Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Eusebiu de Cremona

Eusebiu s-a născut la Cremona la mijlocul sec. IV. Ajuns la Roma, intră în cercul Fericitului leronim*, devenindu-i discipol. Rămâne în compania sa, înso-ţindu-1 în Palestina, în contextul contro­versei pe care leronim o are cu Rufm, Eusebiu este de partea magistrului său. leronim i-a dedicat comentariile sale la Ieremia şi la Evanghelia după Matei. La solicitarea lui leronim face o călătorie în Dalmaţia, iar de acolo se întoarce la Ro­ma. Este hirotonit preot. Se stinge din viaţă la Cremona. De la el s-a păstrat o scrisoare adresată lui Chirii.

0. Guenther, Collectio Avellana, CSEL 35,

1, p. 113-115 (epist. nr. 49); CPL 1602; D.

Gorce, în DHGE 15, 1460-1462; S. Ra-
benich, Hieronymus und sein Kreis, Stuttgart,
1992; L. Datrino, Eusebe de Cremone, în
DECA, II, p. 918; B. Dumler, Eusebius von
Cremona, în LACL, p. 214.

Eusebiu de Doryleum

Eusebiu de Doryleum (sec.V), episcop de Doryleum în Frigia. Prima persoană cunoscută în istoria bisericească care, laic fiind, I-a înfruntat pe Nestorie* în timpul predicii pe care acesta a ţinut-o Ia Constantinopol şi în care nega calitatea de Theotokos a Fecioarei Măria. In 448

/\

este numit episcop de Doryleum. In această calitate, el îl înfruntă şi pe Euti-hie* pentru a fi direcţional învăţătura lui Chirii* spre monofizitism. întrucât refu­ză să ia cuvântul în favoarea lui Eutihie la sinodul de la Efes din 449, este depus din treaptă şi apoi încarcerat. Izbuteşte să fugă şi se retrage la Roma. Se prezintă la sinodul de la Calcedon din 451, care îl reabilitează. Numele iui Eusebiu mai apa­re pe o cerere adresată, în 452, împăratu­lui Marcian, prin care susţinea reabili-

tarea lui Flavian. De la această dată nu se mai cunoaşte nimic despre acest mare

a

apărător al ortodoxiei, întrucât lucrările sale sunt strâns legate de controversa hris-tologică, ele se află în actele sinodului.

Migne, PG 84, 581-583; CPG, III, 5940-5944; Libellus ad Flavianum et synodum, ACO 2. l, l, 100 şi urm.; ep. adimperatores, ACO 2, l, 66 şi urm.; Libellus ad concilium Chalcedonense, ACO 2, l, 2, 8 şi urm. (204 şi urm); Libellus appellationis as Leonem papam, ACO 2, 2, l, 79-81; C. Gore, Eusebius (34), art. în Smith-Wace, II, p. 356-358; DTC, 5, col. 1532-1537; M. Simonetti, Eusebe, în DECA, I, p. 918; S. MUlIer-Abels, Eusebius von Doryleum, în LACL, p. 215, cu bibliografie.

Eusebiu de Emesa

Eusebiu de Emesa (300-359), episcop de Emesa (Homs), exeget biblic şi ucenic al lui Eusebiu* de Cezareea. S-a născut la Edessa, limba sa maternă fiind siriaca. Este trimis să înveţe greaca. Primul său profesor de studii biblice a fost episcopul arian Patrofil de Scythopolis. Dornic să adâncească studiul biblic, merge la An-tiohia şi apoi la Alexandria unde studiază şi filosofia. Se împrieteneşte cu George, viitor episcop de Laodiceea şi adept al lui Arie. în anul 340, când sinodul arian de la Antiohia îl alege episcop pe seama scaunului din Alexandria, el declină această ofertă, conştient fiind că acolo era dorit Atanasie*. La scurtă vreme după acest refuz, este numit episcop Ia Emesa (Homs), capitala Feniciei libaneze, unde încă mai dăinuia cultul soarelui. Locui­torii de aici nu-1 primesc pe motiv că nu doreau un episcop erudit. Se retrage la George din Laodiceea care îl aduce la Antiohia. La intervenţia patriarhului este pus pe scaunul Emesei. A decedat în anul 359, fiind înmormântat la Antiohia. le-

