Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

COSMA VESTITOR (740-850), autor de omilii păstrate în manuscris. Nu avem date referitoare la viaţa şi activitatea lui. în tradiţia manuscriselor, numele său este însoţit de apelativul 'Fericit'. O parte din omiliile sale sunt închinate Sf. loan* Hri-sostom, acesta fiind subiectul predilect al lui Cosma Vestitor. Patru din omiliile sale, Orationes in dormitionem b.v. Mariae, sunt păstrate şi în traducere la­tină. Ele a fost influenţat în aceste omilii de Patriarhul Gherman I al Constantino-polului. El descrie moartea şi ridicarea cu trupul la cer a Măriei, folosind ca tipar moartea şi înălţare lui Hristos. Fapte le­gendare sunt totodată amestecate cu aser­ţiuni teologice.

Migne, PG, 65, 829-831; 106, 1005-1012; CPG, III, 8142-8163; A. Wenger, L'assomp-tion de la T. S. Vierge dans la tradition byzan-tine du Vie au Xe siecle, Paris, 1955, p. 140-154; F. Halkin, Douze recits sur saint Jean Chrysostome, Bruxelles, 1977, p. 429-444; A. Labate, Cosmos Vestitor, în DECA, I, p. 578-579.

CRESCONIUS (sec. IV-V), scriitor donatist laic. în 401-402 el scrie un tratat în apărarea teologiei baptismale a lui Petilian, acuzându-i pe catolici că sunt născuţi din traditio (aceasta însemnând pentru el trădare) şi din apostazia prede­cesorilor lor. Susţine readmiterea maxi-
mienilor în Biserica donatistă, pe motiv că ei s-au lepădat de schismă în interva­lul de timp care le-a fost acordat la sino­dul din Bagai. Spre deosebire de aceştia, catolicii continuă să-i persecute pe do-natişti şi de aceea sunt de condamnat. Pentru el, adevărul stă de partea celor puţini, caracteristica celor mulţi fiind posibilitatea de a greşi, în 406, Fer. Au-gustin* scrie un tratat împotriva lui, res­pingând toate argumentele pe care el le-a adus împotriva Bisericii oficiale.

Augustin, Contra Crescam, ed. M. Petschenig, CSEL, 52, 325-382; P. Monceaux, Histoire litteraire d'Afrique chretienne,Vl, p. 2; W.H.C. Frend, Cresconius, în DECA, I, p. 588-589.

CUMIN FODA sau FADA, (t 662), Cum in cel înalt sau cel Mare, stareţ şi scriitor irlandez. A fost fiul regelui de Munster (Irlanda). La începutul sec. VI îl găsim stareţ al mănăstirii Clonfert. A luat parte activă în controversa pascală, fiind autorul scrisorii adresate abatelui Segien şi eremitului Beccan prin care încearcă să-i convingă pe aceştia ca şi Biserica ce Iţă să adopte aceeaşi dată de sărbă­torire a Paştilor cu Biserica Romei. Lui Cumin (sau un alt omonim de la mănăs­tirea Bobbio?) îi este atribuită Liber poenitentialis sau Poenitentiale Cum-meani. Titlul corespunde conţinutului, după cum aflăm din primele cuvinte ale lucrării: începutul prologului la medici­na mântuitoare de suflete. A scris şi un imn, Celebra, Juda, in sanctorum apos-tolorum, în care evocă pe apostoli, evanghelişti şi alţi sfinţi.

Migne, PL, 87, 969-998; PLS, 4, 2039-2052; CPL, 1136, 1882, 2310; L. Bieler, The Irish Penitentials, Dublin, 1963; J. Gammack, Cumin, art. în Smith-Wace, I, p. 722; L. Dattrino, Cummean le Long, în DECA, I, p. 602.

