Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Ariston de Pella
- Armagh, Cartea de Ia
- Arnobiu, Arnobiu Afer sau Arnobiu de Sicca
- Arnobiu cel Tânăr
- Arsenic cel Mare
- Arsenie de Kerkyra
Arie Arie (256-336), ereziarh. Informaţiile biografice sunt în mare parte incerte. Se crede că a fost libian de origine. Ucenic al lui Lucian* de Antiohia. A fost hirotonit diacon de Petru*, arhiepiscopul Alexandriei (312), preot de Acchillas (312-313), care 1-a numit la biserica Sf. Baucalis, una din principalele biserici din Alexandria. Aici se impune ca predicator şi trăitor, întrucât în predicile sale propovăduia o învăţătură neacceptată de către Biserică, subordinaţionismul, Alexandru* al Alexandriei îi cere să renunţe la ea. Acesta, refuză, iar Alexandru convoacă un sinod la Alexandria la 318, după alţii la 320, iar Arie este excomunicat de toţi cei aproximativ o sută de episcopi participanţi. Controversa se răspândeşte cu repeziciune, iar Arie câştigă adepţi, printre care Eusebiu al Nicomi-diei*. Criza se extinde, ameninţând integritatea imperiului. După sosirea lui în Răsărit (sept. 324), împăratul Constantin cel Mare îl trimite pe Hosius* (Osiu) , episcop de Cordoba, în Spania, la Alexandria pentru a împăca cele două tabere. Misiunea eşuează şi în consecinţă Constantin cel Mare convoacă un sinod ecumenic, la 325, care s-a ţinut la Niceea. Sinodul condamnă învăţăturile lui Arie, iar el este trimis în exil în Illyria. Este rechemat din exil la 334, probabil la insistenţele lui Eusebiu* al Nicomidiei, Atanasie primind porunca de a-1 reprimi în Biserică. El refuză acest lucru. Arie a decedat subit pe una din străzile din Constantinopol la 336. Opera lui Arie a fost relativ restrânsă. A scris câteva scrisori, lucrări în versuri şi proză şi, probabil, omilii la Evanghelii şi 74 ARIE ARIEL
ARISTEAS ARISTIDE
predici. Dintre scrisorile sale s-a păstrat cea adresată lui Eusebiu al Nicomidiei, una către Alexandru al Alexandriei, sub forma unei mărturisiri de credinţă, alta către împăratul Constantin, tot sub forma unei mărturisiri de credinţă. Au mai supravieţuit fragmente din opera sa Thalia, scrisă în proză şi versuri în metru sotadic. a In scrierile şi propovăduirea învăţăturii sale, Arie a făcut uz de opera lui Asterie* Sofistul, considerat primul scriitor arian (Quasten). n. învăţătura lui Arie avea ca temei un principiu raţional care bloca de la bun început înţelegerea adecvată a adevăratei relaţii dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Argumentul său porneşte de la premiza că dumnezeirea trebuie să fie necreată şi nenăscută, concluzia logică fiind aceea că dacă Fiul lui Dumnezeu, Logosul, este născut, atunci nu poate fi Dumnezeu cu adevărat. El este altceva decât prima din făpturile create de către Dumnezeu din nimic şi, deci, se deosebeşte substanţial de Dumnezeu; este un Dumnezeu secundar şi de aceea a fost o vreme când El nu a existat. El este Fiul lui Dumnezeu nu în sens metafizic, ci moral. Numirea de Dumnezeu îi este improprie, deoarece singurul Dumnezeu adevărat L-a adoptat ca Fiu în perspectiva meritelor Sale. întrucât este adoptat, nu poate fi vorba de o participare la natura divină. Dumnezeu nu poate avea un asemenea, adică, o altă făptură care să fie asemenea Lui. Logosul este mijlocitor între Dumnezeu şi lume, instrumentul creaţiei. Duhul Sfânt este prima făptură creată de Logos şi cu atît