigându-şi existenţa din scris, în acest sens, Paladie*, ucenicul său, menţionează că 'el scria excelent carac­terele Oxyrrhyncus' (Hist. Laus. 38, 10). Adoarme în Domnul după o îndelungă şi severă viaţă ascetică în anul 399. Evagrie a fost primul monah care a lăsat o operă deosebit de bogată şi cuprinză­toare, fiind în realitate întemeietorul misticii monahale şi cel mai fertil şi cel mai interesant autor duhovnicesc al deşertului egiptean (Quasten). Gândirea şi opera sa au avut ecouri mari în operele unor Părinţi şi Scriitori de seamă ai Bi­sericii: Paladie*, loan* Scărarul, Hesy-chiu, Maxim* Mărturisitorul, Niceta Stethatos, isihaşti, scriitori sirieni ca Filoxen* de Mabug, Isac* de Ninive, loan* bar Caldun şi loan* Cassian. Din nefericire, datorită condamnării sale ca ori gen i st de către Sinodul V ecumenic şi de cele care au urmat, opera sa a suferit mult, păstrându-se fragmentar în greacă. A supravieţuit însă în traduceri în limbile latină, siriacă, armeană, arabă şi etiopi­ana, dar şi în aceste cazuri nu în totali­tate. O serie de lucrări evagriene au fost puse sub alte nume, cum ar fi al lui Vasile cel Mare şi Nil* din Ancyra. Din lu­crările sale au supravieţuit: Antirrheticos sau Combaterea celor opt duhuri ispiti­toare, care conţine texte biblice alese contra duhurilor ispititoare, distribuite în opt părţi, în funcţie de numărul argu­mentelor aduse, întregul text al acestui tratat s-a păstrat în siriacă şi armeană. Monahul în două părţi: Practicul, cu-prinzînd 100 de sentinţe, şi Gnosticul, cu 50 de sentinţe. Prima parte s-a păstrat în greacă, iar a doua în siriacă. Sentinţe
metrice pentru monahi şi monahii, o colecţie de 50 de sentinţe păstrate în la­tină, în traducerea lui Rufin*. Probleme gnostice, o colecţie de 600 de sentinţe împărţite în şase cărţi, fiecare conţinând 100 de sentinţe, cunoscute sub numele de Centurii. Originalul grec s-a pierdut, dar au supravieţuit versiunile siriacă şi armeană. Lucrarea abordează teme de natură dogmatică, cum ar fi Sf. Treime, îngerii, restaurarea tuturor lucrurilor şi teme ascetice. Această lucrare este con­siderată 'o adevărată enciclopedie teo­logică şi mistică' (Iustin I. Moisescu). Urmează apoi Despre rugăciune, Despre gândurile păcătoase, Către monahul Evloghie, Comentarii biblice din care s-au păstrat doar fragmente, şi Corespon­denţa.

O analiză a operei evagriene se impune, mai ales în perspectiva unei reconsiderări a lui Origen, de care Evagrie a fost pro­fund influenţat. Elemente de mistică eva-griană poartă pecetea lui Origen. De exemplu, sensul noţiunilor henas kai monas (unime şi unicitate), preluări de la Origen, care ocupă un loc central în mis­tica lui Evagrie, desemnează, după cum arată şi el în Epistula ad Melaniam, henas, unitatea absolută şi non-numerică a Treimei, pe când monas semnifică nu­mele unităţii non-numerice finale între creat şi Creatorul treimic. Este vorba de o unitate al cărei mode! e Treimea, de aceea nu poate fi vorba de o unitate monistă (loan I. Ică jr.). în cazul unirii mistice, al comuniunii mistice interper-sonale este vorba de monas, pe când henas este rezervat unităţii absolute a fiinţei divine. Această diferenţiere tre­buie cunoscută, deoarece unii teologi ne­avizaţi vorbesc despre panteismul nedisi­mulat al lui Origen. Există la Evagrie şi elemente, cum ar fi preexistenta sufle­telor, restaurarea finală a tuturor lucru­rilor (apokatastazd), care trebuie cla-

rificate. Cu toate acestea, Evagrie ră­mâne un punct de referinţă în istoria gândirii şi a spiritualităţii creştine, peste care nu se poate trece cu uşurinţă.

Migne, PG 40, 1219-1286 (sub numele lui Evagrie); P. G., 79, 1093-1140, 1145-1234 (sub numele lui Nil); în siriacă: W. Fran-kenberg, Evagrius Ponticus, AGWG, N. F., 13, 2, Berlin, 1912, text siriac şi retraducere în greacă; J. Muylderm-ans, Evagriana Syriaca. Textes inedits, Louvain, 1952; F. B. Sarghisean, The Life and the Works of the Holy Father Evagrius Ponticus in an Armenian Version of the Fifth Century, with Introduction and Notes (în armeană), Veneţia, 1907, 217-323; trad. în română: D. Stăniloae, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, voi. I, ed. a Il-a, Harisma, Bucureşti, 1992, p. 48-112; Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, studiu introduc­tiv, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Polirom, Iaşi, 1997; I. Hausherr, Ies lecons d'un contemplaţi/, Paris, 1960; lerom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O Intro­ducere, studiu introductiv şi traducere diac. loan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, cu bi­bliografie; Paladie, Istoria Lausiacă (Lav-saicon), traducere, introducere şi note Du­mitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1993; Iustin I. Moisescu, Evagrie Ponticul (greceşte), Atena, 1937; I. G. Coman, Pa-trologie, 1956, p. 213-214; Idem, III, p. 430-452; Quasten, Patrology, III, p. 169-176, cu bibliografie; Cross, Evagrius Ponticus, art. în ODCC, p. 484-485; J. Gribomont, Evagre le Pontique, în DECA, I, p. 932-933; K. Fitschen, Evagrius Ponticus, în LACL, p. 224-225, cu bibliografie.