Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Acaciu de Melitene

Acaciu, episcop de Melitene în Armenia Secunda. A fost citeţ în biserica din

ACACIU DE MELITENE

ACATIST, IMNUL

ACATIST, IMNUL

ADALDAG


Melitene, ducând o viaţă austeră şi pro­fund creştină. Câştigă stima episcopului Otreus care îi încredinţează educaţia Sf.

A

Eutimie cel Mare. Ii succede în scaunul episcopal lui Otreus înainte de anul 430. în această calitate participă la sinodul ecumenic de la Efes (431), unde se im­pune ca unul dintre cei mai fermi acuza­tori ai lui Nestorie*. La sinod el pronunţă o omilie şi are câteva intervenţii punc­tuale. A făcut parte dintr-o delegaţie epis­copală la Calcedon şi a fost însărcinat şi cu educaţia lui Teodosie II. între 433şi 436 duce o adevărată campanie împotri­va lui Nestorie şi a scrierilor lui Teodor* de Mopsuestia şi Diodor* de Tars, într-o serie de scrisori adresate Iui Chirii* al Alexandriei, lui Sahak*, patriarhul Ar­meniei, şi către armeni în general. S-a stins din viaţă în jurul anului 438.

Migne, PG 77, 1468-1472; ACO I, l, 2, p. 90-92; coresp. cu Chirii al Alexandriei: Migne, PG, 84, 693, 838; coresp. cu Sahak: J. Isme-riantz, Liber epistularum, Tiflis, 1901, p. 14-15 (text armean); BHG 648, 2008; vers. în franc.: A.-J. Festugiere, Cyrille de Scytho-polis. Vie de saint Euthyme, Paris, 1962, p. 62-63; Fr. W. Bautz, Biographisch-biblio-graphisches Kirchenlexikon, Ham (Westf), 1975, col. 15; J.B. Lightfoot, Acacius (6), în Smith-Wace, I, p. 14; D. Stiernon, Acace de Melitene, în DECA, I, p. 15; C. Schmidt, Acacius von Melitene, în LACL, p. 4-5 cu bibliografie.

Acaciu de Seleucia

Acaciu de Seleucia urmează lui Baboui (m. 484) pe tronul de catolicos al Seleu-ciei (484-496). în 486 este trimis de regele Balash în fruntea unei delegaţii la împăratul Zenon. A compus o serie de omilii asupra postului şi credinţei, dar şi împotriva monofiziţilor. A tradus în per­sană un tratat despre credinţă pentru

regele Kawadh, scris de Elisha, episcop de Nisibe, succesorul lui Barsauma. După Assemani, Acaciu de Seleucia ar fi

f*

împărtăşit credinţa ortodoxă. In realitate, după cum se poate deduce din actele sinodului din 485, el a fost nestorian. în ceea ce priveşte disciplina bisericească, a dat o serie de canoane prin care admitea căsătoria episcopilor, preoţilor şi diaco­nilor chiar şi după hirotonie. El s-a de­clarat de acord chiar şi cu căsătoria mo­nahilor care doresc să abandoneze viaţa monahală de bunăvoie.

Bar Hebraeus, Chron. eccl, II, 72 şi urm.; Assemani, BO, III, part. I, 69, 378 şi 634; O. Braun, Das Buch der Synhados, Stuttgart, 1900, p. 59-83; J, Labourt, Le christianisme dans l'Empireperse, Paris, 1904, p. 131-152; W. Wright, Istoria literaturii creştine siriace, trad. Remus Rus, Ed. Diogene, 1996, p. 46, Chabot, p. 51; Duval, p. 342-343; J.B. Light­foot, Acacius (8), în Smith-Wace, I, p. 15-16;

r

J.M. Fiey, L'Elam, la premiere des metropo-les ecclesiastiques syriennes orient ales, Melto 5, 1969, p. 128; M. van Esbroeck, Acace de Seleucie, în DECA, I, p. 15; Urbina, p. 122 cu bibliografie.