mai puţin Dumnezeu. CPG, II, 2021-2042 (scrieri ale lui Arie); H.G. Opitz, Athanasius' Werke III, l, 1-3 (Urkunde 1); 12-13 (Urkunde 6); Teodorei, Ist. bis., I, 5, 1-4; H.G. Opitz, Urkunden zur Geschichte des arianischen Streits, Berlin, 1934; E. Boularand, L'heresie d'Arius et la foi de Nicee, MI, Paris, 1972-1973; H.l. Marrou, L'arianisme comme phenomene alexandrin, în C.R.I., 1973, 533-542; M. Simonetti, La crisa ariana nel IV secolo, Roma, 1975; R. Lorenz, Ar ins judaizans^ Untersuchungen zur dogmengeschichte Einordung des Arius, Gottingen, 1979; R. Williams, Arius, Heresy and Tradition, Lon-don, 1987; C. Kannengiesser, The Bible and the Arian Crisis, în P. Blowers (ed.), The Bible in the Greek World of Late Antiquity, .Notre Dame, ND University Press, 1998; Altaner-Stuiber, 1980, p. 270, 602-603; Quasten, Patrology, III, p. 7-13; I.G. Coman, Patrologie, III, p. 77-82; Idem, Şi Cuvântul trup s~a făcut, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 31 şi urm.; M. Simonetti, Arius, Arianisme, în DECA, I, p. 238-244; T. Bohm, Arius, în LACL, p. 52 cu bibliografie. Ariei Ariei. a. Unul dintre conducătorii chemaţi de Ezra (Ezra 8, 16). Semnificaţia cuvântului în acest context este 'leul lui El'. b. Numire criptică dată Ierusalimului în
c. în cartea gnostică Pis tis Sophia domi nă peste pedepsele de foc din iad. Ariei înseamnă, în acest context, 'cuptorul' sau 'arderea' lui Dumnezeu'. Uneori numele a fost dat zeului Focului, Moloch. într-o carte aparţinând sectei ofite, citată de Ipolit* (Haer. V, 14), Ariei este 'stăpânul vânturilor'. S. Feigin, The Meaning of Ariei, art. în Journal of Biblical Literature, XXXIX, 1920, p. 131-137; W.F. Albright, The Babylonian Temple-Tower and the Altar of Burnt Offering, ibidem, p. 137-142. C. R. North, Ariei, art. în The Interpreter's Dictionary of the Bible, Abingdon Press, Nashville, 18th Printing, 1990, p. 218; F. J. A. Hoit, Ariei, art. în Smith-Wace, I, p. 159. Aristeas Aristeas, presupus autor al unei epistole greceşti, adresată 'fratelui său', Philo-crates. Autorul se prezintă ca slujbaş la curtea lui Ptolemeu II Philadelphus (283-247 î.d.Hr.) şi, deşi susţine că este grec, se pare că a fost evreu elenizat. Cunoscută şi sub numele de 'Scrisoarea' sau 'Epistola' lui Aristeas, cartea reţine informaţii cu privire la traducerea miraculoasă a Torei în limba greacă. Scopul nemărturisit a fost acela de a justifica originea divină a Torei în faţa păgânilor greci, că traducerea a fost efectuată sub inspiraţie divină. Se crede că acest document a fost elaborat între anii 200 î.d.Hr şi 33 d. Hr. Importanţa cărţii rezidă mai ales în informaţiile pe care le furnizează despre întrepătrunderea dintre cultura greacă şi cea iudaică. Textul cărţii editat de H. St. J. Thackeray, în H. Swete, Introduction to the Ol d Testament in Greek, ed. a 2-a, 1905; H.G. Meecham, The Oldest Version of the Bible, 1932; Idem, The Lelter of Aristeas, 1939; R. Tramontano, La lettera di Aristea a Filocrate, Napoli, 1941 (text şi traducere); A. Pelletier, Lettre d'Aristee a Philocrate, SCh. 89, Paris, 1962; G. Zuntz, Aristeas, art. în I.D.B, I, p. 219-221; R. Trevijano, Aristee (Lettre d'), în DECA, I, p. 226-221; A. Sand, Aristeasbrief, în LACL, p. 50-51 cu bibliografie; G. Del ling, Bibliographie zur judisch-hellenis-tischen und intertestamentarischen Literatur, 1900-1965, TU 106, Berlin, 1969, 19752.
