Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Aeneas din Gaza

Aeneas din Gaza (m. 518). Filosof creştin, ucenic al lui Hierocles din Alexandria, aparţinând şcolii neoplatonice. S-a năs­cut în jurul anului 450 din părinţi păgâni sau creştini; nu se ştie cu certitudine. Educaţia elementară o primeşte în Gaza. îşi continuă studiile la Alexandria, unde aprofundează retorica, filosofia şi juris-prudenţa. A călătorit în Palestina, Siria

* ora *Ma*"A Io f"^</vrfcO¹fi*r\l

rămas dialogul intitulat Theophrastus şi 25 de scrisori, în Theophrastus, lucrare despre care Ritter spune că "imită cu suc­ces dialogurile lui Platon", el atacă doc­trina platoniciană a preexistentei sufle­telor, susţinând nemurirea şi învierea lor. Totodată, el afirmă că, în cazul sufletelor se poate vorbi de o creaţie continuă din partea lui Dumnezeu, sufletul neputând exista înaintea întrupării în trup ome­nesc. Cât priveşte trupul omenesc, acesta are în sine un germene ce conţine ceva din Cel Veşnic, ceea ce îi dă acces la reînnoire şi desăvârşire.

Theophrastus în A. Gallandi, Bibi iot heca Veterum Patrum, X, 1774, p. 629-664; Migne, PG 85, 865-1004; Scrisorile au fost tipărite de Aldus, Epistol. Graec. Collectio, Veneţia, 1499; R. Herscher, Epistolographi Graeci, Paris, 1873; L.M. Positano, Napoli, 1962 (Epistolele); M.E. Colonna, Napoli, 1958 (Dialogul Theophrastus); E. Legier, Essai de biographie d'Enee de Gaza, în Or. Chr. 7, 1907, p. 349-369; M. Wacht, Aeneas von Gaza als Apologet, Bonn, 1969; Cross, Aeneas of Gaza, în ODCC, p. 21; M. Wacht, Aeneas von Gaza, în LACL, p. 7 cu biblio­grafie.

Aerius

Aerius (sec. al IV-lea). întemeietorul sectei aerienilor, descrisă de către Epi-fanie (Haer. 75). Aerius a fost prieten cu Eustatie, trăind împreună o viaţă ascetică deosebită, întrucât, la alegerea în funcţia de episcop de Sevastia din Pont (c. 355), sorţii au fost în favoarea lui Eustatie, Aerius s-a supărat pe prietenul său. Pentru a-1 împăca, Eustatie îl hirotoneşte preot şi îi dă în sarcină bolniţa şi azilul din Sevastia. încercarea lui Eustatie de a-şi reapropia fostul prieten a fost zadarnică. Aerius persistă în supărarea sa şi îl acuză

3 a nnraoit

tru a aduna bogăţii pământeşti. Pentru a se delimita de Biserică, el atacă funcţia episcopală, afirmând că nu există deose­bire între episcop şi preot. Totodată, sus­ţine că o dată ce "Hristos Pastele nostru S-a jertfit pentru noi", nu mai trebuie să sărbătorim Pastele. Obiceiul de a sărbă­tori Pastele era, după părerea lui, o super­stiţie iudaică. Respectarea postului era tot o superstiţie iudaică, adepţii lui refu­zând să postească în zilele şi perioadele fixate de Biserică, inclusiv în săptămâna mare. După părerea lui Aerius, creştinul putea posti duminica, dacă acesta simţea că era necesar şi ziditor de suflet. Rugă­ciunile pentru cei morţi sunt nefolosi­toare. Dacă acestea ar fi folositoare, atunci creştinul ar fi putut trăi fără nici un fel de înfrânare, singura lui grijă fiind să aranjeze ca după moartea lui mai multe persoane să se roage şi să aducă ofrande pentru el, mântuirea lui fiind ast­fel asigurată. Secta aerienilor dispare Ia scurt timp după moartea întemeietorului ei. Ideile lui Aerius au intrat în atenţia lui Bellarmin şi a unor anglicani din secolul al XVII-lea. Despre această sectă a mai scris Fer. Augustin* (De haeres. 53) şi Philaster* (Haer. 72).