CUTHBERT (634-687), episcop de Lindisfarne. Originar din Northumbria. Devine călugăr în 651, în urma unei vi­ziuni, la mănăstirea Melrose (Beda Ve­nerabilul relatează viziunea, în Hist. eccl). împreună cu abatele Eata merge la mănăstirea Ripon, de unde revine mai târziu la Melrose, unde este ales stareţ. De aici merge la Lindisfarne şi împreună cu abatele Eata adoptă stilul roman în îmbrăcăminte, tunsoare şi observarea săr­bătorii Paştelui. Simţind nevoia de sin­gurătate, se retrage pe insula Farne, unde rămâne timp de 8 ani. Este ales episcop de Hexaham în 684, însă refuză. După ce stareţul său ajunge episcop de Hexham, el acceptă alegerea ca episcop de Lindis­farne. In timpul scurtului său episcopat, el a dus o intensă activitate misionară şi organizatorică. Moare în 687. Invaziile daneze nu permit însă ca trupul său sM se odihnească în pace. Abia după 300 de ani, în 999, corpul său este aşezat cu cinste în catedrala din Durham. Lui Cuthbertîi este atribuit o serie de reguli monahale, care, din nefericire, s-a pierdut.

W. Jaager, Bedas metrische Vita Sancti Cuthberti, Palaestra CXCVIII, Untersuchun-gen und Texte aus deutschen und englischen Philologie, 1935; B. Colgrave, Two Lives of Saint Cuthbert. A Life by an anonymous monk of Lindisfarne and Bede's Prose Life. Text, Translation and Notes, 1940; J. Raine, Cuthbert (1), în Smith-Wace, I, p. 724-729; Cross, Cuthbert, St., în ODCC, p. 367; M.L. Angrisani Sanfilippo, Cuthbert, în DECA, I, p. 602.

CYNEWULF (sec. VIII-IX), poet anglo-saxon al cărui nume se află scris cu caractere runice la sfârşitul a patru poeme anglo-saxone, toate având un conţinut religios. Este vorba de poemele: Christ,, din care doar partea a doua este autentică, celebrează înălţarea la cer a lui

CYNEWULF

CYRILLONA

DADHA

DADH-ISHO QATRAYA



Hristos; Juliana, prezintă viaţa sfintei Juliana; Elene, poem considerat adevăra­ta capodoperă a lui Cynewulf, relatează despre aflarea Sfintei Cruci de către îm­părăteasa Elena şi, în cele din urmă: The Fate of the Apostles, din care se păs­trează fragmente şi prezintă viaţa aposto­lilor după trimiterea lor la propovăduire. Este vorba de o operă inspirată din tainele creştine şi ale sfinţilor, care dă mărturie despre o vibraţie lăuntrică plină de fervoarea credinţei. Lui Cynewulf îi mai este atribuit şi poemul Dream of the Rood. Din acest poem câteva versuri sunt gravate pe cunoscuta 'Ruthwell Cross', Nu se ştie cine a fost Cynewulf. Unii l-au identificat cu omonimul său, care a fost episcop de Lindisfarne (m. 783), iar alţii cu un preot având acelaşi nume şi a cărui iscălitură se află pe hotărârile sinodului de la Clovesho (803). Aceste identificări sunt însă greu de susţinut.

C,W. Kennedy, The Poems of Cynewulf translated into English Prose, 1910, cu bo­gată bibliografie. C. Schaar, Criticai Studies in the Cynewulf Group, Lund Studies in English, XVII, 1949 cu bibliografie; Cross, Cynewulf, în ODCC, p. 367.

CYR DE EDESSA (sec. VI), teolog nestorian, ucenic al lui Mar Aba şi Toma de Edessa. A urmat cursurile şcolii din Nisibe. După definitivarea studiilor pre­dă la Seleucia-Ctesifon şi, după câte se pare, la al-Hira. De la el ne-au rămas doar şase tratate asupra celebrărilor litur­gice, în doctrina sa el a fost influenţat de Teodor* de Mopsuestia.

Ortiz de Urbina, Patrologia syriaca, ed. 2-a, Roma, 1965, p. 127 şi urm.; W.F. Macomber, Six Explanations of the Liturgical Feasts by Cyrus of Edessa, an East Syrian Theologian of the Mid-Sixth Century, CSCO, 355-356/syr. 155-156; S. J. Voicu, Cyr d'Edesse, în DECA, I, p. 608.