ronim îl numeşte 'purtătorul de stindard al grupării ariene'. Cu toate acestea, deşi Eusebiu a fost antiniceean, el nu a îm­părtăşit părerile arienilor pe care le atacă în scrierile sale. Eusebiu a fost un scriitor de mare talent. El a scris o serie de lu­crări, dintre care cele mai de seamă sunt: Contra iudeilor, Contra păgânilor, Con­tra novaţienilor, un Comentariu la Gala-teni, Omilii asupra Evangheliilor şi, se pare, două tratate Contra marcioniţilor şi a maniheilor. Pe lângă acestea, au fost identificate 30 de discursuri şi fragmente în greacă, siriaca şi armeană şi un tratat Despre pocăinţă, transmis între apocri­fele Sf. Vasile*. Din comentariile la Ga-latent şi Facere s-au păstrat doar câteva fragmente în greacă, iar în armeană din alte scrieri exegetice.

Migne, PG 86, I, 509-562: Orationes sacrae et fragmenta; PG 24, 1047-1208; R. Devreese, Leş anciens commentateurs grecs de l'Octateuque et des Rois, S. L, 201, Citta del Vaticano, 1959, p. 105-122; E. M. Buytaert, L'heritage litteraire d'Eusebe d'Emese. Etude critique et historique. Textes, Bibi. du Mus. 24, Louvain, 1949; I. G. Co­man, III, p. 522-524; Quasten, Patrology, III, p. 348-351, cu bibliografie; Cross, Eusebius, art. în ODCC, p. 481-482; Altaner-Stuiber, 1980, p. 224-225; M. Simonetti, Eusebe d'Emese, în DECA, I, p. 919; S. Miiller-Abels, Eusebius von Emessa, în LACL, p. 215-216, cu bibliografie.

Eusebiu Galul

Denumire dată unei colecţii de omilii realizată în Galia, cuprinzând materiale din diverşi autori latini: Ciprian*, Nova-ţian*, Ambrozie*, Augustin* etc. Auto­rul acestei culegeri de omilii este necu­noscut. Se crede că realizarea culegerii a avut loc în sec. VII. Omiliile sunt aran­jate în ordinea sărbătorilor anului litur-

EUSEBIU GALUL

EUSEBIU DE MILANO

EUSEBIU DE MILANO

EUSEBIU SCOLASTICUL

gic, cu omilii intercalate la diverşi mar­tin şi sfinţi, în aceste omilii nu este vorba de o abordare exegetică a Sfintei Scrip­turi, ci de aplicarea ei morală şi practică în viaţă.

CPL, 966; CCL, 101.101A, 1011B; M. Si-monetti, Eusebe le Gaulois, în DECA, I, p. 919-920; C. Kasper, Eusebius Gallicanus, în L AC L, p. 216, cu bibliografie.

Eusebiu de Heracleea

A fost episcop de Heracleea Pontica în Bythinia şi a participat la sinodul ecu­menic de la Efes din 431, fiind unul din­tre semnatarii condamnării Iui Nestorie*. De la el a rămas doar o omilie, care s-a păstrat numai în traducere etiopiana. Autorul îşi exprimă, în termeni voalaţi, bucuria că Nestorie a fost condamnat.

Mansi, (V, 1307; A. Diilmann, Chrestomaiia Aethiopica, Lipsae, 1866, p. 102-103 (ed. nouă: E. Littmann, Berlin, 1950, Darmstadt, 1968); S. Grebault, Traduction de la version ethiopienne d'une homelie d'Eusebe, evţque d'Heraciee, ROC, 16, 1911, p. 424-425; CPG, 6143; L. Davidson, Eusebius (43), art. în Smith-Wace, II, p. 359; Bardenhewer, IV, p. 200; F. Scorza Barcelona, Eusebe d'He-raclee, în DECA, I, p. 920; P. Bruns, Eusebius von Heraklea, în LACL, p. 216.