Epifaniu, Haer., 75; Philaster, Haer., 72; Augustin, De haer., 53; Tillemont, Hist. Eccles., voi. IX, p. 87 şi urm.; V. Ermoni, Dictionnaire d'Histoire et de Geographie Ecclesiastique, ed. de A. Baudrillart şi alţii, voi. l, 1912, col. 663; G. Bardy, Sources: Miscellanea Agostiniana 2, Roma, 1931, p. 397-416; Cross, Aerius, în ODCC, p. 21; F. Cocchini, Aerius, în DECA, I, p. 38; J. Ulrich, Aerius, Presbyter, în LACL, p. 7.

Aethicus Histricus

Aethicus Histricus, denumire conven­ţională dată autorului unei cosmografii

care s-a năstrat în limha latină Hf>si «p

crede că la origine ar fi fost concepută în greacă. Traducerea în latină s-ar datora unui preot Ieronim, din sec. VIII, trăitor la o mănăstire benedictină, nu departe de Freising în Bavaria, care a realizat şi o formă prescurtată a Cosmografiei. De altfel, informaţiile privind viaţa şi activi­tatea lui Aethicus sunt în mare parte ipotetice. Mitropolitul Nestor Vornicescu (m. 2000) a întreprins o intensă muncă de-cercetare, sugerând că Aethicus s-a năs­cut la Histria, cetate în Dacia Pontică, în a doua jumătate a sec. IV. El şi-a bazat ipoteza pe faptul că Aethicus se consi­dera natione scythica - de neam scit. Negustor fiind, Aethicus a călătorit mult şi a consemnat atât impresiile, cât şi lo­curile pe unde a trecut, în Cosmografie sunt menţionate popoare şi locuri care nu sunt întâlnite în Scriptură. Atenţie deo­sebită este acordată Greciei, Macedoniei, Ciprului şi insulelor din 'Marea cea Mare', iar Asia Mică şi Italia sunt pomenite în treacăt. Expediţia lui Alexandru cel Mare este descrisă în detaliu. Cât priveşte ape­lativul de 'filosof, menţionat în legătură cu Aethicus, acesta trebuie înţeles în sen­sul de înţelept, erudit, cunoscător al mul­tor lucruri, deoarece Cosmografia nu dezvăluie date care să ne ducă la o altă interpretare. Lui Aethicus îi este atribuit şi un alfabet care a fost reprodus de către Rabanus Maurus (780-856), călugăr benedictin şi abatele mănăstirii Fulda (din 822).

A*»thiVnc

Rabanus în Migne, PL 107 şi 112; A.D'Avezac-Macaya, Ethicus et Ies ouvrages cosmographiques intitules de ce nom, Paris, 1852; N. Vornicescu, Un filosof străromân de la H istoria Dobrogeană, Aethicus Histricus, autorul unei cosmografii şi al unui alfabet (sec. IV-V), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986 cu bibliografie; A. Kazhdan,

« oo_in

AETIOS DE AMIDA

AETIUS

AETIUS

AFRAATE SAU APHRAATE

Aetios de Amida

Aetios de Amida (sec. VI), medic, autor al unei enciclopedii medicale în 16 cărţi, intitulată Tetrabiblion. Enciclopedia a fost divizată în patru secţiuni. Aetios a activat între anii 530-560 la Alexandria şi Constantinopol. Autorul a folosit din abundentă scriitori clasici greci şi romani şi prezintă în mod simplificat gândirea lui Galen şi a lui Oribasius. în ea se gă­sesc informaţii despre farmacie, igienă, diagnosticare, oftalmologie, ginecologie, stomatologie etc. Lucrarea nu a fost edi­tată în întregime. Este deosebit de impor­tantă pentru istoria medicinii şi a prac­ticii medicale.