Aristide din Atena (sec. II), filosof şi apologet creştin, autorul primei apologii a creştinismului. După convertirea lui la creştinism, Aristeas păstrează toga de filosof, aşa cum au făcut Justin* şi Ta-tian*. Despre el avem informaţii din Eusebiu* de Cezareea (Ist. bis. 4, 3, 2 şi 3) şi Ieronim* (De vir. /'//.,20). Textul Apologiei sale, considerat pierdut, a fost recuperat dintr-o versiunea armeană de părinţii mechitarişti şi publicat la Veneţia. în 1891, o versiune siriacă a fost descoperită la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Apologia a fost adresată, se pare, împăratului Hadrian (117-138), după cum ne informează Eusebiu, sau împăratului Antoninus Pius (138-161), după opinia lui Harris, traducătorul textului siriac în engleză. Aristeas afirmă că a ajuns Ia cunoaşterea unui Creator şi Pronietor meditând asupra lumii şi a armoniei universului şi susţine că adepţii creştinismului au o cunoaştere mai deplină a lui Dumnezeu decât barbarii, grecii şi iudeii. El împarte omenirea în patru categorii: Barbarii, adoratori ai celor patru elemente, care, alături de om, sunt opera lui Dumnezeu. Grecii, adoratori ai zeilor, care prin slăbiciunile şi infamiile ce le sunt atribuite nu pot fi consideraţi făpturi divine. Evreii, care merită respect pentru concepţia lor mai pură despre natura divină şi pentru moralitatea lor înaltă, în cele din urmă, creştinii, care singurii împărtăşesc ideea adevărată de Dumnezeu: "Mai presus de toate neamurile lumii ei (creştinii n.t.) au aflat adevărul". J.R. Harris, The Apology of Aristides on Behaif of the Christians from a Syriac Ms. Preserved on Mount Sinai Edited with an Introduction and Translat ion. With an Appendix Containing the Main Portion of the Original Greek Text by J. A. Robinson (Texts and Studies, I, 1), ed. a 2-a, Cambridge, 1893; U. şi D. Hagedorn, Ein neues Fragment zu P. Oxy. XV 1778 (Aristide, Apologie,», în Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphik 131, 2000, p. 40-44; J. Geficken, Zwei griechische Apologeten, Leipzig und Berlin, 1907, p. 3-27; C. Vona, Aristides, Roma, 1950; R. van den Broek, Eugnoste and Aristides on the Ineffable God: Know- ARISTIDE ARMAGH, CARTEA DE LA ARMAGH, CARTEA DE LA ARNOBIU
ledge of God in the Greco-Roman World, Leiden, 1988; Altaner-Stuiber,1980, p. 64-65; Tixeront, Patrologie, p. 44-45; Quasten, Patrology, I, p. 191-195 cu bibliografie; I. G. Coman, Patrologie, I, 246-259; P. Siniscalco, Aristide, în DECA, I, p. 227; P. Pilhofer, Aristides, în LACL, p. 51. Aristion Din Istoria bisericească a lui Eusebiu* de Cezareea, care se bazează pe o informaţie furnizată de Papias*, aflăm că Aristion a fost, alături de prezbiterul loan, autoritatea primară privind tradiţiile legate de Mântuitorul. Aristion nu trebuie confundat cu Ariston* sau Aristo de Pella (m. 140), apologet creştin, de la care Eusebiu preia o serie de date referitoare la revolta Iui Bar Cochba. Cu toate acestea, Sf. Maxim* Mărturisitorul îi identifică. Un manuscris armean din 986 îi atribuie 'prezbiterului Aristion', ultimele versete din Marcu 16, 9-20. în pofida acestui lucru, teoria potrivit căreia Aristion al lui Papias ar fi fost autorul real ale versetelor deja menţionate nu a fost acceptată. Eusebiu de Cezareea, Ist. bis., 3, 39, 4; 4, 6, 3; F.C. Conybeare, Aristion the Author of the Last Twelve Verses of Mark, în The Expo-sitor, ser. IV, VIII, 1893, p. 241-254; idem, On the Last Twelve Verse of St. Mark's Gospel, în The Expositor, ser. V, II, 1895, p. 401-421; J. Chapman, OSB, Aristion, Author of the Epistle to the Hebrews, în RBen., XXII, 1905, p. 50-64; Bardenhewer, I, p.448 şi urm.; Cross, Aristion, în ODCC, p. 85.
