Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Artemon sau Artemas

Artemon (sec. al III-lea), eretic adopţio-nist. Despre el se ştie doar că în jurul anului 235 se afla la Roma, unde propo­văduia învăţătura sa antitrinitară, fapt pentru care a fost excomunicat de papa Zephyrinus (202-217). El susţinea că lisus Hristos a fost om simplu, născut din fecioară şi superior profeţilor prin vir­tute.

Eusebiu, Ist. bis., V, 28; Epifanie, Haer., LXV, l, 4; Theodoret, Haer. Fab., II, 4;

ARTEMON

ARSENIE DE ANSEDUNUS

ARSENIE DE ANSEDUNUS

ASTERIE SOFISTUL

Phillip Schaff, Artemon, Artemonites, art. în Smith-Wace, I, p. 174; P. Nautin, Le dossier d'Hippolyte et de Meliton, Paris, 1953, p. l î 5-120; E. Prinzivalli, Artemon ou Artemas, în DECA, I, p. 257.

Asarbus

Adept al mişcării prisciliene, condamnat Ia moarte şi executat la Trevi în acelaşi timp cu Priscillian* şi alţi câţiva adepţi. Primul din tratatele de la Wurzburg îl prezintă ca autor al unei libellus alături de Tiberian şi alţi colaboratori.

H. Chadwick, Priscillian ofAvila. The Occult and the Charismatic in the Early Church, Oxford, 1976, p. 47, 144 şi urm.; S. Zincone, Asarbus, în DECA, I, p. 258.

Asclepiu

Asclepiu a fost episcop în Africa în a doua jumătate a sec. V. Ghenadie* spune că a fost episcop la Baensi, după alte manuscrise: Gabaensi sau Vagensi. A fost un predicator renumit şi autor de scrieri îndreptate împotriva arienilor şi a donatiştilor.

P. Monceaux, Histoire litteraire de l'Afrique chretienne, IV, Paris, 1912, p. 101; E. Romero Pose, Asclepe, în DECA, I, p. 261.

Asterie de Amasea

Asterie de Amasea (378/395-400/431), episcop de Amasea în Pont, contemporan cu Sf. loan* Hrisostom, de formaţie so­fistă, renumit şi pentru elocinţa sa con­vingătoare şi deosebit de vie. A urmat cariera de avocat, pe care o părăseşte pentru a deveni episcop. Opera sa tră­dează întrucâtva educaţia clasică pe care a avut-o, mai ales în retorică. Au supra­vieţuit dintre lucrările sale 16 omilii şi

panegirice la martiri, la care se mai adaugă încă alte două predici descoperite într-un manuscris de la Muntele Athos de M. Bauer. Un număr de omilii care i-au fost atribuite, aparţin în realitate lui As­terie* Sofistul, în predica sa, Adversus kalendarum festum, ţinută în ziua de l ianuarie 400, el condamnă obiceiurile şi abuzurile păgâne la sărbători. Una din predicile sale, şi anume: La martiriul Sf. Eufemia, este deosebit de importantă pentru istoria artei creştine. Datorită con­ţinutului şi descrierii pe care o face ima­ginii pictate a martiriului acestei sfinte, această predică a fost citată de două ori cu ocazia celui de al şaptelea sinod ecu­menic de la Niceea (787), ca mărturie preţioasă în favoarea cultului icoanelor.

Migne, PG 40, 163-478; CPG, 3260-3265; H. Anderson şi E.J. Johnson, Ancient ser-mons for modern times by Asterius of Amasea, New York, 1904; Dumitru Fecioru, Asterie al Amasiei, Viaţa şi opera, art. în B.O.R., 55, 1937, p. 624-694; Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, trad. de Pr. D. Fecioru, în Izvoarele Ortodoxiei, nr. 8, 1946; M. Bauer, Asterios, Bischof von Amasea. Sein Leben und seine Werke, Wurtzburg, 1911;C. Datema, Asterius of Amasea. Ho-melies l-XIV. Text, Introduction and Notes, Leiden, 1970; Idem, Leş homelies XV etXVl d'Asterius d'Amasee, SEJG, 23, 1978-1979, p. 63-93; G.J.M. Bartelink, Text-kritisches zur sechsîen Homilie des Asterius von Amasea, Glotta, 53, 1975, p. 242-244; Bardenhewer, III, 228-230; Altaner-Stuiber, 1980, p. 309; I.G. Coman, Patrologie, (1956), p. 188-189; Quasten, Patrology, III, p. 300-301; S.J. Voicu, Asterius d'Amasee, în DECA, I, p. 281-282; W. Speyer, Asterius von Amasea, în LACL, p. 55-56.