CYR DE PANOPOLIS (t 457), poet. S-a născut la Panopolis în Egipt. Datorită marelui său talent poetic, atrage atenţia împărătesei Eudoxia, câştigând prin in­termediul ei o serie de favoruri. A fost numit prefect al Constantinopolului în 435, în care calitate construieşte şi întă­reşte zidurile cetăţii, apoi praefectus praetorio Orientis şi, în cele din urmă, consul (441). Datorită intrigilor împotri­va sa, îşi pierde funcţiile şi este făcut cu forţa episcop de Cotyaeum, oraş în Fri-gia. Aici izbuteşte să calmeze spiritele localnicilor printr-o omilie compusă doar din două fraze. Tot aici compune o epi­gramă pentru Daniel Stilitul. Noi acuze determină demisia sa şi din funcţia de episcop. Se retrage la una din proprie­tăţile sale, unde se stinge din viaţă în jurul anului 457.

Anthologia Graeca, l, 99; 7, 557; 9, 136; 623; 808 şi urm., 813; 15, 9 cu trad. şi scurte adnotări de H. Beckby; H. Delehaye, Une epigramme de l'Anthologie grecque (l, 99): REG, 9, 1896, 216-224; T.E. Gregory, The Remarkable Christmas Homily of Kyros Panopolites, GRBS, 16, 1975, p. 317-324; J. Irmscher, Cyr de Panopolisi, în DECA, I, p. 608; PWK, 17, 188-190.

CYRILLONA vezi QURILLONA.

D

Dadha

Dadha, călugăr siriac din împrejurimile localităţii Amid, contemporan cu Isaac* de Antiohia. A fost trimis de către lo­cuitorii acelei cetăţi la Constantinopol pentru a obţine scutirea de impozite, dar şi pentru ajutoare ca urmare a dezastrului cauzat de război şi de foamete, îi sunt atribuite lui Dadha peste 300 de tratate pe diverse teme: biblice, haghiografice şi poeme (madhrashe), din care nu s-a păs­trat nimic.

Wright, p. 44; Duval, p. 339; Chabot, 35; Land, Anecd. Syr., III, 84.

Dadh-isho

Dadh-isho, catolicos al Seleuciei (421-456). Assemani ne informează că acestu­ia îi aparţin comentarii la cărţi din Vechiul Testament: Comentariu la Daniel, Regi şi Ecclesiast. O colecţie de canoane din sec. XI, care cuprinde canoanele pro­mulgate la sinodul convocat de el în 430.

Bar Hebraeus, Chron. eccl, II, 57, nota 1; Assemani, BO, III, I, 214; Wright, p. 45; Duval, p. 71; Tixeront, Patrologie, p. 292.

Dadh-isho

Dadh-isho (t 604), călugăr nestorian, urmaşul lui Avraam, fondatorul mănăs­tirii de pe muntele Izla (sec. VI), la stă-reţia acestui aşezământ monahal. S-a

născut în anul 529 la Beth Daraye. Tră­ieşte o vreme în solitudine la Abiadene. Părăseşte şcoala din Arbela şi se retrage la Izla, în 588, propunând noi reguli mo­nahale după care monahii de aici urmau să vieţuiască, accentuând în special obli­gativitatea călugărilor de a împărtăşi învăţătura lui Nestorie*. învăţătura sa se înscrie pe linia gândirii teologice propusă de Diodor*, Teodor* de Mopsuestia şi Nstorie. A mai scris un tratat despre viaţa monahală, a adnotat operele lui Isaia din Skete şi a tradus, după părerea lui Asse­mani, Paradisul călugărilor occidentali, titlu după care era cunoscută Historia Lausiaca a lui Paladiu*. După alte păreri, Historia Lausiaca a fost tradusă, în sec. VII, de un alt călugăr cu acelaşi nume, Dadh-isho* din Qatar (Scher).

J.B. Chabot, Regulae monasticae ab Âfaa-hamo et Dadjesu conditae, în Accademia dej Lincei 7, Roma, 1898, p. 77-90; Assettahk BO III, pt. l, p. 98-99; A. V66bus, Syriac and Arabic Documents..., Stockholm, 1960, p. 163-175; Baumstark, 130-131; Urbina, pi 135-136.