Eusebiu de Laodiceea

Eusebiu de Laodiceea (m. 270), episcop de Laodiceea în Syria Prima. S-a 'născut la Alexandria, unde a fost hirotonit dia­con. Se distinge în timpul persecuţiei îm­păratului Valerian din 257, când Dio-nisie*, patriarhul Alexandriei a fost silit să părăsească cetatea, în absenţa acestu­ia, Eusebiu se îngrijeşte de comunitatea alexandrină, protejându-i pe creştini de persecuţie şi înmormântând martirii. Un

lucru asemănător îl face în timpul răz­boiului civil din Alexandria, care a urmat morţii împăratului Valerian (259). Pentru faptele sale, el a fost cinstit în mod deo­sebit de Dionisie. îl reprezintă pe Dioni-sie, care era bolnav, la sinodul de la An-tiohia din 264, unde s-a ridicat problema Iui Pavel* de Samosata. întrucât scaunul episcopal de la Laodiceea rămăsese va­cant, locuitorii oraşului îl aleg pe Euse­biu, deşi acesta nu voise să accepte epis­copatul, împotriva voinţei sale, el este hirotonit episcop şi înscăunat, în calitate de episcop, participă la sinodul din 269, care îl condamnă şi îl depune din treaptă pe Pavel de Samosata.

Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., VII, 11, 3-26, 32, 5-21, SCh 41, ed. G. Bardy, p. 179-186, 223-231; Tillemont, IV, p. 304; E. Venables, Eusebius (48), art. în Smith-Wace, II, p. 359; M. Spinelli, Eusebe de Laodicee, în DECA, I, p. 920.

Eusebiu de Milano

Eusebiu de Milano (m. 462), episcop de Milano, grec de origine, după cum aflam din epigrama pe care Ennodiu*, episcop de Pavia, i-o adresează. A activat mai întâi ca diacon la Milano, iar în 449 a fost hirotonit episcop. Eusebiu organizează, la cererea lui Leon cel Mare, un sinod provincial în 449, unde s-a discutat scri­soarea papii Leon cel Mare, către Fla-vian, patriarhul de Constantinopol, în care acesta îşi expune punctul său de vedere în problema lui Eutihie*. Sinodul are aprecieri pozitive referitoare la epis­tola lui Leon, după cum aflăm din scri­soarea de răspuns pe care Eusebiu o tri­mite papii. Totodată, Eusebiu s-a preocu­pat de reconstruirea bisericilor, care au fost distruse de invadatorii huni, conduşi de Attila (452).

După informaţia Iui Ghenadie*, Eusebiu a scris câteva tratate scurte: De cruciş Domini mysterio et apostolorum, prae-cipueque Petri comtantia... dar care s-au pierdut.

Migne, PL 54, 945-950 (ep. 97); Mansi, VI, 141; CPL, 1656; C. Hole, Eusebius (56), art. în Smith-Wace, II, p. 360; B. Morel, în DHGE, 15, 1466; L. Dattrino, Eusebe de Mi/an, în DECA, I, p. 920; B. Dumler, Eusebius von Mailand, în LACL, p. 216.

Eusebiu de Nicomidia

Eusebiu de Nicomidia (m. 342), episcop de Nicomidia, conducător al grupării ariene în prima parte a sec. IV, ucenic al lui Lucian* de Antiohia şi coleg al lui Arie*. A fost făcut episcop la Beryt, iar de acolo strămutat la Nicomidia. Apro­piat al curţii imperiale, bucurându-se de favoruri înalte din partea împărătesei Constanţia, sora lui Constantin şi soţia iui Licinius. Se alătură grupării ariene, după ce Arie a fost depus de Alexandru*, patriarhul Alexandriei. Datorită influen­ţei pe care a avut-o la curte, el transformă criza ariană din criză locală în una uni­versală, a întregii Biserici. Participă Ia Si­nodul ecumenic de la Niceea, unde pre­zintă un crez care a fost respins ca 'blas­femie'. Deşi a iscălit formula niceeană, el devine conducător al unei grupări arie­ne extremiste, cunoscută ca gruparea eu-sebienilor, ca reacţie împotriva hotă­rârilor de la Niceea. Datorită relaţiilor cu Liciniu şi împotrivirii sale faţă de hotă­rârile niceene, împăratul Constantin îl exilează în Galia. Este rechemat la inter­venţia împărătesei Constanţia. Izbuteşte să obţinş depunerea lui Eustatie* Ia sino­dul din Antiohia (330), a lui Atanasie*, ia cel din Tyr (335) şi a lui Marcel*, la cel din Ancyra (336). în 337 îl botează pe împăratul Constantin, iar la sfârşitul anu-

