Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Alfred cel Mare

Alfred cel Mare (849-899), regele Wessex-ului începând cu anul 871. în afară de faptul că i-a biruit pe danezi şi a păstrat viu creştinismul în Anglia, el este important pentru contribuţia pe care a avut-o la promovarea literaturii creştine în Anglia. Alfred a adunat în jurul său o mulţime de erudiţi ai vremii, din Anglia, Ţara Galilor şi de pe continent, cu aju­torul cărora a tradus cele mai populare scrieri latine. Este vorba de Dialogurile şi Regula pastorală ale lui Grigorie* cel Mare, Mângâierile filosofici a lui Boethius*, Istoria lui Orosiu* şi Solilocviile lui Au-gustin*. Totodată, a stimulat înfiinţarea de noi mănăstiri, ca cele de la Shaftes-bury şi Athelney. A făcut planuri pentru reorganizarea administrativă a Bisericii, fapt realizat după moartea sa, şi s-a ocu­pat îndeaproape de educarea preoţilor şi nobililor.

J.A. Giles (ed.), The Whole Works of King Alfred the Great, with preliminary essays, 3 voi. în 2, London, 1858 (traducere în engleza modernă); C. Plummer, The Life and Times of Alfred the Great, Ford Lectures for 1901, 1902 cu bibliografie; R. H. Hodkin, A History oftheAnglo-Saxons, II, 1935, p. 537-688; F.M. Stenton, Angh-Saxon England,ed. a 3-a, 1971, p. 248-276; Cross, Alfred the Great, în ODCC, p. 36.

Alogi sau Alogieni

Alogi sau Alogieni. Membrii unei gru­pări eretice din Asia Mică activă în a doua jumătate a sec. al II-lea, descrisă de către Epifaniu (Haereses 1,1, adversm Alogos, cap. III). Potrivit informaţiilor

lui Epifaniu, alogienii negau că lisus Hristos era Logosul veşnic, descris în loan l, 1-14, respingând totodată Evan­ghelia după loan şi Apocalipsa lui loan şi atribuindu-le lui Cerint*.

Epifaniu, Haereses 50 şi în special 54; F. A. Heinichen, De Alogis, Theodotianis atque Artemonitis, Leipzig, 1829; V. Rose, Question johaninne. Leş Alogues asiatiques et Ies alogues romains, în Revue Biblique, VI, 1897, p. 516-534; G. Bareille, Alogues, în Dictionnaire de Theologie Catholique, ed. Vacant, E. Mangenot şi E. Amman, 1903, col. 898-901 cu bibliografie.

Altercaţie de Anima

Altercaţie de anima, document compus înainte de anul 600, după cum se poate deduce din textele biblice pe care le fo­loseşte, îndreptat împotriva teoriei tradu-cianiste privind originea sufletului ome­nesc. Autorul a focut uz în special de texte din Vechiul Testament, argumen­tând ideea că Dumnezeu a creat sufletul omenesc în pântecele matern. Diverse manuscrise atribuie acest document lui loan de Sevilla sau lui Ambrozie. Cu toate acestea, aşa cum am spus, el apar­ţine unui autor necunoscut care a scris înainte de anul 600.

Migne, PLS, 600, 611-613 (C.P. Caspari, 1883); CPL 170; C.P. Caspari, Kirchen-historische Anecdota, I, Kristiania, 1883, p. 225-247; B. Studer, Altercaţia de anima, în DECA, I, p. 80.

Altercaţie Heracliani

Altercatio Heracliani sau Altercaţia Heracliani laici cum Germinio episcopo Sirmiensi, relatează o dispută publică dintre Germinius, episcop de tendinţă ariană, sprijinit de protul Theodot şi de Agrippius, pe de o parte şi Heraclianus,

un credincios laic venit de Ia Niceea, pe de altă parte. Disputa a avut loc la Sir-mium, în Panonia, la 13 ianuarie 366. Disputa s-a axat pe teme doctrinare şi, se pare, că învingător a fost Heraclianus, dacă ar fi să dăm crezare documentului care ne-a parvenit. Se crede, totuşi, că documentul a fost rescris pentru a-1 favoriza pe Heraclianus.