A. Oliveri (ed.), Libri medicinales, 2 voi. Leipzig, 1935, Berlin, 1950; J.V. Ricci, Aetios of Amida: The Gynaecology and Obstetrics of the VIth Century, A.D., Phila-delphia-Toronto, 1950, trad. în engleză; J. Sc^rborough, Aetios of Amida, în ODB, p. 30-31.

Aetius

Aetius (m. circa 370). Fondatorul şi con­ducătorul sectei ariene a anomeenilor, cunoscuţi şi sub denumirea de euno-mieni. S-a născut la Antiohia într-o fami­lie neînstărită. Moartea tatălui aruncă fa­milia în profundă sărăcie. Aetius va trăi clipe de mare deznădejde şi suferinţă muncind ca sclav, agricultor, fierar, pan­tofar, bijutier, medic. Călătoriile saie îl duc la Alexandria unde studiază filosofia şi devine ucenicul lui Paulinus, episcop arian, prieten al istoricului Eusebiu* de Cezareea. în plan filosofic, el îmbrăţi­şează filosofta lui Aristotel, studiind cu predilecţie categoriile aristotelice pe care le va folosi pentru a construi argumente sofiste şi a-şi dovedi doctrinele sale pro­zaice şi lipsite de imaginaţie, după cum

ne informează istoricul Socrate (H. E., II, 35), şi pentru a respinge modul de argu­mentare prevalent platonician al lui Origen* şi Clement* Alexandrinul. Mil-man este de părere că lupta dintre teo­logii adepţi ai aristotelismului şi cei care favorizau platonismul începe cu Aetius (History of Christianity, II, p. 443). A fost hirotonit diacon de Leontius, epis­cop de Antiohia, însă hirotonia i-a fost contestată vehement de Flavian şi Dio-doros, ceea ce a dus la suspendarea lui. Faptul 1-a supărat în mod deosebit, deter-minându-1 să-şi folosească cunoştinţele filosofice pentru a duce la limita lor ex­tremă învăţăturile propuse de Arie. îm­potriva celor care afirmau consubstan­ţialitatea Fiului cu Tatăl, el va afirma că Fiul a fost creat din nimic şi este nease­mănător (gr. anomoios) Tatălui, de unde şi denumirea sectei întemeiată de el. Tul­burările care le-a cauzat şi intrigile pe care le-a stârnit au dus la exilarea lui. Revine din exil după moartea împăratu­lui Constantius la 361, ajungând să fie hi­rotonit episcop, însă fără a fi numit în vreun scaun episcopal. După venirea pe tron a lui Valens în 364, se retrage pe insula Lesbos, de unde revine la Con­stantinopol, locuind împreună cu Euno-miu, prietenul său de o viaţă. S-a stins din viaţă în casa Iui Eunomiu înainte de anul 370. Dintre lucrările sale a supra­vieţuit un scurt tratat Syntagmaton peri agennitoit theou kai gennetou, păstrat de Epifanie (Haer. 76, 11).

CPG II, 3445-3451; Epifaniu, Haer.,-76, 11, 1-12, 37; L.R. Wickham, The Syntagmaton of Aetius the Anomoean în Journal of Theolo-gical Studies, N.S., XIX, Oxford, 1968, p, 532-569, cuprinzând textul şi traducerea acestuia în engleză. Edmund Venables, Aetius, în Smith-Wace, I, p. 51-53; Quasten, Patrology, III, 434; M. Simonetti, La crisi ariana nel IV secolo, Roma, 1975, p. 583;

T.A. Kopeck, A History of Neo-Arianism, Philadelphia, 1979; Altaner-Stuiber, 1980, p. 310; Cross, Aetius, în ODCC, p. 21; M. Simonetti, Aetius d'Antioche, în DEC A, I, p. 38-39; T. Bohm, Aetius von Antiochien, în LACL, p. 7-8 cu bibliografie.