Ariston de Pella. Apologet creştin, autor al unui tratat împotriva iudaismului, intitulat: Discuţie între lason şi Papisc despre ffristos, lucrare din nefericire pierdută. Lucrarea a fost atacată de filosoful iudeu Celsus în Discursul adevărat, con-siderând-o 'vrednică mai mult de milă şi de ură'. Origen ne informează despre această apologie (Contra Celsum, IV, 52) şi relatează că ea descrie 'cum un creştin ajutat de scrierile iudaice (Vechiul Testament) duce o dispută cu un iudeu şi poate să dovedească că profeţiile referitoare la Hristos şi-au găsit împlinirea în lisus, pe când oponentul ţine parte, în controversă, iudeului în mod hotărât şi fără îndemânare'. Se crede că Ariston a compus această lucrare în jurul anului 140. Exegeza alegorică folosită de autor şi faptul că Papisc a fost alexandrin, sugerează ca loc de origine Alexandria. Migne, PG 5, 1271-1286; J.C. Th. Otto, Corpus apologetarum Christianorum saeculi secundi, voi. IX, Jena, 1872, p. 349-363; A. L. Williams, Adversus ludeos. A Bird's-Eye View of Christian Apology until the Renais-sance, Cambridge, 1935, p. 28-30; Bardenhewer, I, p. 202-206; Quasten, Patrology, I, p. 195-196 cu bibliografie; I.G. Coman, Patrologie, I, p.259-263; V. Zangara, Ariston de Pella, în DECA, I, p. 228; F.R. Prost-meier, Ariston von Pella, în LACL, p. 51-52. Armagh, Cartea de Ia Armagh este un vestit centru arhiepiscopal din Irlanda de Nord, întemeiat, probabil, de Sf. Patrick. Despre începuturile acestui centru religios nu există informaţii, deşi a avut un rol de seamă în răspândirea şi împământenirea credinţei creştine atât în Irlanda, cât şi în Anglia. Cartea de la Armagh (Liber Ar[d]ma-chanus) este un codice care datează din sec. VIII-IX, cuprinzând o serie de documente cu un conţinut divers, scrise parţial în irlandeză şi parţial în latină. De interes aparte sunt cele două biografii haghiografice, şi anume, Viaţa Sf. Patrick şi Viaţa Sf. Martin de Tours, scrisă de Sulpicius* Sever, şi textul integral al Noului Testament în latină, dar care nu conţine versiunea Vulgata. Cărţile Noului Testament sunt aranjate în ordinea următoare: Evanghelia după Matei, Marcu, loan, Luca, Epistolele pauline, Epistolele soborniceşti, Apocalipsa şi Faptele Apostolilor. Codicele a fost scris de Fer-domnach din Armagh (m. 845/6); prima parte fiind scrisă între anii 807-808. In perioada evului mediu manuscrisul a fost folosit în cult şi pentru depunerea de jurământ, iar după Reformă a intrat în proprietate privată, în prezent se află în păstrare la Trinity College în Dublin, din această pricină mai este cunoscut şi sub numele de Codex Dublinensis.
Arnobiu (sec. III - IV), apologet creştin de limbă latină, menţionat sub numele de Arnobius Afer sau Arnobiu de Sicca. Activitatea sa atinge punctul culminant în timpul domniei împăratului Diocleţian (284-305). Ultima mare persecuţie îndreptată împotriva creştinismului îl găseşte predând retorica în oraşul Sicca din Africa Proconsulară. Se converteşte Ia creştinism datorită mărturiilor multor martiri creştini care au suferit chinuri şi moarte martirică în timpul persecuţiei ce a urmat edictului de la Nicomidia, iar după Ieronim*, şi a unui vis în care i se atrăgea atenţia că trebuia să se supună lui Hristos. Arnobiu îşi îndreaptă paşii către biserica creştină din Sicca, unde este primit cu ezitare, cunoscut fiind pentru atitudinea sa anticreştină. Pentru a-şi dovedi sinceritatea, Arnobiu compune tratatul Adversus nationes, în şapte cărţi, lucrare în care apară creştinismul făcând uz de cele mai alese izvoare filosofice: Platon, Aristotel, Sofocle ş.a. Deşi nu citează Biblia şi nici nu menţionează vreun scriitor creştin, analiza