Dadh-isho Qatraya

Monah şi scriitor nestorian care a trăit în a doua jumătate a sec. VII. Originar din Beth Qatraye, a vieţuit la mănăstirea Rabkennare. Abdh-isho, în Catalogul scriitorilor sirieni, dă o listă a lucrărilor sale. Este vorba de un comentariu la ope­rele stareţului Isaia, un altul, la Para-disum Patrum al lui Henan-Isho, o carte despre viaţa monahală, tratate despre sfinţirea chiliei, tratate despre mângâiere, scrisori şi subiecte abordând problema singurătăţii trupeşti şi sufleteşti. Dintre aceste lucrări ne-au parvenit comenta­riul Ia opera stareţului Isaia şi tratatul despre singurătate sau isihie. Acest ultim

DADH-ISHO QATRAYA

DALMATIUS DE CYZIC

DALMATIUS DE CYZIC

DAMASUS


tratat este deosebit de important întrucât prezintă exerciţiile spirituale pe care călugării trebuiau să le practice în timpul celor şapte zile de retragere, adică, în timpul celor şapte zile ale săptămânii. Prin însuşi conţinutul lui, tratatul despre singurătate dezvăluie tradiţiile intime ale monahismului mesopotamian, fiind în realitate o expunere aproape completă a ascezei şi misticii creştine orientale. Sunt citaţi, alături de Evagrie, stareţul Isaia, Marcu Eremitul şi pseudo-Macarie.

A. Mingana, Early Christian Mystics, în Woodbroke Studies VII, Cambridge, 1934, p. 201-248 trad. în engleză p. 76-143; J. Mateos, Lelya Sapra, Roma, 1959, p. 472-474; Addai Scher, N otice sur la vie et Ies oeuvres de Dadischo Qatraya, în Journal Asiatique, janvier-fevrier, 1906, p, 103; Baumstark, p. 226-227; A. Guillaumont, Dadh-isho Qatraya, în DSp. III, p. 2-3; Urbina, p. 144-145; P. Bruns, Dadischo von Bet Qatraje, în LACL, p. 156 cu bibliografie.

Dair-Balaizah

Dair-Balaizah, Fragmentele de papirus de la. Vezi: Der Bâlizeh.

Dalmatius

Dalmatius (t 440), călugăr şi arhiman­drit la Constantinopol. A făcut parte din gărzile imperiale sub împăratul Teodosie cel Mare. A întemeiat o familie şi a avut copii. Simţind atracţie deosebită fată de viata monahală, părăseşte viaţa de fami­lie şi, împreună cu fiul să cel mai mic, Faustus, se retrage la o mănăstire lângă Constantinopol unde se afla ca stareţ un oarecare Isaac, vestit trăitor şi nevoitor întru cele sfinte. La moartea sa, Isaac îl numeşte egumen, patriarh fiind Atticus. Dalmatius rămâne în chilia sa timp de 48 de ani, fără a o părăsi, în acest răstimp, a

fost consultat de sinoade, patriarhi şi împăraţi. Este numit uneori 'capul' mă­năstirilor din Constantinopol. Nu ştim dacă este vorba de un titlu oficial sau mai degrabă de un apelativ onorific. A nu fi confundat cu omonimul său, episcop de Cyzic, care a fost şi el călugăr la Con­stantinopol, dar care a participat Ia sino­dul de la Efes (451), în calitatea de epis­cop. La solicitarea lui Chirii, iese din chilia sa după 48 de ani şi intervine pe lângă împăratul Teodosie II pentru ca cele două partide, siriană şi egipteană (nestoriană şi alexandrină), să se întâl­nească la Calcedon pentru a da explicaţii. Teodosie porunceşte celor două grupări să vină la Constantinopol. Există o scri­soare din partea episcopilor sinodali prin care i se mulţumeşte lui Dalmatius, recu-noscându-se valoarea intervenţiei sale pe lângă împărat.

Dalmatius este autorul a două scrisori adresate sinodului de la Efes (431) şi a unei apologii. A decedat în jurul anului 440.