lui 338 este adus de la Nicomidia pe scaunul patriarhal din Constantinopol, devenit capitala imperiului. Se stinge din viaţă la sfârşitul anului 341 sau începutul anului 342. înainte de a muri, el a reînno-dat legăturile cu goţii, hirotonindu-1 ca episcop pe Ulfila*. De la el a rămas o serie de scrisori adresate lui Paulin din Tyr, Arie, Atanasie şi episcopilor care au participat Ia Sinodul de la Niceea (325).

A. Lichtenstein, Eusebius von Nikomedien. Versuch einer Darstellung seiner Per-sonlichkeit und seines Lebens unter beson-derer Berucksichtigung seiner Fuhrerschaft im arianischen Streite, Hal le, 1903; Hefele-Leclercq, Histoire des conciles, I, , Paris, 1907, 639-647; G. Bardy, Recherches sur Lucien d'Antioche et son ecole, Paris, 19.36; M. Wiles, Attitudes to Arius in the Arian Controversy: Arianism after Arius, ed. de M.R. Barnes, D.H. Williams, Edinburgh, 1993, p. 31-43; H. R. Reynolds, Eusebius of Nicomedia, art. în Smith-Wace, II, p. 360-367; G. Bareille, Eusebe de Nicomedie, art. în DTC, 5, 1939, 1539-1552; Quasten, Patrology, III, p. 190-193; Cross, Eusebius, art. în ODCC, p. 482; Ch. Kannengiesser, Eusebe de Nicomedie, în DECA, II, p. 920-922; T. Bohm, Eusebius von Nikomedien, în LACL, p. 216-217.

Eusebiu Scolasticul

Autorul unui poem în patru cărţi, intitulat Gaianis, în care este descrisă revoJta lui Gaianas, comandant got, împotriva îm­păratului Arcadie, în anul 399. Eusebiu a fost martor ocular al acestei revolte, pe care o descrie cu patos. Textul este im­portant mai ales pentru înţelegerea eveni­mentelor vremii.

Socrate, Ist. bis., VI, 6; Nichifor, Ist. bis., XII, 6; E. Venables, Eusebius (134), art. în Smith-Wace, II, p. 379.

EUSEBIU DE TESALONIC

EUSEBIU DE VERCELLI

EUSTAŢIU DE ANTIOHIA

EUSTAŢIU DE EPIPHANEIA

Eusebiu de Tesalonic

Eusebiu de Tesalonic, episcop de Tesa­lonic în jurul anului 600. Este autorul unei Scrisori către călugărul Andrei şi a Zece cărţi împotriva erorilor lui Andrei călugărul, dar care, din nefericire, s-au pierdut. Grigorie* cel Mare îi adresează lui Eusebiu două scrisori, una cu caracter disciplinar, în 593, iar alta, pentru a înlă­tura falsul pe care călugărul Andrei, aparţinător sectei aphtartodoceţilor, 1-a făcut în scrisoarea pe care Eusebiu i-o adresase, cât şi în răspunsul său. Falsul a fost descoperit cu uşurinţă nu numai da­torită erorilor doctrinare, ci şi pentru că textul fusese redactat în greacă, limbă pe care Grigorie, după propria sa mărtu­risire, nu o cunoştea. Chiar dacă nu cu­noaştem conţinutul scrierilor lui Eusebiu, din informaţiile păstrate aflăm că stilul lui era simplu şi clar, suficient de pur, dar nu fără judecată.

Fotie, Biblioth. 162; Migne, 103, p. 151; W.M. Sinclair, Eusebius (86), art. în Smith-Wace, II, p. 373-374; G. Ladocsi, Eusebe de Thessalonique, în DECA, I, p. 923.