operei sale arată că el a făcut uz de scriitori creştini ca: Clement* Alexandrinul, Tertulian*, Minu-cius* Felix, Lactanţiu*, care i-a fost şi ucenic, şi că era familiar cu hermetismul, neoplatonismul, oracolele chaldaice, Plo-tin, Zoroastru şi cu liturghiile mitraice. Opera sa a avut un impact restrâns în secolul al IV-Iea, fiind citat doar de Ieronim, iar Decretum Gelasium*, din sec. al Vl-lea, o plasează între apocrife. Anumite aspecte doctrinare ale operei lui Arnobiu suscită interes, deoarece ele nu urmează liniile doctrinare tradiţionale ale teologiei creştine. Pentru el, Dumnezeu este o fiinţă absolut transcendentă, fără vreo legătură cu făptura creată, incapabil de mânie, în funcţie de celelalte zeităţi păgâne, a căror existenţă nu este negată, Dumnezeu este superior. Aceste zeităţi ocupă un rang inferior, fără a fi identificate cu demonii, aşa cum o făceau ceilalţi apologeţi. Cât priveşte sufletul uman, acesta este corporal, slab şi neconstant, ceea ce sugerează că nu a putut fi creat de către Dumnezeu şi, ca atare, este opera unei fiinţe inferioare lui Dumnezeu. Ne-fiind creat de Dumnezeu, sufletul nu este nemuritor de la natură. El dobândeşte nemurirea prin cunoaşterea adevărata a lui Dumnezeu, în contextul apologeţilor, Arnobiu ocupă un loc aparte. El nu se rupe definitiv de tradiţia filosofică veche, ci încearcă să facă uz de logica acesteia în afirmarea noii sale credinţe. Totodată, el a încercat în mod subtil să acomodeze vechea sa credinţă celei noi, creştine.
ARNOBIU ARSENIECEL MARE ARSENIE CEL MARE ARTEMON
Migne, PL 5, 349-1374; CPL, 93; C. Marchesi, Corpus Scriptorum Latinorum Paravianum, 62, Torino, 1934; F. Gabarrou, Le latin d'Arnobe, Paris, 1921; E. Rapisarda, Arnobios, Catania, 1945; P. Kraft, Beitrăge zur Wirkungsgeschichte des Âlteren Arnobius, Wiesbaden, 1966; A. Sitte, Mytholo-gische Quellen des Arnobius, Wien, 1970; A. Viciano, Retorica, Filosofici y Gramatica en el Adversus Nationes de Arnobios, Frankfurt am Main, 1993; M.B. Simmons, A Religious Conflict and Competition in the Age ofDio-cletian, Oxford, 1995; H.C.G. Moule, Arnobius, art. în Smith-Wace, I, p. 167-169; Altaner-Stuiber, (1980), p. 183-185; Quasten, Patrotogy, I, p. 383-392 cu o bogată bibliografie; I.G. Coman, Patrologie, (1956), p. 88-89; Idem, Patrologie, II, p. 173-180; L, Berkowitz, Index Arnobianus, Hildesheim, 1964; Cross, Arnobius, în ODCC, p. 92; R Siniscalco, Arnobe de Sicca, în DECA, I, p. 254-256; R. Jacobi, Arnobiu der Âltere (von Sicca), în LACL, p. 52-54 cu bibliografie. Arnobiu cel Tânăr Arnobiu cel Tânăr (sec. al V-lea), numit astfel pentru a-l deosebi de Arnobiu de Sicca. Nu posedăm informaţii precise despre viaţa şi activitatea sa. Se crede că a fost de origine din Africa, între 420 şi 432 îl găsim la Roma, unde s-a retras din pricina invaziei vandalilor. Rămâne aici, ca monah, până la moarte, probabil în 455. Ii sunt atribuite următoarele lucrări: Comentarii in Psalmos, Conflictus Ar-nobii cum Serapione, Expositiunculae in Evangelium, Liber ad Gregoriam in Pa-latio constitutam şi, probabil, Praedes- a
pion este în realitate un dialog în doua cărţi. Serapion este un reprezentant al monofizitismului. Sunt preluate temele doctrinare tradiţionale privind Treimea, întruparea şi problema Sf. Fecioare Măria, dacă este oeotoko<; sau avGpoiioTOKoţ, adică Născătoare de Dumnezeu sau Născătoare de om. Se întâlnesc aici citate din diverşi scriitori şi părinţi bisericeşti, dar şi eretici: Augustin*, Chirii* al Alexandriei, Nestoriu*, etc. Tratatul Praedeâ-natus a fost compus după moartea lui Augustin şi combate învăţătura acestuia despre har şi predestinaţie. Această lucrare este atribuită acum lui