Migne, PLS l, 345-350; M. Simonetti, Osservationi sulVAltercatio Heracliani cum Germinio, VChr 21, 1967, p. 39-58; idem, Altercatio Heracliani, în DECA, I, p. 81.

Amalarius de Metz

Amalarius de Metz (780-850/1), liturgist, elev şi admirator al lui Alcuin*, una din figurile proeminente ale Renaşterii caro-lingiene. După depunerea din treaptă a arhiepiscopului de Lyon, Agobard*, este numit locţiitor al acestui scaun în 835. A călătorit la Constantinopol în calitate de ambasador al lui Carol cel Mare pe lângă împăratul Mihail I Rangabe. La revenire în ţară, îl găseşte pe tron pe Ludovic I cel Pios, care îl depune din scaun pentru activităţile politice pe care le-a întreprins sub Carol cel Mare. Este reabilitat la scurtă vreme. Participă la sinodul de la Paris din 825 privind iconoclasmul. Lu­crarea sa principală este De ecclesiasticîs officiis, redactată în patru cărţi, în această lucrare el încearcă să realizeze o fuziune între ritul roman şi cel galican. Tratatul s-a bucurat de mare popularitate în evul me­diu, devenind, în timp, unul din izvoarele principale ale istoriei liturgicii, în pofida unor explicaţii adeseori artificiale şi ima­ginare pe care el le dă ritualurilor bise­riceşti. Datorită acestor explicaţii, sino­dul de la Quiercy din 838, consideră ca eretice acele părţi care nu erau conforme cu tradiţia liturgică. De la el a rămas un ritual al Botezului, Eclogae de offîcio

missae şi o descriere a Misei pontificale. Antifonariul, despre care avem date că 1-a redactat, s-a pierdut. Amalarius a de­scris călătoria sa la Constantinopol şi evenimentele care s-au derulat cu acea ocazie în Versus marini.

Migne, PL, 105, 815-1340; Epistolae, ed. critică: E. Dummler, MGH, Epistolae, V, 1899, p.249-724; idem, în MGH Poet I, 426-428; Opera liturgica omnia: J.M. Hanssens, S J, în ST, CXXXVIII-CXL, 1948-1950, cu bibliografie; F. Brunholzl, Geschichte der lateinischen Literatur des Mittelalters, voi. I, Munchen, 1975, p. 437-440; J.A. Cabaniss, Amalarius of Metz, Amsterdam, 1954; Cross, Amalarius, în ODCC, p. 41-42; M. McCormick, Amalarius of Metz, în ODB, p. 72-73.

Amandus

Amandus (m.c. 675). S-a născut la ^Hec-bayne (lângă Nantes) în Aquitanîa într-p familie de nobili. Se dedică, din tinereţe, vieţii monahale la Bourges, sub îndruma­rea episcopului Austregisilus. Este hiro­tonit episcop misionar şi trimis să pre­dice Evanghelia la triburile frisiene aşe­zate în jurul oraşelor Ghent şi Antwer-pen, îndemnându-le să abandoneze cultul copacilor şi pajiştilor şi să adopte cre­dinţa creştină. Neavând succes în activi­tatea misionară, îi cere permisiunea regelui Dagobert pentru a-i încreştina cu forţa, însă eşuează şi de această dată. Succesul misionar îl datorează unui hoţ pe care îl salvează de la moarte. Ca ur­mare, mulţi frisieni se botează în credinţa creştină, îi este refuzată cererea de a fi trimis misionar Ia slavii dunăreni şi este numit episcop de Maestricht în 649, ră­mânând în scaun până în 652. Amandus întemeiază două mănăstiri la Ghent în 633 şi o alta la Elnon lângă Tournai, al cărei stareţ a fost în ultimii ani de viaţă. De la el se păstrează doar Testamentul său.