Acatist, Imnul

Acatist, Imnul (gr. akathistos). Cântare de laudă, mulţumire şi preamărire adre­sată Sfintei Fecioare Măria, în 24 de stro­fe, variind ca lungime, fiecare strofa în­cepând cu una din literele alfabetului. Nu se cunoaşte cu certitudine cine 1-a scris, el fiind atribuit pe rând: patriarhului Ser-ghie al Constantinopolului (610-638), promotorul monotelismului, apoi lui George Pisidul, lui Fotie, lui Gherman, patriarh de Constantinopol (după un manuscris al lui Sf. Gali (550-647) din sec. al IX-Iea) şi în cele din urmă lui Ro­man Melodul. Acest imn acatist este ar-

hetip pentru toate celelalte acatiste care au fost scrise mai târziu.

Migne, PG 92, 1335-1348; J.B.Pitra, Ana-lecta Sacra, l, 1876, p. 250-262; W.Christ şi M. Paranikas în Anthologia Carminum Christianorum, 1871, p. 140-147; P. Vinti-lescu, Despre poezia itnnograficâ din cărţile de ritual şi cântarea bisericeasca, Bucureşti, 1937, p. 71-78. F. Cayre, op. cit., p. 287-288; Altaner, op. cit., p. 343; Bardenhewer, op. cit., V, , p. 166-168, I.Gh. Coman, Patro-logie, 1956, p. 298; C. del Grande, L'inno acatisto, Firenze, 1948; E. Wellesz, The Akathistos Hymn, Mon. Musicae Byzantinae Transcripta, IX, Copenhaga, 1959; G.G. Meersseman, Der Hymnos Akathistos im Abendland, Spicilegium Friburgense, II-III, 1958-1960; Cross, Acathistus, în ODCC, p. 9; E. Peretto, Acathiste, în DECA, I, p. 16-17.

Acta Martyrum sau Gesta Martyrum

Acta Martyrum sau Gesta Martyrum. Serie de documente deosebit de impor­tante pentru perioada persecuţiilor, cuprinzând vieţile marilor martiri creştini din secolele II-IV, care au pătimit pentru Domnul Hristos şi pentru mărturisirea credinţei creştine până la jertfa vieţii lor. Din punct de vedere istoric, ele au fost împărţite în trei grupe: Primul grup se referă la judecata propriu-zisă a marti­rilor şi cuprinde întrebările adresate mar­tirilor de către autorităţi şi răspunsurile acestora. AI doilea grup conţine mărturi­ile martorilor oculari sau ale contempo­ranilor prezenţi la martiriu. AI treilea grup conţine relatări pioase despre faptele martirilor sau alte evenimente şi lucrări minunate legate de martiri. Actele martirice au fost citite în faţa creştinilor în cadrul slujbelor liturgice cu ocazia săr­bătoririi martirilor.

J. Bollandus et socii, Acta Sanctorum, Antverpen, 1643. Ediţie nouă, Paris 1854-1931. Martyrologium romanum, ed. typica Vaticana, Roma, 1914, 1922; Panaiot C. Hristu, Ta Martyria ton arhaion hristianon, Introducere, text, traducere în neogreacă, comentarii, Tesalonic, 1978; Herbert Musu-rillo, The Acts of the Christian Martyrs, Oxford, 1972, retip. în 1979. Traduceri: E,C.E. Owen, Some Authentic Acts of the Early Martyrs, Translated with notes and introductions, Oxford, 1927; H. Leclercq, Leş Martyrs, 2, Paris 1903; 1-3, Paris, 1931; G. Rauschen, Echte alte Maertyrenakten, Bibliothek der Kirchenvaeter, 14, Kempten, 1913; I. Rămureanu, Actele martirice, Părinţi şi scriitori bisericeşti, voi. 11, 1982 şi retip. 1997.