Afraate sau Aphraate

Afraate sau Aphraate (circa 280- 345). Primul Părinte bisericesc siriac, cunoscut sub denumirea de Hakkima Pharsaya -înţeleptul persan, Afraates, iar după unele manuscrise lacob, a fost călugăr şi apoi episcop la mănăstirea Marmattai, nu departe de Moşul. Abdh-isho dă o formă veche a numelui lui Afraate şi anume, Aphrahat. I.G. Coman crede că dublul nume de Afraate şi lacob indică originea păgână a acestuia (Patrologie, 1956, p. 217). A fost confundat cu lacob de Nisibe.

Opera sa, redactată sub forma unor scrisori în număr de 23, fiecare având un nume, cu precădere cel de Demonstraţii, datează, după propria mărturie, din pe­rioada persecuţiei regelui sassanid Sapor II (310-379). Primele 10 scrisori au fost scrise în 337, următoarele 12 în 344 şi ultima în 345, probabil anul morţii. Au­torul îşi dă alternativ numele, Afraate sau lacob, pe marginea fiecărei demonstraţii. Aceste mici tratate abordează teme dintre cele mai diverse, în esenţă ele concen-trându-se asupra unor elemente centrale vieţii şi trăirii creştine: despre credinţă, post, rugăciune, pocăinţă, circumcidere, blân­deţe, dragoste, ajutorarea săracilor, perse­cuţie, Paşte, sabat, Hristos, moarte etc. în viziunea lui Afraate, lisus Hristos este Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El a împăcat lumea rebelă cu Tatăl. La Cina cea de Taină, Domnul nostru lisus Hristos a oferit cu propriile Sale mâini, trupul Său şi sângele Său, respectiv, spre mân-

care şi băutură. Sf. Duh are atribute divine. Biserica este adunarea sfântă a creştinilor. El reţine ca fiind în practica Bisericii următoarele Sf. Taine: botezul, pocăinţa, mirungerea, maslul, preoţia. Botezul, sau cea de a doua naştere, îm­părtăşeşte Duhul Sfânt, iar pocăinţa este vindecarea rănilor produse de păcat. Afraate afirmă şi credinţa în învierea mor­ţilor. După moarte, sufletul doarme până la înviere, fiind într-o stare de inconş­tienţă, nedeosebind binele de rău. în spri­jinul învierii el aduce argumentul semin­ţelor de cereale care, deşi putrezesc, ger­minează, dând o nouă viaţă. Teologia propusă de Afraate este una a trăirii cre­dinţei şi dragostei, iar ca ascet, acordă importanţă deosebită ascezei şi în spe­cial, celibatului. Opera sa are o impor­tanţă deosebită pentru cunoaşterea creş­tinismului primar din Persia şi a textului Noului Testament.

Parisot, J., Aphraatis Sapientîs Persqe De-monstrationes, în Patrologia Syriaca, pars I, voi. I, II, 1894-1907, p. l- 489 (text siriac şi traducere în latină); Textul siriac al Omiliilor editat de W. Wright, The Homelies of Aphraates, the Persian Sage, London, 1869; Bert, G., Aphrahat's des persischen Weisen Homilien, Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur 1/3-

•

4, Leipzig 1888; Gwynn, Demonstrations of Aphraat (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene (Christian) Fathers of the Christian Church, 2nd. Ser. 13), Oxford-New York, 1898, p. 152-162 şi 345 - 412; R. H. Connolly, Aphraates and Monasticism, în Journal of Theological Studies, VI, 1906, p. 522-539; H. L. Pass, The Creed of Aphraates, în Journal of Theological Studies, IX, 1908, p. 267-284; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 217-218; W.Wright, Istoria literaturii creş­tine siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogene, 1996, p. 30-31; A. Baumstark, Die christ-lichen Literaturen des Orients, I, Leipzig, 1911, p. 44; Aphraate le Sage Persan, Leş