Asterie de Ansedunus

Asterie a fost episcop de Ansedun (sec. I V-V) şi autor al unei scrieri încă inedită,

cu excepţia a câteva fragmente care au fost publicate, intitulată: Liber seu epis­tola ad Renatum monachum defugiendo monalium colloquio et visitatione. Lu­crarea denunţă abuzurile pricinuite de coabitarea fecioarelor cu preoţii şi călu­gării. Din manuscris se desprinde ideea că Asterie a fost unul din ucenicii lui Ieronim*.

CPL 642a; Liber ad Renatum Monachum, S. Gennaro, CCL 85/1; G. Morin, Un curieux inedit du lV^e-V^e siecle, RBen. 47, 1935, p. 101-113; E. Prinzivalli, Asterius d'Anse-dunus, în DECA, I, p. 282 J. Lossl, Asterius von Anseduno, în LACL, p. 56.

Asterie Predicatorul

Asterie predicatorul este de fapt autorul necunoscut al unei culegeri de 31 de omilii Ia Psalmii 1-15 şi 18, precum şi al unor omilii la Sf. Paşti, care s-au păstrat doar într-o formă prescurtată sub numele lui loan* Hrisostom. Alte fragmente se găsesc în Catene la Psalmi. Predicatorul, identificat mai înainte eronat cu Asterie din Amasea sau Asterie Sofistul, a trăit la sfârşitul sec. IV sau începutul sec. V în Antiohia sau în împrejurimi. Regăsim în predicile sale nuanţele retoricii asiatice, iar exegeza sa conţine termeni juridici, ceea ce ne duce cu gândul că a fost edu­cat în acest domeniu. Desluşim în omili­ile sale profunde cunoştinţe scripturistice (în omiliile sale sunt peste 1200 de citate luate din psalmi). Totodată, el a cunoscut şi literatura apocrifa, întrucât întâlnim dese referiri la astfel de texte, însă lipsesc cu desăvârşire referiri la autori păgâni, întâlnim la el o teologie nespeculativă, însă minunat stilizată şi plină de meta­fore, în centrul teologiei sale se află descoperirea Dumnezeirii lui Hristos ca esenţă a învierii. Asterie, confundat ade­seori cu loan Hrisostom, i-a influenţat pe

Leonţiu* de Bizanţ, loan* Damaschinul, pe Fotie* şi pe George Călugărul (Ha-martolos).

Asterîi Sophistae commentariorum in psalmos quae supersunt; accedunt aliquot homiliae anonymae, M. Richard SO.S 16, Oslo, 1956; E. Skard, Index Asterianus, Oslo, 1962; W. Kinzig, Asterius der Homilet, în LACL, p. 56-57 cu bibliografie.

Asterie Sofistul

Asterie Sofistul (sec. III-IV), filosof sofist şi teolog arian. Sf. Atanasie* ne informează că Asterie era din Capadocia. S-a născut în anul 270. înainte de con­vertirea lui la creştinism a fost profesor de retorică şi a predat filosofia sofistă. A fost ucenicul lui Lucian de Antiohia*. Apostaziază în timpul persecuţiei lui Maximian, răstimp în care magistrul său suferă moarte martirică. Este considerat primul scriitor arian. Arie va face uz de scrierile sale în respingerea doctrinei niceene. Deşi Atanasie îl leagă de Eu-sebiu* de Nicomidia, Marcellus* ne in­formează că el a temperat întrucâtva po­ziţiile ariene, ceea ce a făcut ca Phîlos-torgiu* Arianul să îl acuze să ar fi falsifi­cat învăţătura lui Lucian de Antiohia. Lucrarea lui de bază este Syntagmation, din care se păstrează doar câteva para­grafe în scrierile lui Atanasie şi Marcel­lus* de Ancyra. Comentariile şi omiliile la psalmi care i-au fost atribuite, aparţin unui alt Asterie, numit Asterie* Predi­catorul.