AMANDUS

AMBROZIE. SF.

AMBROZIE SF.


BHL, 332; Testamentum, editat de B. Krusch în Monumenta German iae H istorica, Scrip-tores Rerum Merovingicarum, V, 1910, p. 483-485; L. Van der Essen, Etude critique et litteraire sur Ies Vitae des saints merovin-giens de l'ancienne Belgique, 1907, p. 336-349; E. de Moreau S3,SaintAmand, Museum Lessianum. Section Missiologique, VII, 1927; idem, Saint Amand, le principal evan-gelisateur de la Belgique, Collection naţio­nal, Bruxelles, 1947; Cross, Amandus, în ODCC, p. 42; V. Saxer, Amand, în DECA, I, p. 82.

Ambrosiaster sau Pseudo- Ambrozie

Ambrosiaster sau Pseudo-Ambrozie. Nu­me dat (pentru prima dată de Erasmus) autorului necunoscut al comentariilor la epistolele pauline scrise probabil în cea de a doua jumătate a secolului al IV-lea la Roma. Aceste comentarii au fost atri­buite Sf. Ambrozie*, cât şi altor scriitori latini (de ex. Tyconius* donatistul; Faus-tinus*, preot roman; Ilarie*, episcop de Pavia; Evagrie*, episcop de Antiohia, Niceta* de Remesiana, şi alţii). Deşi lu­crările atribuite lui Ambrosiaster au fost scrise în latină, se pare că el nu a stăpânit suficient această limbă şi de aceea s-a crezut că ar fi fost grec de origine. Se pare că a fost convertit la creştinism de la iudaism, dacă luăm în considerare cunoş­tinţele sale ample privind tradiţiile iu­daice. Pe lângă comentariile la epistolele pauline, sub acelaşi nume este reţinut tra­tatul Quaestiones Veteris et Novi Testa­ment! şi o serie de lucrări care îi aparţin în mod îndoielnic: Comentariu h Matei 24\ De tribus mensuris şi De Petro Apos-tolo; Lex Dei sive Mosaicarum et Roma-narum collatio; De bello iudaico, şi alte fragmente. Reconstituirea exactă a gân­dirii sale este îngreuiată de faptul că există mai multe versiuni ale comentari-

ilor sale (trei la Epistola către Romani şi două la celelalte), cuprinzând o serie de expuneri divergente din punct de vedere doctrinar. Cu toate acestea se poate spu­ne că Ambrosiaster afirmă totuşi carac­terul trinitar al credinţei creştine, consub­stanţialitatea Fiului cu Tatăl împotriva arienilor. Hristos este Dumnezeu şi are aceleaşi prerogative ca Tatăl, dar este şi om adevărat, format din trup şi suflet. El s-a întrupat pentru a distruge lucrarea diavolului şi pentru a se arăta în plinătate în creaţie, în acest fel, a împlinit toate profeţiile referitoare la venirea şi lucrarea Lui mântuitoare. Justificarea prin cre­dinţă (solafide, sine operibw legis) este o doctrină fundamentală la Ambrosiaster. El mai afirmă autodeterminarea şi liber­tatea omului, ceea ce îl face pe acesta au­torul propriului destin. Dumnezeu îi aju­tă şi îi cheamă la mântuire pe cei care, cunoscuţi fiind de EI din veşnicie, se vor supune Lui şi vor fi astfel mântuiţi.

Migne, PL 17, 47-536; H.J. Vogel, C.S.E.L., 1966-1969, 81, 1-3; Quaestiones în Migne, PL 35, 2215-2422; CSEL 50; A. Scuter, A Study of Ambrosiaster (Texts and Studies, VII, 4), Cambridge 1905; idem, The Earliest Latin Commentaries on the Epistles of St. Paul, 1927; J. B. Morell, Dissertation sur le veritable Auteur des commentaires sur Ies epîtres de S. Paul faussement attribues ă S. Ambroise et sur l'Auteur de deux ouvrages qui sont dans l 'Appendice du troisieme tome de S. Augustin, Paris, 1762; Bardenhewer, III, p.520-525; Altaner-Stuiber, 1980, p. 389 şi urm.; Quasten, Patrology, IV, p. 180-190; Cross, Ambrosiaster, în ODCC, p. 44; A. Pollastri, Ambrosiaster, în DECA, I, p. 88-90 cu bibliografie; W. Geerlings, Ambrosiaster, în LACL, p. 12-13 cu bibliografie.