17

AAFRAATE SAU APHRAATE

AGAPET

AGAPIE DE HIERAPOLIS

AGATHANGELOS

Exposes, Sources Chre~tiennes, no. 349, voi. I, Exposes I-X, Traduction du syriaque, intro-duction et notes par Marie-Joseph Pierre, Leş Editions du Cerfs, Paris, 1988; Sf. Afraat Persanul, îndrumări duhovniceşti, traducerea şi prezentarea de Pr. Prof. Mihail Gh. Milea, în "Comorile Pustiei" 22, Editura Anastasia, 1998; R. Terzoli, // tema della beatitudine nei padrisiri, Brescia, 1972, p. 47-49; I. Ortiz de Urbina, Gottheit Christi, Roma, 1933, idem, Patrologia syriaca, Roma, 1965, p. 46-51 cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 342 şi urm.; R. Lavenant, Aphraate, în DECA, I, p. 173-174; P. Bruns, Aphrahat, în LACL, p. 37-38 cu bibliografie.

Africanul, lulius Sextus, vezi lulius Sextus Africanul.

Agapet

Agapet (m. 536), episcop de Roma între anii 535-536. Mare apărător al ortodo-

a

xiei. In timpul vizitei sale la Constanti-nopol din 536, îl depune pe patriarhul Antim împotriva voinţei împărătesei Teodora, datorită convingerilor monofl-

• a

zite pe care acesta le împărtăşea. In locul lui este numit patriarhul Mina. Pontifi­catul său a fost de scurtă durată, întrucât se stinge din viaţă la 10 luni de la urcarea pe scaunul episcopal. De la el au rămas cinci scrisori: două adresate episcopului Caesarius de Arles, un răspuns dat epis-copilor africani la o scrisoare adresată predecesorului său; un răspuns către Re-paratus, episcop de Cartagina, care îl felicitase pentru numirea sa şi o scrisoa­rea către Petru, episcopul Ierusalimului, în care îl anunţa de depunerea lui Antim şi numirea lui Mina.

Migne, PL 66, 35-80; J.P.Kirsch în DHGE, I, 1912, col. 887-890; G.H, Moberly, Agapetus, în Smith-Wace, I, p. 57-58; Cross, Agapetus, în ODCC, p. 23.

Agapet

Agapet, diacon din Constanţinopol şi autor al unui tratat pe care 1-a dedicat îm­păratului Justinian I, intitulat 'EicGeau; Ke

Specu­lum principis (Oglinda prinţului), cuprin­zând 72 de capitole, în care este prezen­tată concepţia creştină despre regalitate şi sugerat un cod de comportament pen­tru suveran. Autorul susţine că împăratul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, datoria lui fiind aceea de a imita de aici împărăţia lui Dumnezeu, urmând propria sa fîlosofie, puritate, pietate şi

y\

prin exercitarea filantropiei, împăratului îi revine sarcina de a reduce inegalităţile dintre bogaţi şi săraci. Acest gen literar s-a bucurat de succes în istoria Bizanţului, fiind imitat de mulţi scriitori, în tradiţia

^

românească, învăţăturile lui Neagoe Ba-sarab către fiul său Teodosie oglindesc spiritul, şi intenţia Ekthesis-ului lui Aga­pet, reancorat însă în tradiţia specifică locului. Lucrarea lui Agapet a fost tra­dusă şi în slavonă în sec. X. A fost tradus în armeană în sec. VII. Ekthesis-ul a in­fluenţat nu numai lumea bizantină, ci în­treaga pedagogie politică a umanismului, ideile sale revărsându-se în plan euro­pean.

Migne, PG 86, 1163-1185; CPG III, 6900; W. Blum, Byzantinische Furstenspiegel, Stuttgart, 1981 trad. în germană; în engleză parţial: E. Barker, Social and Political Thought in Byzantium, Oxford, 1957; J Dashian, Studien 2, Viena, 1901, p. 153-255 trad. în armeană din sec. VII; K. Emminger, Studien zu den griechischen Fiirstenspiegeln, 1913; Alta­ner-Stuiber, 1980, p. 514; B.Baldwin, şi I. Şevcenko, Agapetos, în ODB, I, p. 34; J. Irmscher, Agapet de Constantinople, în DECA, I, p. 49-50; J. UIrich, Agapet, Dia-kon, în LACL, p. 8 cu bibliografie.