Acta Sanctorum

Acta Sanctorum. Colecţie de texte cu­prinzând vieţile sfinţilor în ordinea săr­bătoririi lor în calendarul bisericesc, pu­blicată de către bollandişti, grup de cer­cetători iezuiţi, începând cu secolul al XVII-iea. Colecţia a fost concepută de H. Roseweyde (m. 1629). Până la suprima­rea ordinului în 1773, au fost tipărite 50 de volume (până la 7 octombrie), în 1940 s-a tipărit introducerea la vieţile sfinţilor pentru luna decembrie.

J. Bollandus et socii, Acta Sanctorum, Ant­verpen, 1643. O prezentare a întregii acti­vităţi întreprinse de călugării bollandişti în H. Delehaye, A travers trois siecles. L'oeuvre des Bollandistes 1615-1915, Bruxelles, 1920; M.D. Knowles, Great Historical En­terprises, I, The Bollandists in Transactions of the Royal Historical Society, Fifth Series, V, 1958, p. 147-166.

Adaldag

Adaldag (m.988), arhiepiscop de Ham-burg-Bremen. A avut o contribuţie seri­oasă în convertirea Danemarcei, fîind

ADALDAG

ADALHARD SAU ADALARD

ADAMANTIUS

ADDAI

considerat unul dintre cei mai zeloşi apostoli ai Europei de Nord. Este numit arhiepiscop în anul 937 şi deţine această funcţie până la moarte. De la el a rămas o scrisoare adresată vestitului cronicar Flodoard* de Reims, în care îl consola pentru că nu fusese numit episcop de Noyon-Tournai, aşa cum era de aşteptat, împăratul Ludovic preferându-1 pe Fou-cher. Scrisoarea cuprinde multe elemente duhovniceşti deosebite, ceea ce o face interesantă pentru istoria spiritualităţii.

Migne, PL 135, 14-15; Ph. Lauer, Leş Annales de Flodoard, Paris, 1905; M. Viller, Adaldag, în DSp., I, col. 187.

Adalhard sau Adalard

Adalhard sau Adalard (753-826), abate al mănăstirii Corbie. Tatăl său a fost con­tele Bernard, fiul lui Carol Martel şi a fost văr cu Carol cel Mare. S-a născut în localitatea Huise (Hustia), lângă Aude-narde în Artois. A fost educat la curtea lui Pepin, Carloman şi Carol, slujind la curtea acestuia din urmă. Dezgustat de viaţa libertină de la curte, se retrage şi devine călugăr la mănăstirea Corbie, aşezământ monahal benedictin lângă Somme, la câţiva kilometri depărtare de Amiens. Liniştea după care a tânjit nu a putut-o găsi, deoarece abatele Nordram îl constrânge să participe la administrarea şi conducerea mănăstirii, dându-i în sarcină educaţia şi îndrumarea spirituală a călugărilor, îşi îndeplineşte cu toată conştiinciozitatea îndatoririle şi se im­pune prin elocvenţa şi înţelepciunea sa deosebite, atrăgându-şi numele de Au-relius Augustinus, în timp ce Alcuin* îl numeşte Antonius. Nu se ştie când de­vine abate al mănăstirii, în 796 este tri­mis de Carol la curtea fiului său Pepin în calitate de missus. înţelepciunea şi viaţa

sa îl impun atenţiei papii Leon III. In 809 participă la conciliul de la Aachen, fiind însărcinat de împărat să transmită la Roma hotărârile întrunirii conciliare referitoare Ia purcederea Duhului Sfânt, în 814 revine la Corbie şi participă în aceaşi an la conciliul de la Noyon. Da­torită intrigilor inerente şi invidiei opo­nenţilor săi, a fost trimis în exil, revenind la conducerea mănăstirii în 822, unde se stinge din viaţă în 826. Adalhard a scris multe lucrări. Din nefericire cea mai