G. Bardy, Asterius le Sophiste; R. H. E. 22(1922), p. 221-272; M. Richard, Symbolae Osloenses, Fasc. Supplet, XVI, 1956; Idem, Asterii Sophistae commentariorum in Psal­mos quae supersunt, Oslo, 1956; G. Bardy, Recherches sur saint Lucien d'Antioche et son ecole, Paris, 1936, p. 339-357; E. Skard, Index Asterianus, Oslo, 1962; Altaner-

ASTERIE SOFISTUL

ATANASIE CEL MARE, SF.

ATANASIE CEL MARE, SF.


Stuiber, p. 270 şi urm., 289; Cross, Asterius, în ODCC, p. 100; Quasten, Patrology, III, p. 194-197; M. Simonetti, Asterius le Sophiste, în DECA, I, p. 282-283; W. Kinzig, Asterius der Sophist (von Kappadozien), în L AC L, p. 57-58,

Atanasian, Crezul

Crezul Atanasian sau Simbolul de cre­dinţă atanasian. Mărturisire de credinţă concisă, folosită cu precădere în Biserica din Apus, atribuită, până în sec. al XVII-lea, marelui teolog ortodox Atanasie* cel Mare. A fost redactat în limba latină, ver­siunea greacă, fiind o traducere. Mai este numit Symbolum 'Quicumque vuit' -'Cine vrea...', după primele cuvinte din text. Se deosebeşte ca stil de Crezul apostolic* şi de cel niceean*, întrucât in­clude şi anateme. Data scrierii este acceptată ca fiind perioada anilor 381-428, sau nu la mult timp după 428, iar locul, undeva în Galia de Sud, probabil în ţinutul Lerins. Ca autor, au fost suge­rate diverse personalităţi creştine, ca de exemplu; Sf. Ilarie*, Vincenţiu* de Le-rini, Eusebiu* de Vercelli, Vigilius, Ful-gentiu* de Ruspe şi Martin* de Bacara. Părerea cea mai apropiată de adevăr pare a fi sugestia că autorul acestui crez a fost Sf. Ambrozie*. Unii cercetători îl pun pe seama unor sinoade provinciale. Textul este format din 40 de sentinţe ritmate şi se referă la doctrina despre Sf. Treime şi la întrupare. A fost introdus în Orologiul grec în î 780, fără adaosul 'Filioque', şi apoi în cărţile de cult ruseşti, în limba română, Quicumque a fost tradus şi pla­sat la sfârşitul Psaltirii Scheiene, în sec. al XVI-lea. De-a lungul anilor a mai fost tradus şi studiat de cercetători ca: Ni-colae lorga, Dragomir Demetrescu, loan Mihălcescu, Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran, Traian Seviciu etc.

Mitropolitul Nestor Vornicescu îi dedică un amplu studiu.

Migne, PG 28, 1582-1583; Mîgne, PL 88, 585A şi urm.; J. N. D. Kelly, The Athanasian Creed, The Paddock Lectures for 1962-1963, (1964); Altaner-Stuiber, p. 253 şi urm., 277; Quasten, Patrology, III, p. 32-33. cu biblio­grafie; Mitropolitul Nestor Vornicescu, Simbolul Quicumque, zis şi 'atanasian', în Primele Scrieri patristice în literatura noastră, sec.^lIV-XVI, Craiova, 1984, p. 433-463.

Atanasie cel Mare, Sf.

Sf. Atanasie cel Mare (295-373) a fost unul dintre cei mai de seamă episcopi care au condus Biserica creştină din Ale­xandria. S-a născut la Alexandria în anul 295 sau 296, unde este instruit în cultura clasică şi în teologie, probabil chiar la şcoala catehetică din localitate. A fost hirotonit diacon în 319 de către Alexan­dru*, episcopul locului, şi devine secre­tarul său. în această calitate, îl însoţeşte pe Alexandru la primul sinod ecumenic de la Niceea (325), unde se impune în disputa împotriva arienilor. La moartea lui Alexandru (328), îi succede la tronul episcopal, întrucât refuză să facă orice compromisuri cu partida arienilor, îşi atrage ura acestora. Sunt răspândite îm­potriva lui o serie de calomnii, împăratul Constantin îi porunceşte să-1 reprimească pe Arie, revenit din exil, în comuniunea Bisericii. Atanasie refuză. Duşmanii săi se adună la un sinod în Tyr (335) şi îl depun din treaptă, pentru ca nu după mult timp împăratul însuşi să-1 exileze la Treveri, în Galia. Revine în scaunul epis­copal din Alexandria în 337, după moar­tea împăratului Constantin. Oponenţii săi, strâng însă rândurile şi îl depun din nou din treaptă la Sinodul de la Antiohia (339). Atanasie se retrage la Roma. Papa luliu I convoacă un sinod la Roma (341),