Agapie de Hierapolis (Mahbub ibn Qustantin)

Agapie de Hierapolis (m. 941), sau Mahbub ibn Qustantin, episcop melchit de Hierapolis în Osrhoene, autorul unei istorii universale, intitulată Cartea Titlului, scrisă în limba arabă. Agapie prezintă istoria lumii de la creaţie şi până în vre­mea sa. La redactarea lucrării sale, Agapie a folosit o serie de lucrări simi­lare. Importanţa ei rezidă mai ales în fap­tul că păstrează fragmente din lucrări care s-au pierdut, cum ar fi, de exemplu, Cronica lui Teofil de Edessa (m. 785). în forma în care s-a păstrat, istoria lui Agapie se opreşte la anul 776, deşi ea a cuprins evenimentele până în 941. La rândul ei, lucrarea lui Agapie a fost fo­losită ca sursă de informaţie de Mihail Sirianul pentru Cronica sa. Referitor la titlul istoriei, Agapie spune că în greacă se numeşte Chronikon.

A. Vasiliev (ed.), Kitab al-'Unvan, în PO 5, 1910, p. 557-692; 7, 1911, p. 457-591 şi 8, p. 397-550; Graf, II, p. 39-41; S.H.Griffith, Agapios of Hierapolis, în ODB, I, p. 35.

Agathangelos

Agathangelos. Pseudonimul sau numele unui personaj necunoscut, autor al unei Vieţi a Sf. Grigorie Luminătorul*, scrisă, după cum mărturiseşte el însuşi, la po­runca regelui Tiridates (aprox. 238-314). Autorul afirmă că era contemporan cu Sf. Grigorie Luminătorul. A. von Gutschmid susţine că textul armean a fost redactat pe la mijlocul secolului al V-lea şi are ca bază materiale mai vechi. Viaţa Sf. Grigorie Luminătorul a fost tradusă în greacă, siriacă şi arabă. Textul existent derulează viaţa şi activitatea Sf. Grigorie începând cu anul 224 şi până la moartea

sa, descriind cariera sa de propovăduitor al credinţei creştine, torturile şi întemni­ţarea sa suferite din partea regelui Tiridat care încă nu se convertise, martiriul călugăriţelor din Valarshapat, care fugi­seră de persecuţia Iui Diocleţian, elibe­rarea lui Grigorie, convertirea lui Tiridat şi distrugerea templelor păgâne. Mai sunt redate informaţii cu privire la hirotonia lui Grigorie la Cezareea Capadocîei, în­temeierea Bisericii armene, vizita Iui Grigorie şi Tiridat la Constantin I şi urca­rea pe tronul patriarhal a fiului lui Gri­gorie. Pe la mijlocul sec. al Vl-lea,- lu­crării lui Agathangel i-a fost adăugată o prezentare a 'învăţăturii lui Grigorie', un document teologic care cuprinde elemen­tele principale ale învăţăturii creştine. Lucrarea este importantă şi pentru infQr-maţiile pe care le furnizează despre tem­plele şi locurile sacre ale religiei păgâne din Armenia precreştină.