A

mare parte s-a pierdut. In timpul exilului la Noirmoutier, el a copiat Historia tri­partita a lui Cassiodor*, care se păs­trează la Saint-Germain-des-Pres. S-au mai păstrat regulele monahale, Stătuta, pe care le-a scris pentru buna organizare a mănăstirii sale, inspirate din Regulele Sf. Benedict*. Au fost publicate cele 52 Capitula de admonitionibus in Congre-gatione, discursuri şi prelegeri despre obiceiurile şi viaţa de la Corbie. Cea mai importantă lucrare, De ordine paîatii s-a pierdut. Informaţii despre ea avem de la Hincmar*, care s-a inspirat din ea la redactarea lucrării sale: Pro instituîione Carolmanni Regis. Ne-a parvenit şi un fragment dintr-o scrisoare adresată re­gelui Lothaire şi ultimele cuvinte adre­sate ucenicilor săi, prin care îşi încredin­ţează sufletul lui Dumnezeu în nădejdea fericirii veşnice. Adalhard este important pentru faptul că el reprezintă legătura istorică dintre sec. VII şi sec. VIII, ca mărturie a evenimentelor politice, so­ciale şi religioase care s-au derulat în acea perioadă, dând contur reformelor care se vor derula în anii următori.

Migne, PL 105, 533-550; Saint Pascase Rad-bert, De Vita S Adalhardi, în PL 120, 1507-1556; L. Levillain, Leş statuts d'Adalhard, în Le Moyen Age, t. XIII, 1900, p. 335-386; C. Davis, Adalhard, în Smith-Wace, I, p. 33-34; M. Măhler, Adalard ou Adalhard, în DSp. voi. I, col. 185-186.

Adamantius

Adamantius (prima parte a secolului al IV-lea). Scriitor de limbă greacă anti-gnostic, autor al dialogului De recta in Deumfide. Deşi a fost identificat de către Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Na-zianz, iar mai târziu de către J. R. Wet-stein, cu Origen, stilul, conţinutul şi mo­dul de gândire ale Dialogului nu prezintă asemănări care să sugereze posibilitatea unei astfel de identificări. Dialogul, re­dactat probabil în Asia Mică sau Siria, abordează ideologiile gnostice propuse de Marcion şi Bardesanes (Bardaisan). Argumentele susţinute de Adamantius în apărarea credinţei creştine sunt bine con­struite, autorul dovedind o cunoaştere clară a credinţei creştine. Totuşi, dialogul "este departe de a fi o operă de artă şi su­feră din lipsă de coordonare şi coerenţă" (Quasten).

Prima editare a dialogului realizată de J.R. Wetstein, Basle, 1674; Migne, PG 11, 1711-1884; F. J. A. Hort, Adamantius, art. în Smith-Wace, I, p. 39-41; Quasten, Patrology, II, p 146-147; Cross, ODCC, p. 15; E. Prinzi-valli, Adamantius, în DECA, I, p. 32-33.

Adamnan, Sf. sau A dom nan

Adamnan, Sf, sau Adomnan (c. 625-704) a fost ales stareţ al mănăstirii Hy sau lona în 679, cel mai desăvârşit urmaş al Sf. Columba. Născut în Irlanda, la Drumhome, în partea de sud-vest a dis­trictului Donegal. A participat la sinodul din Tara (697), determinând sinodul să adopte o lege prin care să se interzică luarea femeilor şi a copiilor ca prizonieri de război. Legea a fost adoptată şi este cunoscută sub denumirea de "canonul lui Adamnan". Din opera scrisă menţionăm: De Locis Sancti, redactată între anii 686-688, în care descrie călătoria Ia Locurile

Sfinte a episcopului Arculf din Galia şi Vita S. Columbae, în trei cărţi. Această lucrare conţine, pe lângă multe legende şi relatări pioase, o serie de date istorice deosebit de valoroase, în cartea a 3-a a tratatului De Locis Sancti., prezintă infor­maţiile pe care Arculf le-a adunat la Constantinopol în legătură cu înteme­ierea legendară a cetăţii, despre inciden­tele iconoclaste care au angajat Icoana Sf. Gheorghe şi cultul său la Diospolis şi despre Icoana Sf. Fecioare, venerarea Sf. Cruci de către împărat şi curtea sa, pre­cum şi descrierea bisericii Sf. Sofia. Este venerat în Scoţia sub numele de Sf. Eunan. Pomenirea lui se face la 23 septembrie.