Ambrozie, Sf.

Ambrozie, Sf. (c. 339-397), episcop de Mediolanum (Milan). Născut la Treveri,

fiul lui Ambrozie, prefect praetorian al Galiei. Rămânând orfan de tată, este cres­cut de mama sa, care se retrage la Roma unde se îngrijeşte de educaţia celor trei copii ai ei. Sora lui Ambrozie, Marce-lina, îmbrăţişează viaţa monahală, iar Satir, fratele său, ajunge funcţionar de stat. Ambrozie studiază literatura şi drep-

A

tul. In 370 începe cariera sa administra­tivă, iar la 373 este numit Consularis Li-guriae et Aemiliae, cu reşedinţa în Me­diolanum. La moartea episcopului arian de Mediolanum, Auxenţiu, ortodocşii şi arienii se întrunesc pentru a alege un nou episcop. Disputa fiind aprinsă, Ambrozie vine la întrunire pentru a linişti spiritele, în calitatea sa de consularis. Tradiţia spu­ne că o voce de copil a exclamat în mul­ţime: "Ambrozie episcop". Deşi refuză, este ales episcop în unanimitate. Fiind doar catehumen, este botezat, iar după opt zile este hirotonit episcop, se pare la 7 decembrie 373. Se dedică studierii Sf. Scripturi, al Părinţilor greci (Origen*, Sf. Atanasie*, Didim*, Sf. Chirii* a Ierusa­limului, Sf. Vasile* cel Mare etc.), al celor apuseni, cu precădere Sf. Ipolit*, precum şi al unor gânditori necreştini, cum au fost Filon* şi Plotin. Se angajează activ în lupta contra păgânismului şi a arianis­mului, străduindu-se să păstreze autono­mia Bisericii faţă de stat. Scrie două tra­tate împotriva arienilor dedicate lui Gra-ţian, compune imne religioase şi rescrie liturghia milaneză, scrisă probabil de Au­xenţiu, introducând formulele ortodoxe. A jucat un rol politic deosebit sub îm­păraţii Valentinian I (m. 375), Gratian (m. 383), Valentinian II (m. 392) şi Teo-dosie cel Mare (m. 395). In februarie 397, în timp ce se întorcea de la Pavia, unde participase la o alegere episcopală, se îmbolnăveşte. Se stinge din viaţă la Milano în ziua de 4 aprilie 397.

Opera lui este variată şi bogată, având un caracter pedagogic şi urmărind creşterea duhovnicească a creştinilor. Ea este îm­părţită astfel: a. Lucrări exegetice: He~ xaemeron; De Paradiso; De Cain et Abel; De Noe; De Abraham; De Isac et anima; De bono morţiş; Dejuga saeculi; De Jacob et vita beata; De loseph, De Patriarchis; De Helia et leiunio; De Na~ buthae historia; De Tobia; De interpella-tione lob et David; De apologia pro-phetae David; Enarrationes in XII Psal-mos Davidicos; Expositio Psalmi CXVIII; Expositio Evangelii secundum Lucam; Expositio Isaiae prophetae. Acestea con­stituie mai mult de jumătate din opera sa. în exegeza sa, Ambrozie acceptă trei sen­suri ale Scripturii: alegoric-mistic; moral şi literal (Quasten). b. Lucrări morale şi ascetice: De Officiis ministrorum; De virginibus; De viduis; De virginitate; De institutione virginis; Exhortatio virginî-tatis. Reţinem că De officiis ministrorum reprezintă un prim tratat de morală creş­tină. Este vorba de o adaptare după Cicero.