Eusebiu de Vercelli

Eusebiu de Vercelli (m. 371), primul episcop de Vercelli, sprijinitor al ortodo­xiei niceene în timpul controversei ariene (354-364). Originar din Sardinia, întru­cât a refuzat condamnarea Sf. Atanasie*, Eusebiu este exilat de Sinodul de la Mi­lano din 355 la Scythopolis în Palestina şi apoi la Thebaida în Egipt. După elibe­rarea lui în 362, participă în acelaşi an la Sinodul de la Alexandria. De aici pleacă la Antiohia, unde dezaprobă conduita prietenului său Lucifer* de Cagliari, care tindea să intensifice conflictul cu arienii din acea cetate, în drumul de întoarcere

spre Vercelli, el se întâlneşte la Sirmium (Panonia) cu Germinius, reprezentant al arienilor moderaţi. Revenit în Italia, se alătură lui llarie* în încercarea nereuşită a acestuia de a-1 înlătura din scaun pe Auxenţiu*, episcop arian de Milano. Lui Eusebiu de Vercelli îi este atribuită traducerea Comentariului la Psalmi al lui Eusebiu* de Cezareea, lucrare care s-a pierdut. De la el s-au păstrat două scri­sori, una în legătură cu Sinodul de la Mi­lano, iar alta, din perioada exilului său de la Scythopolis, adresată credincioşilor săi din Vercelli. Recent s-a descoperit că o parte din corpusul pseudo-atanasian, şi anume cărţile I-VIII, cunoscut sub denu­mirea de De Trinitate, i-ar aparţine (Quasten II, 33 şi IV, 63-64). La Vercelli se păstrează vestitul Codex Vercellensis, care conţine o traducere în latină a Evangheliilor, anterioară celei făcute de Ieronim*.

Eusebiu de Vercelli nu a fost un mare teolog, dar s-a impus ca mare politician capabil să intervină în momente de răscruce pentru Biserică.

Migne, PL 12,959-968; 62,237-286; CCL 9, 1-205, 451-479; F. Savio, Gli antichi vescovi d'Italiafmo al 1300, Piemonte, Torino, 1899, p. 412-420, 514-554; J.L1. Davis, Eusebius (93), art. în Smith-Wace, II, p. 374-375; E. Crovella, S. Eusebio de Vercelli, Vercelli, 1960; M. Capei liono, Stor ia di S. Eusebio di Vercelli e spiritualită del suo cenobio nella Chiesa del IV secolo, Roma, 1971; L. Dattrino, // De Trinitate pseudoatanasiano, Roma, 1976; Bardenhewer, Iii, p. 486-487; Altaner-Stuiber, 1980, p. 366 şi urm.; Cross, Eusebius, art. în ODCC, p. 482, cu biblio­grafie; Quasten, Patrology, IV, p. 62-64, cu bibliografie; L. Dattrino, Eusebe de Verceil, în DECA, I, p. 923; B, Dumler, Eusebius von Vercelli, în LACL, p. 217-218, cu biblio­grafie.

Eustaţiu de Antiohia sau Eustatie

Eustaţiu de Antiohia sau Eustatie, epis­cop de Antiohia, unul din cei mai de seamă apărători ai credinţei ortodoxe la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325). S-a născut la Side în Pamfilia. A fost mai întâi episop Ia Bereea în Siria, iar în 323/324, a fost chemat ca arhiepiscop al Antiohiei. Intră în conflict cu Eusebiu* de Cezareea, pe care îl acuză că îi favo­rizează pe arieni, în urma unor uneltiri la curte şi a depunerii lui din treaptă la sino­dul arian de la Antiohia din 326, sub acuza de sabelianism, împăratul Con­stantin ÎI trimite în exil la Trajanopolis în Tracia, în anul 330. S-a stins din viată înainte de 337, când împăratul Con-stanţiu a rechemat din exil pe toţi epis­copii exilaţi.