Migne, PG 85, 1797-1802; CPG. III, 5776-5778; DHGE, 14, 27-28; A. Berger, Unter-suchungen zu der Patria Konsîantinupoleos, Bonn, 1988, p. 630; W.M. Sinclair, Dal­matius (4), art. în Smith-Wace, I, p. 781-782; E. Prinzivalli, Dalmace, în DECA, I, p. 618; B. Windau, Dalmat(i)us, Archimandrit, în LACL, p. 156 cu bibliografie.

Dalmatius de Cyzic

Dalmatius de Cyzic, călugăr şi apoi epis­cop de Cyzic. Socrate ne informează că, deşi Sisinius, arhiepiscopul Constanti-nopolului, îl favoriza pe pe Proclus pen­tru scaunul de Cyzic, poporul îl alege pe Dalmatius, potrivit rânduielilor bise­riceşti. Mai târziu, Proclus va accede la scaunul patriarhal de Constantinopol.

Dalmatius rămâne episcop de Cyzic, deoarece îl întâlnim în această calitate printre semnatarii actelor sinodului ecu­menic de la Efes (431). Dalmatius este autorul culegerii actelor oficiale ale sino­dului de la Niceea (325), care a fost folosită mai apoi de Ghelasie la scrierea Istoriei bisericeşti.

Socrate, Ist. bis., VII, 28; Migne, PG, 67, p. 802; W. M. Sinclair, Dalmatius (5), art. în Smith-Wace, I, p. 782; Altaner-Stuiber, 1980, p. 246; E. Prinzivalli, Dalmace de Cyzique, în DECA, I, p. 619.

Damasus

Damasus (304-384), episcop de Roma. De origine spaniol, deşi se pare că s-a născut la Roma. Ajunge diacon al lui Li-beriu. Datorită opoziţiei sale faţă de Felix, antipapă arian, şi faţă de arieni în general, Liberiu este trimis în exil de către împăratul Constanţiu în 355. Da­masus îl urmează, însă îl va părăsi pentru a participa la alegerea şi numirea ca papă a lui Felix. Liberiu revine pe scaunul episcopal după un exil de trei ani. Tabăra arienilor condusă de Felix cade în dis-graţie, în schimb Damasus a fost iertat. La moartea lui Liberiu (366), Damasus face uz de vechile sale legături cu arienii care au rămas în Biserică şi, ajutat de aceştia, ajunge pe scaunul de episcop al Romei, în acelaşi timp, are loc o altă alegere, făcută de această dată de adepţii lui Liberiu, care îl aleg pe Ursinus. Intre cele două grupări, conduse de Damasus şi Ursinus, izbucnesc tensiuni. Pentru a-şi lichida opozanţii, Damasus foloseşte forţa armată. Documente ale vremii spun că el a intrat cu forţa în Ba-silica S. Măria Maggiore, unde se aflau adepţii lui Ursinus, şi a trecut prin sabie 160 de persoane de ambele sexe. De alt-

fel, relatările referitoare la Damasus şi la caracterul lui, sunt destul de contradic­torii. Este greu să judecăm care a fost adevărata realitate. Cert este că el s-a im­pus ca papă cu ajutorul arienilor, faţă de care a avut o atitudine ezitantă, atunci când Sf. Vasile* îi cere mai multă fermi­tate, şi nu a ezitat să folosească forţa pen­tru a-şi apăra scaunul, împăratul Valen-tinian I intervine în favoarea lui Dama­sus, trimiţându-1 în exil pe Ursinus. Ne­cazurile lui Damasus vor înceta însă abia în 381. Reţinem că, sprijinit de puterea imperială, Damasus a încercat să soluţio­neze problemele controversate ridicate de ereziile vremii (arianism, donatism, luciferieni etc.), ţinând o serie de sinoa­de. Pentru a compensa probabil perioada tulbure legată de venirea sa pe scaunul episcopal al Romei, Damasus se dedică unei intense activităţi, construind arhive pontificale, făcând săpături şi consoli­dând catacombele, înfrumuseţând mor­mintele martirilor, ridicând o serie de mari basiiici. în plan cultural, el şi-a asigurat prietenia lui Ieronim, care i-a fost secre­tar între anii 832-834, şi căruia i-a soli­citat de nenumărate ori sfatul în pro­bleme de exegeză biblică. Tot el 1-a încu­rajat pe Ieronim să treacă la revizuirea şi efectuarea traducerii în latină a textului integral al Sf. Scripturi. Totodată, a întreţi­nut relaţii cordiale cu aristocraţia romană, în istoria literaturii creştine, Damasus ră­mâne datorită numeroaselor epigrame pe care el le-a scris în cinstea unor martiri ai creştinătăţii, a unor prieteni şi rude dece­date, dar şi cu ocazia unor evenimente mai deosebite. Acestea au fost săpate în marmură de unul din marii artişti ai vre­mii, Furius Dionysios Philocalus, care i-a fost şi prieten. Marea majoritate a epi­gramelor sale sunt cunoscute doar din transcrieri, făcute în evul mediu. Acestea au o importanţă mai mult istorică şi arhe-