Migne, PG, 11; L. Bieler (ed.), Itineraria et alia geographica, Turnhout, 1965, p. 175-^ 234; ed. crit.: De Locis Sanctis, edit. Corpus Scriptorum Ecclesicorum Latinorum, XXXIX, 1898, p. 219-29f şi trad. în engl. de D. Meehan (Scriptprjş Latini Hiberniae, III, 1958); The Life of St. Columba, ed. şi trad. de A. O. Andersoţl^î Margaret O. Anderson, Londra, 1961; Beda, Ist. bis., V, 15 şi urm. şi 21; F. Brunhdlzl, Geschichte der lateinischen Literatur des Mittelalters, voi. I, Miinchen, 1975, p. 175-178; L. Gougaud, OSB, Adamnan, în DSp. I, col. 201-202; William Reeves, Adamnan, în Smith-Wace, I, p. 41-43; Cross, ODCC, p. 16; J. Gribomont, Adamnan, în DECA, I, p. 33.

Addai

Addai a fost, potrivit tradiţiei, întemeie­torul Bisericii creştine din Edessa. Tra­diţia siriacă îl numără printre cei 72 de ucenici (al 70-lea după Eusebiu). Este identificat de Eusebiu de Cezareea* cu Thadeu (H.E. I, XII, 3) şi de F. C. Burkitt cu Tatian* (sec. II), despre care tradiţia siriacă păstrează tăcere. După Doctrina lui Addai*, Thadeu a fost trimis de către Sf. Apostol Toma* pentru a-1 vindeca pe regele Abgar*. Mari este considerat uce-

ADDAI

ADDA1 ŞI MARI. LITURGHIA LUI

ADIMANTIUS

AELFERK

nic al lui Addai. Lui Addai îi sunt atri­buite: Doctrina Iui Addai şi o Liturghie a lui Addai şi Mari. Doctrina Iui Addai este o istorie apocrifă de ia sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V, relatând încreştinarea Edessei. A fost redactată în siriacă de Labubna, fiul lui Sennak. A circulat în armeană şi greacă. Lucrarea este împăr­ţită în două părţi, în prima parte găsim o prelucrare a legendei lui Abgar*. A doua parte relatează activitatea misionară a lui Addai, descoperirea Sf. Cruci de Proto-nice, mama împăratului Claudiu (pentru a-i pedepsi pe evrei). Sunt menţionaţi suc­cesorii lui Addai: Aggai şi Palut, hiro­toniţi de episcopul Serapion de Antiohia. Liturghia a suferit o serie de transfor­mări, ceea ce face imposibilă reconsti­tuirea formei originale. Afraate* o men­ţionează. Liturghia a cuprins rugăciunea de mulţumire, anamneză, rugăciunea de mijlocire şi epicleza.

W. Cureton, Ancient Syriac Documents, London, 1864; E. Sachau, Die Chronik von Arbeta, 1915; F.C. Burkitt în Journal of Theological Studies, XXV, 1923-1924, p. 130; J. Tixeront, Leş origines de l'Eglise d'Edesse et la legende d'Abgar, Paris, 1888; A. Hamman, Addad" ou Addee, în DECA, I, p. 33-34, cu bibliografie; P. Bruns, Addai (Doctrina Addai), în LACL, p. 5-6 cu biblio­grafie; Urbina, p. 44 cu bibliografie.

Addai. Doctrina lui

Addai. Doctrina lui, (lat. Doctrina Addei). O altă redactare a Faptelor lui Addai/Tha-deus, relatând despre modul în care Regele Abgar a luat legătura cu Domnul Hristos, iar Addai a fost trimis la Edessa pentru a-1 vindeca şi converti. Textul inte­gral al acestei scrieri se păstrează într-un manuscris de la St. Petersburg. Există versiuni în armeană şi greacă. Redacta­rea textului a fost făcută în jurul anului

400 şi se bazează pe documente mai vechi. Deşi a fost susţinută în trecut ca fiind autentică, în prezent autenticitatea ei a fost respinsă.