c. Lucrări dogmatice: De fide ad Gra-

tianum Augustum; De Spiritu Sancto; De
incarnationis dominicae sacramento;
Explanatio symboli ad initiandos; Ex­
positio fidei; De mysteriis; De sacramen-
tis; De poenitentia; De sacramento rege-
nerationibus sive de philosophia. In
scrierile sale dogmatice el abordează, pe
de o parte, problema ereziei ariene, şi pe
de altă parte, teme privind întruparea
Domnului nostru lisus Hristos, Sf. Taine
şi diverse aspecte ale credinţei creştine.

d. Lucrări diverse: predici, scrisori şi

imne. Mai ales scrisorile sale au impor­
tanţă istorică deosebită, e. Lucrări greşit
atribuite lui Ambrozie: Hegesippus sive
de bello iudaico; Lex Dei sive mosai-
carum et romanarum legum collectio;
De lapsu virginis şi Te Deum, Ultimele
două sunt atribuite lui Niceta de Reme-

AMBROZIE SF.

AMBROZIE ALEXANDRINUL

AMBROZIE ALEXANDRINUL

AMMIANUS MARCELLINUS

s i an a. Cunoaşterea limbii greceşti i-a dat posibilitatea Sf. Ambrozie să facă cunos­cută teologia creştină răsăriteană în Apus.

Migne, PL 14-17; CPL 123-165, 166-168; Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Lati-norum, (abr. CSEL), 32, 62, 64; Ch. Markschies, Ambrosius von Mailand. De Fide ad Gratianum. Ober den Glauben Kai-ser Gratian. Oberselzung. Einleitung und Kommentar, Fontes Christiani, 3 Bde., Frei-burg, 2000; Sfântul Ambrozie, Scrieri, Partea întâi ^i Partea a doua, în col. Părinţi şi scriitori Bisericeşti, voi. 52 şi 53, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994; VitaAm-brosii scrisă de Paulin în jurul anului 422 la cererea lui Augustin: PL 14, 27-46 (în latină) şi 51-72 (în greacă); F.H. Dudden, The Life and Imnes of St. Ambrose, 2 voi., 1935; Sf. Ambrozie, Despre Duhni Sfânt, studiu intro­ductiv, note şi traducere de Pr. Vasile Răducă, Anastasia, 1997; H.F. von Campenhausen, Ambrosius von Mailand als Kirchenpolitiker, 1929; J. R. Palanque, Saint Ambroise et l'em-pire romain, 1933; E. Dassmann, Das Leben des hi. Ambrosius, Dusseldorf, 1967; P. de Labriolle, Histoire de la litterature chreti-enne, 1920, p. 351-382; K. Power, Philoso-phy, Medic ine and Gender in the Ascetic Texts of Ambrose of Milan, în Ancient History in a Modern University, II. Early Christianity, Late Antiquity and Beyond, ed. de T.W. HilIard-R.A. Kearsley, C.E.V. Nixon, A.M. Nobbs, Grand Rapids-Cam-bridge, 1998, p. 821-832; idem, The Secret Garden: the Meaning and Function of the H or tuş conclusiis in Ambrose of Milan's Homilies on Virginity, teză, La Trobe Uni­versity, Melbourne, 1998; M. Zeller, Expla-natio psalmonim XIl, recensuit M. Petsche-nig, editio altera supplementis aucta curante M. Zelzer, în CSEL 64, 1999; idem, Am­brosius, Expositio psalmi CAV///, recensuit M. Petschenig, editio altera supplementis aucta curante M. Zelzer, în CSEL 62, 1999; idem, Das ambrosianische Corpus De vir­ginitate und seine Rezeption im Mittelalter, Mastertheme, Oxford, 1999; Altaner-Stuiber, 1980, p. 378-389; M. Zelzer, Zur Chro-

nologie der Werke des Ambrosius, în Nec Timeo mori. Atti Congresso di studi am-brosiani 1997, Milano, 1998, p. 73-92; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 230-235; Bar-denhewer, III, p. 498-547; Quasten, Patro­logy, IV, p. 144-180 cu bibliografie; Cross, Ambrose, St., în ODCC, p. 42-43; M.G. M ara, Ambroise de M Han, în DEC A, I, p. 84-88; C. Markschies, Ambrosius von Mailand, în LACL, p. 13-22 cu bibliografie; A.G. Hamman-J.C. Gaven, Ambroise de Milan, Abraham, Paris, 1999.