care îl achită de toate acuzele, iar sinodul de la Sardica (343) îl repune în treaptă. Nu se poate întoarce la Alexandria decât în 345, după moartea episcopului Gri-gorie din Capadocia, instalat de adver­sarii săi. Ajunge la Alexandria în 346. între timp ocrotitorul său, împăratul Constans, decedează (350). Noul împă­rat, Constantius, care stăpânea peste în­treg imperiul roman, susţinător al aria­nismului, convoacă un sinod la Arles (353) şi un altul Ia Milano (355), unde îl condamnă pe Atanasie şi îl înlocuieşte cu un oarecare George din Capadocia. Ata­nasie părăseşte scaunul episcopal pentru a treia oară. De această dată se retrage printre călugării din deşertul egiptean. Rămâne printre călugări timp de şase ani, când revine din nou la Alexandria, în timpul împăratului Iulian, care recheamă pe toţi episcopii aflaţi în exil. Se dedică pacificării taberelor semiariană şi orto­doxă, ţinând, în acest scop, un sinod la Alexandria (362). Iulian nu dorea ca pa­cea să domnească printre creştini, în con­secinţă el îl expulzează pe Atanasie prin decret imperial, numindu-1 "distrugător al păcii şi duşman al zeilor". Iulian moare în 363, iar Atanasie revine pe tronul epis­copal, însă nu pentru multă vreme. Va fi din nou exilat de împăratul Valens în 365. El se retrage într-o casă în afara ce­tăţii, unde rămâne patrii luni de zile. Lo­cuitorii Alexandriei îl ameninţă pe îm­părat cu răscoala. Temându-se de con­secinţe, împăratul Valens îl recheamă pe Atanasie. De această dată, el rămâne în scaun până la moarte, în ziua de 2 mai 373, dedicându-şi întreaga putere de muncă pentru întărirea şi promovarea crezului niceean. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 18 ianuarie, împreună cu Sf. Chirii* al Alexandriei. Aducerea moaştelor Sf. Atanasie Ia 2 mai.

In pofida unei vieţi nespus de zbuciu­mată, Atanasie a lăsat moştenire o operă deosebit de bogată. Majoritatea lucrărilor sale au ca obiect lupta pentru apărarea credinţei niceene. El supune argumentele exegetice şi dialectice ale oponenţilor săi unei analize critice, scrupuloase, dove-dindu-le netemeinicia. Ajutat de vastele sale cunoştinţe scripturistice, teologice şi filosofice, el a izbutit să pună pe temelii solide credinţa creştină ortodoxă. Prin scrierile sale apologetice şi, mai apoi, prin biografia sau viaţa Sf. Antonie, el a creat noi forme literare. Scrierile Sf. Atanasie pot fi împărţite în: a. apologetice, b. dogmatico-polemice, c. istorico-polemice, d. exegetice, e. asce­tice şi f. corespondenţă.

a. Tratatul Contra păgânilor - combate
cultul, credinţele şi mitologia păgână, în
speţă a elinilor, respingând adorarea
naturii şi panteismul. Este un preludiu Ia
lucrarea Despre întruparea Logosului şi
se conturează ca o replică la renaşterea
păgânismului, după proclamarea creşti­
nismului ca religie permisă. Despre
întruparea Cuvântului-Logosului este o
completare a celui dintâi şi expune cre­
dinţa Bisericii primare despre mântuire.
Tratatele au fost scrise cu certitudine
înainte de 318, întrucât nu abordează
problema ereziei ariene.