Textul armean al Vieţii Sf. Grigorie Lumi­nătorul a fost publicat la Constantihopol (1709 şi 1824), Veneţia (1835 şi 1862) şi Tbilisi (1882); textul grec în 'Acta Sanc-torum', sept., VIII, 1762, p. 320-402; A. von Gutschmid, Agathangelos, în Zeitschrift der deutschen morgenlăndischen Gesellschaft, XXXI, 1877, p. 1-60; ediţii în armeană: Tbilisi, 1909, 1983; retip. cu introducere de R. Thomson, Delmar, N.Y., 1980; G. La-fontaine, La version grecque ancienne du livre armenien d'Agathange, Louvain, 1973; R.W. Thomson, Agathangelos: History ofthe Armenians, Albany, N.Y.,1976; G. Garitte, Documents pour l'etude du Livre d'Aga-thange, ST, CXXVII, Vatican, 1946; R.W. Thomson, The Teaching of St. Gregory: An Early Armenian Catechism, Cambridge, Mass., 1970; Altaner-Stuiber, 1980_}ip. 352; Cross, Agathangelos, în ODCC, p. 24; S.J. Voicu, Agathange, în DECA, I, p. 50 cu bi­bliografie recentă; R Bruns, Agathangelos, în LACL, p. 8-9 cu bibliografie; R. Thomson, Agathangelos, în ODB, I, p. 35.

AGATHIAS

AGNELLUS

AGNELLUS

AGNOETAE SAU AGNOIŢH

Agathias

Agathias (c. 532-c. 582), istoric, avocat şi poet bizantin. Se pare că nu a împăr­tăşit credinţa creştină. S-a născut la Myrina şi studiază la Alexandria. Revine la Constantinopol unde studiază dreptul roman, devenind un avocat deosebit de căutat la curtea lui Justinian. Una din pri­mele sale lucrări, Daphniaka, scrisă în hexametri şi abordând diverse teme,

a

unele erotice, s-a pierdut. In anul 560 a alcătuit o colecţie de epigrame, dintre care unele au fost scrise de el, iar altele scrise de diverşi prieteni ai săi avocaţi, nu­mită Cycle, care a fost introdusă în Anto­logia greacă, cu o prefaţă a lui Agathias, adresată împăratului Justinian I sau Justin II, nu se ştie cu certitudine. Istoria sa, în cinci cărţi, reprezintă autoritatea principală pentru evenimentele care s-au derulat între anii 552- 559. Domnia împăratului Justinian ocupă un loc cen­tral. Sunt descrise campaniile din Răsărit şi din Apus şi prezenţa generalului Narses în Italia. Ea continuă lucrarea lui Procopiu* de Cezareea. Acest document furnizează date preţioase şi în legătură cu religia zoroastriană.

Migne, PG 88, 1269-1596; R. Keydell (ed.), Historiarum Libri Quinque, Berlin, 1967; J.D. Frendo, The Histories (trad. în engleză), Berlin, 1975; G. Viansino (ed.), Epigrammi, Milano, 1967 cu trad. în italiană; Cameron, Agathias, Oxford, 1970; William Milligan, Agathias, art. în Smith-Wace, I, p. 59-60; Krumbacher, p. 240-243, cu bibliografie; A. M, Cameron, Agathias, Oxford, 1970; Cross, Agathias, în ODCC, p. 24; B. Baldwin, Agathias, în ODB, I, p. 35-36.

Agathonicos de Tars

Agathonicos de Tars (aprox. începutul sec. V), numele unui personaj fictiv autor al unui corpus, cu un conţinut dogmatic

şi apologetic, scris în greacă, dar care s-a păstrat doar în traducere coptă. Acest corpus cuprinde: a. un tratat împotriva antropomorfi ştilor; b. o dezbatere cu Justin din Samaria despre învierea trupului (Disputatio cum Iustina de resurrec-tione)\ c. o altă dezbatere cu Stratonikos de Cilicia despre providenţă şi alte teme (Dialogus cum Stratonico)', şi d. o apolo­gie asupra necredinţei (De incredulitate). Textul este important întrucât dezvăluie diverse preocupări teologice prezente în cercurile monahale din sec. V.

W. E. Crum, Der Papyroscodex Saec. VI-VII,.., Strasbourg, 1915; T. Orlandi, // Dossier di Agatonico di Tarso, Fest. Po-lotsky, Beacon Hill, 1981; T. Orlandi, Agathonicos de Tarse, în DECA, I, p.51; B. Windau, Agathonicus von Tarsus, în LACL, p. 9.