Ambrozie Alexandrinul

Ambrozie Alexandrinul. Originar din Nicomidia. Nu avem informaţii despre modul şi motivele care 1-au adus la Ale­xandria, probabil din raţiuni comerciale. Se ştie despre el că a fost deosebit de bogat. Cum a început relaţia lui cu Ori-gen nu ştim cu exactitate. Se crede că el ar fi fost adept al gnosticilor valentinieni sau marcioniti şi că Origen I-a convins să părăsească aceste erezii, îmbrăţişând credinţa ortodoxă. A contribuit mult la promovarea învăţăturii creştine, punând la dispoziţia lui Origen tahigrafi şi cali­grafi pentru ca acesta să-şi redacteze operele sale. A studiat cu deosebită asi­duitate Sf. Scriptură. Origen 1-a preţuit în mod deosebit, dedicându-i unele opere ale sale, între care îndemn la martiriu. La îndemnul lui Ambrozie, Origen a scris Comentariu la Evanghelia după loan, Despre rugăciune şi Contra lui Celsus. La rândul lui, Ambrozie i-a adresat lui Origen o serie de scrisori, din care s-au păstrat două fragmente. Cuvântul către greci, păstrat în greacă sub numele Sf. Iustin* Martirul, este pus în versiunea siriacă sub numele lui Ambrozie (Cureton).

Ambrozie a murit înaintea lui Origen. El nu şi-a mai amintit însă de bătrânul său prieten care se zbătea în crunte nevoi

materiale, după cum ne informează Ie-

ronim

Ieronim, De v iris illustribits, 54; 56; 61; I. Gh. Coman, II, p. 381-382; Quasten, Patrology, II, p. 43, 49, 53, 66, 74; H. Crouzel, Ambroise, în DECA, I, p. 84.

Amfilohie, Sf.

Amfilohie, Sf. (c. 340-395). Episcop de Iconium din 373. Născut în Diocezareea în Capadocia. Văr al Sf. Grigorie* de Nazianz. Frecventează prelegerile lui L i ban i us* la Antiohia. După terminarea studiilor, practică avocatura la Constan-tinopol (aprox. 364). Se retrage din viaţa publică, dornic să îmbrăţişeze viaţa de ascet. Nu va reuşi să-şi îndeplinească acest ţel, deoarece, la recomandarea Sf. Vasile* cel Mare, este hirotonit episcop de Iconium şi numit mitropolit al noii provincii Lycaonia. Participă la sinodul din Iconium (376) unde a fost apărată dumnezeirea Duhului Sfânt, la sinodul ecumenic din Constantinopol (381) şi la sinodul din Sida (390), localitate lângă golful Adalia, care i-a condamnat pe me-salieni*. Ultima menţiune legată de acti­vitatea lui Amfilohie este prezenţa lui la Sinodul din Constantinopol (394), când s-a fixat succesiunea episcopală a dio-cezei din Bosra. în scrierile sale, Am­filohie apără credinţa ortodoxă împotriva arienilor, mesalienilor şi a encratiţilor. Este recunoscut ca autoritate patristică încă din secolul al V-lea, iar sinoadele ecumenice, începând cu cel de la Efes, îl menţionează ca atare. Majoritatea lucră­rilor sale s-au păstrat fragmentar, unele fiind complete, cum ar fi Epistula iambi­ca adSeleucum şi câteva omilii. Tratatul Despre Sfântul Duh, menţionat de Fer. Ieronim* (De vir. ill. 133), s-a pierdut cu desăvârşire. Denumirile lucrărilor pier-

dute ne sunt cunoscute din Actele Si­nodale care fac referire la ele.