b. Trei Cuvântări contra arienilor, scrise

probabil în jurul anului 358. Prima cu­
vântare rezumă doctrina ariană, aşa cum
este prezentată de Arie în Thalia, şi apără
definiţia sinodului de Ia Niceea, care
afirmă că Fiul este veşnic, necreat şi pro­
priu ousiei Tatălui. Adânceşte, totodată,
problema Logosului, cauzele întrupării
Lui, problema relaţiilor intertrinitare, cu
ample referiri scripturistice. în cea de a
doua cuvântare schiţează doctrina în-
dumnezeirii: 'Logosul s-a făcut trup spre a
face pe om capabil de îndumnezeire' (II,

56, P.G. 26. 268), specifică Bisericii Ortodoxe. Despre întrupare şi contra arienilor, a cărui autenticitate este îndo­ielnică datorită expresiei: 'un singur Dumnezeu în trei ipostase', care nu i-ar putea aparţine. Despre întrupare contra lui Apolinarie, Cuvânt mai mare despre credinţă, Expunerea credinţei, Simbolul atanasian, Cinci dialoguri despre Sfânta Treime si doua dialoguri contra mace-donienilor, Pseudo-Atanasie: De Trini­tate, libri XII - neautentice.

c. Apologie contra arienilor - un bogat
documentar cuprinzând acte şi docu­
mente oficiale referitoare Ia arianism şi
la criza ariană, redactată după revenirea
din cel de al doilea exil (357). Apologie
către împăratul Constanţiu (357), în care
se apără de acuzele care îi erau aduse,
Apologie despre fuga sa, scrisă în acelaşi
an, respinge învinuirea de laşitate. Istoria
arienilor către monahi (358), în care îl
atacă pe Constanţiu, acuzându-1 că este
duşman al Iui Hristos.

d. Comentarii la Eclesiast, Cântarea

Cântărilor, Psalmi, din care s-a pierdut
cea mai mare parte. Către Marcellin de­
spre explicaţia Psalmilor - relevă carac­
terul mesianic şi evlavios al psalmilor.
Comentariu la Geneză, unele fragmente
de comentarii la Exod, Iov, Matei, Luca,
I Corinteni şi o Sinopsă a Sfintei Scrip­
turi, care însă nu este autentică.

e. Viaţa Sf, Antonie, scrisă probabil în

357, preţuită pentru informaţiile privind
viaţa Sf. Antonie, fenomenul monahal în
general şi pentru fondul sapienţial pe
care îl dezvăluie. Prin biografia Sf. An­
tonie, Sf. Atanasie a creat un nou tip de
biografie care va sluji de model pentru
întreaga hagiografie greacă şi latină de
după el. Tratatul Despre feciorie prezintă
un subiect la care Sf. Atanasie a revenit
de mai multe ori, după cum ne infor­
mează Fer. Ieronim (De vir. UI. 87).

Acest tratat este obiect de dispută, daca este autentic sau nu. Cu toate acestea, el rămâne o piesă deosebit de importantă pentru istoria ascetismului. La acest ca­pitol am putea adăuga predicile sale care abordează diverse teme.

a.

f. In corespondenţa sa, Sf. Atanasie a abordat, nu atât probleme personale, cât mai ales doctrinare şi oficiale. De aici interesul deosebit pe care scrisorile sale îl prezintă, în acest grup reţinem scriso­rile sau epistolele festale (pascale), scri­sori sinodale, două enciclice, una către episcopii Bisericii de pretutindeni, iar alta către episcopii Egiptului şi Libiei. La acestea se adaugă scrisori dogmatico-polemice: Despre hotărârile sinodului de la Niceea; Despre părerea episcopului Dionisie al Alexandriei; Despre Duhul Sfânt: Epistola IV-a către Serapion epis­cop de Thmuis; Epistola sau scrisoarea către Epictet, episcop de Corint, care tratează relaţia dintre Hristos istoric şi Fiul veşnic. Scrisoarea către Adelphius, Scrisoarea către filosoful Maxim ş.a. Sf. Atanasie nu a fost un teolog specula­tiv, creator de sistem sau al unui limbaj teologic nou. Cu toate acestea, istoria dogmelor din sec. IV este identică cu viaţa şi activitatea lui. Meritul lui rezida în apărarea credinţei creştine împotriva ereziei ariene, afirmând deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi explicând, ca nimeni altul, relaţiile intertrinitare.