DAMASUS

DANIEL BAR MARYAM

DANIEL BAR MARYAM

DAVID DE BETH RABBAN


ologică decât literară (Quasten), chiar dacă Ieronim are cuvinte alese la adresa lor. Ieronim îi mai atribuie o lucrare De virginitate, care însă nu s-a păstrat. Pe lângă epigrame, de la el a mai rămas şi o serie de scrisori. Unele din acestea sunt interesante pentru conţinutul lor doctri­nar. Tot lui Damasus îi sunt atribuite scri­soarea Ad Gallos Episcopos şi prima parte din Decretum Gelasianum (Expla-natiofidefy despre care se crede că a fost redactat cu ocazia sinodului de la Roma din 382. Damasus încetează din viaţă în anul 384.

Migne, PL 13, 109-424; A. Ferrua, Epi-grammata Damasiana, Roma, 1942; Schis­ma ursiniană în CSEL, 35, (Collectio Avellana), p. 48-58; E. Babut, La plus anci-enne decretate, Paris, 1904, p. 65-87; Migne, PL, 13, 1181-1194 (Ad Gallos Episcopos); M.A. Norton, Pope Damasus: Leaders of the Iberean Christianity, ed. J. Marique, Boston, 1962, p. 13-80; A. Lippold, Ursinus und Da­masus, Historia 14, 1965, p. 105-128; J. Fontaine, La naissance de la Poesie dans ['Occident chretien, Paris, 1981, VII; G. H. Moberly, Damasus, art. în Smith-Wace, I, p. 783-784; Cayre, l, p. 501; Tixeront, Patro-logie, p. 330; Altaner-Stuiber, 1980, p. 354-355; Cross, Damasus, art. în ODCC, p. 374; Quasten, Patrology, IV, p. 273-278 cu bogată bibliografie; Ch. Petri, Damase, în DECA, I, p. 621-623; H.M. Weikmann, Damasus I, von Rom, în LACL, p. 156-158 cu biblio­grafie.

Damian de Alexandria

Damian de Alexandria, patriarh necal-cedonian de Alexandria (578-605), de origine din Siria. Ajunge la cârma Bise­ricii din Egipt într-o perioadă de mari frământări, legată de încercările împăra­tului Justinian de a unifica Biserica şi im­periul. Episcopatul lui Damian este amintit cu recunoştinţă de scriitorii iaco-

biţi, datorită reconcilierii dintre Alexan­dria şi Antiohia, realizată de acesta. Tot­odată, Damian izbuteşte să pună temeli­ile unui sacerdoţiu egiptean, ceea ce va avea influenţe nefaste pentru Biserica de Răsărit, în special datorită sciziunii din­tre gruparea monofizită şi cea duofizită. în timpul patriarhatului său, se dezvoltă o adevărată şcoală teologică, susţinută de autori care îşi vor redacta operele în limba coptă, cum au fost: Constantin de Assiout, îoan de Ashmmunein, Rufus de Shotep, îoan Paralos. Damian a scris probabil în greacă. Dintre scrierile sale n-au rămas decât câteva scrisori sinodale trimise Bisericii siriene şi fragmente dintr-o omilie asupra întru­pării, păstrate în traducere coptă.