G. Phillips, The Doctrine of Addai, the Apostle, Now First Edited in a Complete Form in the Original Syriac with an English Translation and Notes, London, 1876. Frag­mente în W. Cureton, Ancient Syriac Docu­ments, London, 1864, 5-23; L.J. Tixeront, Leş Origines de l'Eglise d'Edesse et la legende d'Abgar, 1888, Bardenhewer, I, p. 591-596 şi IV, p. 326; Quasten, Patrology, I, 140-143. Versiunea armeană: L. Alishan, La-boubnia, Left re d'Abgar, ou Histoire de la convers ion des Edesseens par Laboubnia, ecrivain contemporain des apotres, Venice, 1868, text armean şi traducere în franceză. Versiunea greacă în R. A. Lipsius-M. Bon-net, Acta apostolorum apocrypha,}, Leipzig, 1891, 273-278; A. Hamman, Addadou Addee, în DECA, II, p. 33-34 cu bibliografie; P. Bruns, Addai (Doctrina Addai), în LACL, p. 5-6 cu bibliografie; Urbina, p. 44 cu bi­bliografie. Vezi Addai.

Addai şi Mari, Liturghia lui

Liturghie redactată în siriacă, compusă probabil în jurul anului 200, pentru Bise­rica creştină din Edessa. Liturghia este încă în uzul comunităţilor creştine nesto-riene. Se crede că forma actuală a litur­ghiei, aşa cum este ea săvârşită în cult, nu este cea originală.

Textul siriac în Liturgia Sanctorum Apos­tolorum Adaei et Maris, Urmi, 1890-1892. Trad. în engleză: F.E. Brightman, Liturgies Eastern and Western, I, 1896, p. 245-305. G. P. Badger, The Nestorians and their Rituals, 1852; A. Hamman, Addad ou Addee, în DECA, I, p. 33-34 cu bibliografie; P. Bruns, Addai (Doctrina Addai), în LACL, p. 5-6 cu bibliografie; Urbina, p. 44 cu biblio-grafie.Vezi: ADDAI.

Adimantius

Adimantius, discipol al Iui Mani, pe care Augustin* îl identifică cu Addas, unul din cei trei discipoli fideli ai lui Mani. într-un text chinez este numit Ato. Din ActaArchelai aflăm că el a fost apostol al maniheismului în regiunile din Nord, adică în Scythia. Textele copte şi iraniene îl menţionează ca propovăduitor al aces­tei credinţe în regiunile din jurul Tigrului şi la Alexandria. Este autorul lucrării îm­potriva lui Moise şi a profeţilor. Această lucrare a căzut în mâinile lui Augustin, care scrie împotriva lui un tratat: Contra Adimantinum Manichaei discipulum.

Migne, PL. 42, 129-172; CPL 319; CSEL, 21, l, 115-190; Acta Archelai în GCS 16, 94; M. Jolivet- M. Jourjon, Six traites anti-ma-nicheens, Paris, 1961; Geo Widengren, Mani and Manichaeism, Weidenfeld and Nicolson, London, 1963, passim; Altaner-Stuiber, 1980, p. 216; C. Riggi, Adimantus, în DECA, I, p. 35-36.

Ado

Ado, călugăr benedictin, arhiepiscop de Vienne şi autor al Martirologiului care îi poartă numele. După propria sa infor­maţie, el şi-a conceput lucrarea urmând exemplul unui martirologiu vechi roman (Martyrologium romanum parvuni), pe care 1-a descoperit el însuşi Ia Ravenna. Deşi conţine o serie de inexactităţi, se crede că a fost fabricat chiar de Ado. Structura şi aranjarea convenabilă a materialului în Martirologiul lui Ado, a făcut ca acesta să fie folosit ca exemplu pentru martirologiile de mai târziu, ca cel al lui Usuard* şi martirologiu l roman.