Ieronim* ne informează că Eustaţiu a scris mai multe lucrări împotriva arie­nilor din care menţionează: De anima, De engastrimytho adversum Origenem sau Despre vrăjitoarea din Endora împo­triva lui Origen, singurul tratat care s-a păstrat în totalitate, şi mai multe scrisori, Cea mai importantă lucrare pare a fi fost Adversus arianos, din care s-au păstrat fragmente în antologia lui Evloghie de Alexandria, Doctrina Patrum de incar-natione Verbi, la loan* Damaschinul, Facundus* de Hermiane şi papa Ghe-lasie. Este vorba de o respingere a con­cepţiei filosofice, în special platoniciene, privind relaţia dintre suflet şi trup. în car­tea a doua a aceluiaşi tratat, respinge în­văţătura ariană care susţinea că Logosul şi-a asumat trup omenesc, însă fără suflet omenesc. Fragmentele existente afirmă, fără echivoc, divinitatea deplină şi ome-nitatea deplină a lui Hristos. De altfel, în hristologie, Eustaţiu este primul care propune o hristologie a Logosul u i-Om,

opusă Logosului-Sarx, care ar fi permis interpretări ariene de felul celei menţio­nate mai sus. Prin formula Logos-Om, Eustaţiu face distincţie clară între cele două naturi în Hristos. Cât priveşte Omilia hristologică în cinstea lui Lazăr, a Măriei şi a Martei, Comentariul la Hexaemeron şi Liturghia Sf. Eustatie, toate sunt neautentice.

Migne, PG 18, 675-704; CPG II, 3350-3390; E. Klostermann, Origenes, Eustathios von Antiochien und Gregor von Nyssa liber die Hexe von Endor, KT 83, Bonn-Berlin, 1912, p. 16-62; F. Caval lera, Sancti Eustathii episc. Antioch. in Lazarum, Mariam et Martham horn ii ia christologica, Paris, 1905. Ediţie nouă critică de M. Spanneut, Recherches sur Ies ecrits d'Eustathe d'Antioche, avec une edition nouvelle des fragments dogmatiques et exegetiques, Lille, 1948; F. Scheidweiler, Die Fragmente des Eustathius von Antiochia, BZ, 43, 1955, p. 73-85; R. V. Sellers, Eustathius of Antioch and his Place in the Early History of Christian Doctrine, Cam-bridge, 1928; E. Venables, Eustathius of Antioch (3), art. în Smith-Wace, II, p. 382-383; Bardenhewer, III, p. 230-237; Altaner-Stuiber, 1980, p. 274, 309 şi urm.; Quasten, Patrology, III, p. 302-306, cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 476-477; Cross, Eustathius, art. în ODCC, p. 483; M. Simonetti, Eustathe d'Antioche, în DECA, II, p. 924; T. Fuhrer, Eustathius von Antiochien, în LACL, p. 218-219, cu bibliografie.

Eustaţiu de Epiphaneia

Eustaţiu de Epiphaneia (sec. V), autor al unei Cronici care a prezentat istoria din cele mai vechi timpuri şi până în al 12-lea an al domniei lui Anastasie (502-503). Firul relatării se întrerupe cu descrierea distrugerii oraşului Amida de către perşi, sub conducerea regelui Cabades, ceea ce îi face pe cercetători să creadă că autorul nu a putut termina lucrarea, probabil

EUSTAŢIU DE EPIPHANE1A

EUSTAŢIU DE SEBASTIA

EUSTAŢIU DE SEBASTIA


datorită morţii neaşteptate. Deşi cronica s-a pierdut, informaţii despre ea avem la Evagrie Scolasticul, care o descrie în ter­meni elogioşi. Un inventar al Bibliotecii de la Patmos din 1201, menţionează pre­zenţa unui manuscris al acestei cronici.

Evagrie, Ist. bis., , 9; II, 15; III, 29, 37; V, 24; Migne PG, 86, 2, 2841; loan Malalas, în Migne PG, 97, 589 C; G. MUller, FHG, IV, Paris, 1851, p. 138-142; L. Dindorf, Historici graeci minores, I, Leipzig, 1870, p. 353-363; J. Bidez, L. Parmentier, The Ecclesiastical History of Evagrius \vith the Scholia, London. 1898 (fragmente); M.F. Argles, Eustathius (57), art. în Smith-Wace, II, p. 391-392; M. E. Colonna, Gli stor ici bizanti­ni dai IVsecolo al XV secolo, I, Napoli 1956, p. 44-45; G. Garite, Eustathe d'Epiphanie, în DHGE, 16, 24-26; A. Labate, Eustathe d'Epiphanie, în DECA, I, p. 925; C. Schulze, Eustathius von Epiphania, în LACL, p. 219, cu bibliografie.