J.B. Chabot, Chronique de Michel le Syrien, Bruxelles, 1963 = Paris, 1901/19010, 2, p. 325-334/4, 358-363 (text siriac şi trad. în franceză); W.E. Crum, Theological Texts f rom C opt ic Papyri, Oxford, 1913; J. Maspero, Histoire des patriarches d'Alexan­drie, Paris, 1953; J.M. Fuller, The Coptic Church, în Smith-Wace, I, p. 667; T. Orlandi, Damien d'Alexandrie, în DECA, I, p. 623; B. Windau, Damian von Alexandrien, în LACL, p. 158 cu bibliografie.

Daniel bar Maryam

Daniel bar Maryam (sec. VII), contem­poran cu patriarhul Isho-yabh III de Hedhaiabh (aprox. 650). Este considerat autor al unei Explicaţii a calendarului şi al unei Istorii bisericeşti în patru cărţi. Istoria sa este citată de George de Arbel în sec. X, în legătură cu data distrugerii Ierusalimului. A fost identificat cu Da­niel bar Tubanita, episcop de Tahal, în Beth Garmai, care a scris predici fune­bre, omilii, răspunsuri la întrebări bi­blice, o Carte a Florilor, care pare a fi o antologie de poezii, şi Soluţii la între-

bările privind voi V al operelor lui Isaac de Ninive. Din toate aceste opere nu s-a păstrat nimic.

Assemani, BO, II, 420; III, l, 231; III, l, 521; E. Degen, Ein nestorianischer Kirchenhisto-riker, în OrChr. 52, 1968, p. 45-80; Wright, 127; Duval, p. 204; Chabot, p. 101; P. Bruns, Daniel bar Maryam, în LACL, p. 158.

Daniel de Salah

Daniel de Salah este autorul unui Co­mentariu la psalmi în trei volume, scris între anii 541-542 sub formă de omilii. La acesta se adaugă o serie de comentarii referitoare la Ecclesiast şi la plăgile tri­mise de Yahweh asupra egiptenilor, lucrări pierdute.

G. Diettrich, Eine jacobitische Einleitung in der Psalter in Verbindung mit zwei Homilien aus den grossen Psalmenkommentar des Daniel von Salah zum ersten Mal heraus-gegeben, Giessen, 1912 (cu trad. în ger­mana); omiliile 83, 95, 115 în L. Lazarus, Wiener Zeitschrift fur die Kunde des Morgenlands 9, 1895, p. 85-108, 149-224 trad. în germană; Baumstark, p. 179; Urbina, p. 166; P. Bruns, Daniel von Salah, în LACL, p. 158-159.

David Armeanul

Potrivit tradiţiei, păstrată în diverse ma­nuscrise, nu este vorba doar de o singură persoană cu acest nume, ci de cel puţin două, care au trăit în perioade diferite. Cele mai de seamă personalităţi cunos­cute sub acest nume sunt: a. David Ne­biruitul (anyalt'\ probabil din sec. IV, traducător din operele filosofilor greci (Aristotel, Porfiriu, Dionisie din Tracia) şi ale unor teologi (Chirii al Alexandriei,

Dionisie Areopagitul, Nemesiu de Emesa). Acestuia îi mai sunt atribuite şi câteva lucrări filosofice, b. David de Hark, din sec. VI, autor al unor omilii despre Sf. Cruce; împotriva ereticilor.

Y. Mandian, Davidi Commentariits in Aristo-telem, St. Peterbsurg, 1911; A. Mandian, Scholien, Marburg, 1903 (text armean şi trad. în germană); PP Mechitaristae, Coriun, David Invicti al. opera omnia, V, 1833 (text armean); N. Adontz, Denys de Thrace, Louvain, 1970 (text armean şi trad. în fran­ceză); F.C. Conybeare, David the Invincible, Wien, 1893; A.K. Sanian, David The 'Invin­cible Philosopher', Atlanta, 1986; Barden-hewer, V, p. 217-219; Tixteront, Patrologie, 437; S.J. Voicu, David l'Armenien, în DECA, I, p. 630 cu bibliografie în armeană şi rusă; P. Bruns, David Armenus (Invictus), în LACL, p. 159 cu bibliografie.