Migne, PL 123, 139-436; H. Quentin, Leş Martyrologes historiques, 1908, p. 465-681;

Cross Adn Mnrtvrnlncn> nf în OnrT. n IR

Adrian

Adrian (sec. V), exeget antiohian. considerat de Cassiodor* ca unul din troductores Scripturae divinae - prezeri-tatori ai Sfintei Scripturi, urmând lui Augustin*, Ticonius*, Eucher* etc. De la el ne-a rămas o Introducere în Sfintele Scripturi, un fel de hermeneutică a tex­telor biblice. Cuvântul isagogie - eicrccyeoyrk apare pentru prima dată la el ca titlu al unei cărţi. El urmează tipicul şcolii antib-hiene, fiind interesat atât de sensul, cât şi de exprimarea logică a ideilor. Se pare ca Adrian a fost destinatarul celor trei scrisori trimise de Sf. Nil.

Migne, PG, 98, 1271-1312; Idem, PG, 79, 225, 437 şi 516; Bardenhewer, IV, 254-255; V. Nazzaro, Adrien, în DECA, I, p. 37.

Aelferic

Aelferic (955-1020), abate al mănăstirii

ft,

Eysham şi gramatician. îmbracă haina monahală la mănăstirea benedictin! din Winchester în perioada abaţiei Iui Ethel-wold*, devenind ucenicul apropiat al acestuia. Ethelwold a sădit în sufletul Tiii Aelferic idealurile reformei monahale promovate de Sf. Dunstan, idealuri pe care el le îmbrăţişează cu sinceritate, devenind conducătorul mişcării de reîn­noire a monahismului benedictin în

r\

Anglia. In 987 este transferat la mănăs­tirea Cerne Abbas din Dorset. De acest loc se leagă cele două serii de omilii ţinute în engleză referitoare la anul litur­gic şi la diverse teme doctrinare şi isto­rice. Mai ales predicile sale doctrinare şi istorice vor dobândi o importanţă deo­sebită în timpul Reformei, deoarece el a folosit un limbaj care evita învăţătura ro-mano-catolică despre Imaculata Con-ceptiune a Sf. Fecioare Măria, iar în plan

lifiircrir». cucfinanrl trvfrwHfltă r-et

AELFERIC

AERIUS

AERIUS

AETHICUS HISTRICUS

este incompatibilă cu transubstanţierea. O a treia serie de omilii are un caracter profund haghiografic, întrucât în aceste omilii el prezintă vieţile sfinţilor, dar nu în proză, ci în versuri, în 1005, este nu­mit cel dintâi abate al mănăstirii Eysham din districtul Oxford, în perioada abaţiei sale, el nu întrerupe preocupările literare, realizând un compendiu al lucrării lui Ethelwold De comuetudine monacho-rum. Totodată, scrie Viaţa lui Ethelwold în latină şi traduce în engleză lucrarea lui Beda Venerabilul De temporibus. El ră­mâne în istoria bisericească a Angliei pentru colecţiile de cărţi în limba engleză pe care le pune la îndemâna preoţilor de la ţară.

B. Thorpe (editor), The Homilies ofthe An-glo-Saxon Church, containing The Homilies of Aelfric, 2 voi., 1844-1846; W. Skeat, edi­tor, Aelfric's Lives of the Saints, Early English Text Society, LXXVI, LXXXII, XCIV în 2 voi. London, 1881-1890; H. Henel (editor), De Temporibus, Early English Text Society, Original Series, CCXVIII, 1942; C.L. White, Aelfric. A New Study ofhis Life and Writings, Yale Studies in English, II, 1898; S.H. Gem, An Anglo-Saxon Abbot. Aelfric of Eysham, 1912; M.M. Dubois, Aelfric, sermonnaire, docteur et grammai-rien, Paris, 1942 cu bibliografie; Cross, Aelfric, în ODCC, p. 20.