Migne, PG 25-28; text critic: H. G. Opitz, II, I, 1-280; III, l, 1-76; Berlin, Leipzig, 1934, în continuare W. Schneemelcher, şi M.Tetz pentru Academia din Berlin; G. Bardy, Sur Ies anciennes traductions latines de Saini Athanase, RSR., 41 (1947), 239-242; Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea întâi, tra­ducere şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Editura Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987 şi Partea a doua, Bucureşti, 1988; William Bright, Athanasius, art în Smith-Wace, I, p. 179- 283; O. Bardenhewer,

Geschichie der altkirchlichen Literatur, III, p. 44-70; A. Puech, Histoire de la litterature grecque chretienne, IX, 1930,70-120; Guido Muller (editor), Lexicon Athanasianum, Berlin, 1952; C. Kannengiesser, Athanase. Eveque et Ecrivain, Paris, 1981; Altaner-Stuiber, 1980, p. 271-279; I.G. Coman, Pa-trologie, (1956), p. 135-143; Idem, Patro-logie, III, p. 95-221; Quasten, Patrology, III, p. 20-79 cu bibliografie; G.C. Stead, Atha­nase, în DECA, I, p. 285-291, cu bibliografie bogată; K. Metzler, Athanasius von Alexan-drien, în LACL, p. 58-63 cu bibliografie; C. Kannengiesser, Athanase, în J.-Y. Lacoste (ed.), Dictionnaire critique de theologie, Paris, PUF, 1998, p. 95-96; L. Abramowski, Das theologische Hauptwerk des 'Atha­nasius: Die drei Bucher gegen die Arianer (Ctr. Arianos l-lll), în Communio Viatorum 42, 2000, p. 5-23.

Atanasie de Anazarba

Atanasie a fost episcop de Anazarba (Cilicia II), urmându-i lui Filostorgiu*, profesorul lui Aetius*. De la bun început s-a înscris în tabăra susţinătorilor lui Arie*. Participă la sinodul întâi ecume­nic de la Niceea din 325, unde iscăleşte, totuşi, formula homoousios - de o fiinţă. Din lucrările sale au supravieţuit o serie de fragmente în care este afirmată for­mula cea mai radicală a arianismului. O omilie a lui Atanasie de Anazarba s-a păstrat sub numele lui Atanasie cel Mare.

CPG II, 2060-2061; Ep. ad Alexandrum, H.G. Opitz, Urkunden zur Geschichte des arianischen Streits, Berlin, 1934/5, p. 18; G. Bardy, Recherches sur S. Lucien d'Antioche et son ecole, Paris, 1936, p. 204-210; R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine ofGod, Edtnburgh, 1988, p. 41-43; M. Simonetti, Athanase d'Anazarbe, în DECA, I, p. 291; T. B5hm, Athanasius von Anazarba, în LACL, p. 63 cu bibliografie.

Atanasie Atonitul

Fondatorul Marii Lavre de pe Muntele Athos (sec. X). S-a născut la Trebizond în jurul anului 920, tatăl său fiind origi­nar din Antiohia. La naştere este numit Avraam. Rămânând orfan de timpuriu, este încredinţat spre creştere unei prie­tene a mamei sale, care îl trimite la Constantinopol pentru a-şi termina studi­ile. Aici îl cunoaşte pe Mihail Maleinos, fondatorul mănăstirii Xerolimna de pe muntele Kyminas şi pe nepotul acestuia, Nichifor Phocas, care va deveni mai apoi împărat al Bizanţului, îi urmează lui Mi­hail Maleinos şi devine monah la mânăs-