Eustaţiu Monahul sau Eustatie

Eustaţiu sau Eustatie (sec. VI), monah ortodox, cunoscut ca autor al unui tratat hristologic adresat lui Timotei Scolas­ticul, intitulat: Epistuîa ad Timotheum scholasticum de duabus naturis, în care combate erorile lui Sever. Se pare că el a aparţinut epocii lui Justinian.

Migne, PG, 86, 901-942; P. Allen, în CCG 19,411-447; Mai, Vet. Script. Nov., VII, 277; E. Venables, Eustathius Monachus (46), art. în Smith-Wace, II, p. 391; J. Gribomont, Eustathe, în DECA, I, p. 924; M. Puzicha, Eustathius der Monch (Theodoulus), în LACL, p. 219-220.

Eustaţiu de Sebastia

Eustaţiu de Sebastia sau Eustatie de Sevastia (300-280), episcop de Sebastia (azi, Siwas). S-a născut în Cezareea

Capadociei, tatăl său, Eulalie, fiind epis­cop de Sebastia (?). Educaţia şi-a facut-o la Alexandria, sub îndrumarea lui Arie*, fiind considerat, de Sf. Vasile* cel Mare, cel mai autentic ucenic al acestuia. Probabil din această pricină, Eustaţiu a oscilat toată viaţa între ortodoxia ni-ceeană şi arianism. Revine la Antiohia, unde îi este refuzată hirotonia din pricina vederilor sale ariene. A fost hirotonit, totuşi, de Eulalie de Cezareea, care însă îl suspendă curând după hirotonie pe mo­tiv că nu purta veşmintele clericale. De la Antiohia merge la Cezareea, unde este hirotonit de Hermogene, episcop orto­dox, în urma unei vagi mărturisiri de cre­dinţă ortodoxă. După decesul lui Her­mogene, Eustaţiu pleacă la Constanti-nopol, unde intră în slujba lui Eusebiu, devenind corifeu al partidei ariene, după cum aflăm de la Sf. Vasile. Eusebiu îl de­pune din treaptă pentru motive nespecifi­cate cu claritate. Pleacă din nou la Ce­zareea şi se ataşează episcopului de aici, Dianius, care era mai degrabă iubitor de pace, decât cunoscător al ortodoxiei. Şederea lui Eusebiu aici este învăluită în tăcere, îi este atribuit totuşi argumentul teologic conceput împreună cu Vasile* de Ancyra şi Aetius*. în pofida relaţiilor apropiate dintre cei trei, Eustatie com­plotează împreună cu Vasile pentru a-1 înlătura pe Aetius. în această perioadă, împreună cu prietenul său Aerius, Eus­taţiu pune temeliile monahismului ceno-bitic în Armenia. Se spune că Vasile a vizitat aşezământul lor monahal şi a fost impresionat de viaţa austeră pe care o ducea Eustaţiu şi ceilalţi vieţuitori. El însuşi va întemeia, după exemplul lor, un aşezământ monahal împreună cu fratele său Grigorie*. Au existat şi schimburi de vizite prieteneşti între cei doi, însoţite de lungi dezbateri teologice.

In jurul anului 357, Eustaţiu este numit episcop de Sebaste, spre marea supărare a prietenului său Aerius, care se consi­dera îndreptăţit să ocupe acest scaun episcopal. Pentru a-1 împăca, Eustaţiu îl hirotoneşte preot şi îi numeşte adminis­trator al unui azil pentru săraci, în cali­tatea de episcop, el participă la sinodul semiarian de la Ancyra, convocat de George de Laodiceea în 358, pentru a discuta răspândirea alarmantă a anomoe-nilor. în compania Iui Vasile* de Ancyra şi Eleusius de Cyzic, el condamnă doc­trina anomoenilor, homousiană şi afirmă homoiousianismul. La sinodul de la Seleucia, ţinut în 359, Eustaţiu ocupă un loc proeminent şi face parte din grupul celor zece ierarhi care merg la Constan-tinopol pentru a raporta împăratului Constantius rezultatul la care s-a ajuns. In acelaşi an, Eustaţiu devine conducă­torul partidei semiariene, împotriva arie-