Migne, PG, 39, 9-130 (incomplet); Iambi ad Seleucum în PG 37, 1577-1600; CPG 3230-3254; G. Ficker, Amphilochiana, I, Leipzig, 1906; K. Hol l, Amphilochius von Ikonium in seinem Verhăltnis zu den grossen Kappa-docien, Tubingen, 1904; E. Oberg, Am-philochii Iconiensis Iambi ad Seleucum, PTS 9, Berlin, 1969; Bardenhewer, III, p. 220-228; Altaner-Stuiber, 1966, p. 308 şi urm.; Quasten, Patrology, III, p. 296-300; S.J. Voicu, Amphiloque d'Iconium, în DECA, I, p. 104; G. Rowekamp, Amphilochius von Ico­nium, în LACL, p. 23-24 cu bibliografie; B. Baldwin, Amphilochios of Ikonion, în ODB, I, p. 80; U. Volp, Amphilochius von Iconium, în M. Vinzent (Hg.), unter Mitarbeit von Ulrich Volp und Ulrike Lange, Metzler Lexikon Christlicher Denker, Stuttgart, 2000, p. 25-27.

Ammianus Marcellinus

Ammianus Marcellinus (sec. al IV-lea şi începutul sec. al V-lea). Istoric, născut într-o familie nobilă, de origine grec din Antiohia. La vârsta de 20 de ani este ata­şat, din porunca împăratului Constantius, pe lângă generalul Ursicinus, însoţindu-1 pe acesta la Antiohia şi Nisibe în 353. După rechemarea lui Ursicinus, Ammia­nus este detaşat pe lângă satrapul din Corduene, fiind prezent la cucerirea ora­şului Amida. Ammianus mai apare men­ţionat în timpul invaziei împăratului Iulian în Persia în 363, participând apoi în retragerea lui Jovian. După divizarea imperiului la anul 364, rămâne în Răsărit cel puţin până Ia 371, când Valens îl pe­depseşte pe Teodor pentru acte de înaltă trădare şi conspiraţie. Nu se cunoaşte data la care s-a stabilit la Roma, unde se stinge din viaţă în primii ani ai secolului al V-lea. Istoria scrisă de el, intitulată

AMMIANUS MARCELLINUS

AMMONAS

AMMONIENE. DIVIZIUNILE

ANA, SF.

Rerum gestarum libri, în 31 de cărţi, in­tenţiona să fie o continuare a operei lui Tacit şi să acopere evenimentele de la domnia lui Nerva (96) şi până la moartea lui Valens (378). Din nefericire, primele 13 cărţi s-au pierdut. Celelalte 18 cărţi care s-au păstrat reţin istoria din anul al 17-lea al domniei lui Constantius şi până la Valens. Izvoarele folosite de el la re­dactarea evenimentelor la care nu a par­ticipat, nu sunt cunoscute cu certitudine.

Editio princeps, Roma 1478, per Georg. Sachsel et Barth. Golsch, editată de A. Sabi-nus; Rerum gestarum libri qui supersunt, ed. de Wolfgang Seyfarth, 2 voi. Leipzig, 1978; Romische Geschichte, W. Seyfarth, 4 voi., Berlin, 1968-1971; William Jackson, Ammia-nus Marcellinus, art. în Smith-Wace, I, p. 99-101; R.C. Blockley, Ammianus Marcellinus. A Study of his Historiography and Political Thought, Bruxelles, 1975; R. Seager, Ammia­nus Marcellinus. Seven Studies in his Lan-guage and Thought, Columbia, Mo., 1986; R. Rike, Apex Omnium: Religion in the Res Gestae of Ammianus, Berkeley, 1987; M. L. Angrisani Sanfilippo, Amien Marcellin, în DECA, l, p. 97-98; B. Baldwin, Ammianus Marcellinus, în ODB, I, p. 78.