A

tirea Xerolimna. întrucât acesta a voit să-1 numescă egumen, el renunţa la această cinste şi se retrage pe Muntele Ahtos, unde îşi schimbă numele în Barnaba spre a nu fi recunoscut. Evenimentul are loc în jurul anului 958. Nichifor Phocas îl descoperă şi îl ia ca însoţitor în campania sa împotriva sarazinilor din Creta, pentru ca el să implore ajutorul lui Dumnezeu împotriva acestora. Bătălia sfârşindu-se cu victoria împăratului, acesta îi dăru­ieşte lui Atanasie o sumă de bani pentru a construi o mănăstire închinată Maicii Domnului. Lucrările au început în 961, fiind întrerupte în 963, când Atanasie fuge în Cipru pentru a nu fi chemat la curte de Mihail Phocas încoronat împărat la 16 august în acelaşi ani. Revine la Athos şi continuă lucrările de construcţie, amenajând şi un port. După moartea iui Mihail Phocas, Atanasie va fi ţinta ata­curilor eremiţilor de pe Athos, care i-au reproşat că a tulburat viaţa sihăstrească de acolo. Se încearcă, fără succes, asa­sinarea lui de două ori. loan Tzimisces (969-976) intervine, dându-i un hrisov de donaţie, confirmând darul făcut de Mihail Phocas. în baza acestui hrisov, Atanasie continuă munca şi sporeşte nu-

ATANASIE ATONITUL

ATANASIE II DE BAL

ATANASIE II DE BALAD

ATENAGORA ATENIANUL

mărul călugărilor din Lavră. El moare acci­dental în timpul lucrărilor de constrcţie. Ridicarea Marii Lavre reprezintă un moment nou în istoria monahismului atho-nit. Potrivit hrisovului dat de Nichifor, mănăstirea trebuia să fie independentă (Xa-upa aibToSeaTcoToţ), nesupusă auto­rităţii statului sau celor ecclesiale. Doar egumenul avea puterea deplină asupra celor spirituale şi materiale legate de acest aşezământ. Numărul monahilor a crescut de la 80 la 120 după donaţia lui loan Tzimisces. Eunucii, copiii şi membrii fa­miliei imperiale nu puteau fi primiţi în această mănăstire. Ucenicia dura o pe­rioadă de trei ani. Cei care erau primiţi în mănăstire trebuiau să-şi dea averile celor săraci şi nicidecum mănăstirii, pentru a nu avea pretenţii deosebite. Tipicul şi diatyposis-ul lui Atanasie se ocupă de rânduiala numirii noului egu­men. După tipic, egumenul în funcţie îşi alegea succesorul înainte de a deceda, luând aprobarea celor mai de seamă vieţuitori din mănăstire, în cazul în care egumenul nu făcea acest lucru, aceştia din urmă îl alegeau pe egumen, în diaty-posis, el îl însărcinează pe prietenul său loan Iberul, pe care îl numeşte epitropul său duhovnicesc (rcve'uu.atiKog ETuvTpoTcoţ), să se consulte cu aproxima-tiv 15 din cei mai experimentaţi vieţui­tori, care să-l aleagă pe noul egumen. Nu se ştie cu certitudine dacă această rân­duiala a fost fixată doar pentru cazul său, sau dacă ea trebuia să rămână permanen­tă. Dacă ea a fost menită să fie perma­nentă, înseamnă că diatyposis-ul a fost redactat după tipic.

Cele mai interesante aspecte ale tipicului atanasian privesc rânduielile sale pentru călugări, menite să stabilească o atmos­feră de armonie şi comuniune între vie­ţuitorii mănăstirii şi cei străini. Ele ţin­teau să îndepărteze orgoliul, care, spunea

el, izvorăşte din duhul trupului. Virtutea unui călugăr nu ţine de valoarea egu menului care I-a tuns în monahism, ci în atitudinea şi viaţa personală a acestuia Călugărul care a tratat rău sau a jignit un alt călugăr străin, era exclus de la sfintele taine, din biserică şi de la trapeză timp de trei săptămâni, perioadă în care trebuia să ţină post aspru şi să se căiască. Daca repeta greşeala, era exclus din mănăstire. Totul în mănăstire era în comun, în Rân­duielile sale, Atanasie preia normele şi canoanele stipulate de Teodor* Studitul.

P. Meyer, D ie Haupturkunden fur dit Geschichte der Athoskloster, 1894, p. 102-122 şi 123-130; Fabricius, Bibliotheca grae-ca, V, 41, 2; tom. X, p. 130; L. Petit, Vie di Saint Athanase l'Athonite, în AnBoll. XX\, 1906, p. 5-89; Acta Sanctorum, iulie II, p, 246-248; R. Janin, Athanase l'Athonite, în DSp. I, col. 1052-1053; Cross, Athanasim, St., în ODCC, p. 102 cu bibliografie.