Iulian* de Enclanum sau unuia din adepţii acestuia, Lui Arnobiu îi mai sunt atribuite \\ lucrări haghiografice, între care acîk Sylvestri. Migne, PL 53, 239-672; în completare: PLS III, 213-256; G. Morin, Etudes, textes, decouvertes l, Paris, 1913, p. 338-439; R von Schubert, Der sogenannte Praedes- tinatus, TU XXIV, Leipzig, 1903; G. Morin. Etude d'ensemble sur Arnobe le Jeune, în RBen. 8, 1911, p. 154-190; J.G. Cazenove, Arnobius, art. în Smith-Wace, I, p. 170; Tixe- ront, Patrologie, p. 371-372; Bardenhewer, IV, p. 603-606; Altaner-Stuiber, (1980), p 459 cu bibliografie; Cross, Arnobius Junior, în ODCC, p. 92; B. Studer, Arnobe le Jeum, în DECA, I, p. 254; K. Daur, Arnobius dtr Jungere, în LACL, p. 54-55 cu bibliografie. Arsenic cel Mare Arsenie cel Mare a fost una dintre cele mai ilustre figuri ale monahismului egiptean din deşertul Scete în timpul sec, V, când viaţa monahală de aici tinde spre
ditul, în encomionul său, Arsenie s-a născut într-o familie nobilă şi înstărită. A fost educat în cultura vremii, dar şi în cea clasică. Vestea culturii sale deosebite a ajuns la Constantinopol şi l-a determinat pe împăratul Teodosie I să-1 invite pentru a deveni instructorul fiilor săi. Un istoric din sec. XII afirmă că el a fost hirotonit diacon în Biserica Romei. După 40 de ani de activitate în cadrul palatului imperial de la Constantinopol, Arsenie se retrage în Egipt, devenind sihastru în pustia Sketis, apoi la Troia şi pe o insulă lângă Alexandria, pentru a reveni la Troia. Teodor Studitu! îl prezintă ca pe un monah rugător dar care s-a îndeletnicit şi cu munca. A ţesut, a cusut veşminte şi i-a îndrumat pe discipolii şi pe vizitatorii săi. O serie de relatări ale sale sunt cuprinse în Apophtegmata Patrum. f, " întrucât despre activiatea lui literară se vorbeşte destul de târziu, mai exact abia în sec. XIV, se crede că lucrările care sunt atribuite unui oarecare călugăr Arsenie, trebuie puse sub semnul întrebării. S-a descoperit, totuşi, în traducere georgiană, o scrisoare a lui Arsenie a cărei autenticitate este neîndoielnică. Migne, PG 65, 87-108; PG 66, 1617-1626; T. Nissen, Das Encomion des Theodoros Stu-dites auf den heiligen Arsenios, BNJbb l, 1920, p. 241-262; L.-CI. Guy, Le centre monastique de Scete au IVe et au debut du Ve siecle. Prosopographie et histoire, Disser-taţie de doctorat dactilografiată, Roma, 1963, p. 154-158; L. Regault, Leş Sentences des Peres du desert, Collection alphabetique l, Solesmes 1981, p. 23-26, 329; G. Garitte, Une Arsenie, mitropolit de Kerkyra. S-a născut în Bethania, Palestina, în timpul împăratului Vasile I. La vârsta de 12 ani este trimis la mănăstire. Studiază la Se-leucia şi apoi la Constantinopol, unde este numit iconom de către Patriarhul Trifon (928-931). Este numit mitropolit de Kerkyra în 933. Supravieţuieşte devastării oraşului de către sciţi. Data morţii sale este pusă în anul 956. Menţionăm, totuşi, existenţa unei inscripţii din anul 1669 în care se spune că relicvele Sf Arsenie au fost aduse la biserica Sf. lacob din Kerkyra în 869. Acest lucru ridică o serie de întrebări cu privire la datarea vieţii lui Arsenie. Este posibil ca data din inscripţie să fie greşită. Lui Arsenie îi sunt atribuite o serie de en-komia, cum ar fi: la Sf Apostol Andrei, Sf. Barbara, Sf. Mucenic Therinos din Epir. precum şi o serie de canoane şi poezii liturgice, ca de exemplu, versurile anacreontice la Sf. Paşti care proiectează sărbătoarea învierii Domnului într-o perspectivă cosmică. B HG 2044-2045; S. Petrides, C. Emereau, Saint Arsene de Corfou, EO 20, 1921, p. 431 -446; A. Kazhdan, Arsenios, în ODB, I, p. 187.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|