«.

nilor, dar şi a ortodocşilor niceeni. In 364, la sinodul de la Lampsacus, în tim­pul împăratul arian Valens, el se raliază grupării semiariene. Nemulţumit de ho­tărârile luate şi de refuzul acestora de a intra în comuniune cu Eudoxiu, Valens îi amendează şi îi exilează. Pentru a scăpa de pedeapsă, semiarienii trimit o dele­gaţie la împăratul Valentinian şi papa Liberiu, din care făcea parte şi Eustaţiu. Valentinian fiind plecat în Galia, Liberiu refuză să-i primească. Pentru a-i primi, papa le cere în scris să-şi afirme credinţa niceeană, aceştia fac acest lucru, însă nu menţionează nimic despre noua erezie macedoniană, împotriva Duhului Sfânt, care luase fiinţă şi ai cărei promotori erau chiar membrii delegaţiei. Papa îi pri­meşte şi le dă scrisori, confirmând comu­niunea dintre Biserica de Apus şi cea de Răsărit. După primirea acceptului papii, delegaţia Iui Eustaţiu merge în Sicilia, unde convoacă un sinod şi, pe baza scri-

sorilor papale, primeşte şi din partea acestora recunoaştere. Din nou nu se menţionează erezia macedoniană. Astfel, Eustaţiu şi ceilalţi membri ai delegaţiei revin cu scrisori de recunoaştere a orto­doxiei lor şi ca episcopi de drept. Ei se grăbesc să ţină un sinod la Tarsus pentru a-şi consolida poziţia şi unirea cu Bise­rica din Apus. între timp, Valens, sub influenţa soţiei sale, se botează şi accep­tă crezul arian, în consecinţă, el interzice sinodul şi îi exilează din nou pe toţi epis­copii care fuseseră exilaţi de Constanţiu şi reprimiţi de Julian, printre ei fiind şi Eustaţiu. Acesta, pentru a-şi salva scau­nul, semnează din nou crezul homoipu-sian de la Cyzic, prin care se nega şi divinitatea Duhului Sfanţ. Ridicarea ia treapta de episcop a Sf. Vasiîe a fost pri­mită de Eustatie cu mare bucurie. El'îşi oferă sprijinul, trimiţându-i noului ales persoane care să-l sprijine în activitatea sa. în realitate, după cum va descoperi Sf. Vasile, aceştia erau doar spioni şi per­soane răuvoitoare care îi răstălmăceau cuvintele. Răspândirea arianismului şi ajungerea la putere a arienilor, îi dă lui Eustaţiu o nouă ocazie de a subscrie acestei erezii, făcând concesii umilitoare, în acelaşi timp, sporeşte şi ura acestuia faţă de Vasile cel Mare, ură care îl va însoţi până la moarte (aprox. 380). în lo­cul lui, scaunul episcopal de Sebastia va fi ocupat de Petru, fratele Sf. Vasile cel Mare.

De Ia Eustatie nu au rămas nici un fel de scrieri. Părerile sale se fac simţite în diverse scrieri ale capadocienilor sau Ia pseudo-Macarie.

E. Venables, Eustathius (4), art. în Smith-Wace, II, p. 383-387; DHGE, 16, 26-33; Dict. Sp., 4, 1708-1712; D. Amand, L'Ascese monastique du Saint Basil, Paris, 1949; J. Gribomont, Eusthate le Philosophe et Ies voyages du jeune Basile de Cesaree, RHE,

EUSTAŢIU DE SEBASTIA

EUTHALIUS

EUTHALIUS DE SULCI

EUTIHIE

1959, p. 115-124: Idem, Basile et le monachisme enthousiaste, Irenikon, 53, 1980; Idem, Eusthate de Sebaste, în DECA, I, p. 925-926; J. Pauli OSB, Eustathius von Sebaste, în LACL, p. 220, cu bibliografie.