Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Polemius Silvius

Polemius Silvius, autorul lucrării Lu-terculus, identificat cu Silviu, prietenul apropiat al lui Ilarie* de Arles. Lucrarea a fost scrisă în 448/9 şi este vorba de un almanah, cuprinzând indicaţii calendaris­tice şi articole suplimentare de cultură generală asupra unor teme diverse: nume de provincii, nume de demnitari romani, de localităţi, de animale, informaţii de­spre Roma şi altele. Lucrarea a fost de­dicată lui Eucher* de Lyon.

Migne, PL 13,676; CPL 2256; T. Mommsen, Chronica Minora, l, p. 518-551; Quae sint in Romae, în R. Valentini-G. Zucchetti, Codice topografica della cittă di Roma, l, Roma, 1940, p. 294-301, 308-310; V. Loi, Polemius Silvius, în DECA, II, p. 2080; B. Windau, Polemius Silvius, în LACL, p. 510-511, cu bibliografie.

Polemon

Polemon, adept al Iui Apolinarie*, repre­zentant al grupării extremiste a acestei mişcări eretice. Teodoret* de Cyr îl pre­zintă în termeni vii, ca fiind ucenic al ereticului Apolinarie, luptător înfocat împotriva Marii Biserici. Polemon a fo­losit expresii extrem de dure la adresa 'noutăţilor', înţelegând prin aceasta ino­vaţiile capadocienilor, şi la 'înfumurarea' italienilor. El atrage atenţia asupra primejdiei introducerii unor 'diviziuni' în Hristos, întrucât în Hristos cel întrupat nu există două voinţe. Ideile sale au fost îmbrăţişate de Eunomiu de Bereea în Tracia şi Iulian Apolinaristul. Timotei, episcop de Beryt şi ucenic al lui Pole­mon, se detaşează de atitudinea extre-

m istă a magistrului său, ceea ce îl deter­mină pe acesta să scrie Contra Ti-rnotheum, din care se păstrează un frag­ment devenit celebru. Lui Polemon îi mai sunt atribuite Epistola act Tîmotheum şi Epistola ad lulinm.

CPG 3710-3713; Teodoret, Haer.fab. comp., IV, 8; H. Lietzmann, Apollinaris und seine Schule, Tiibingen, 1904, p. 40 şi urm,, 153, 274-276 retip. Hildesheim, 1970; F. Diekamp, Doctrina Patrum, Miinster, 1907, p.60 şi urm.; C. Hoit, Polemius, în Smith-Wace, IV, p. 422; E. Cavalcanti, Polemon, în DECA, II, p. 2080; G. Feige, Polemon, în LACL, p. 511.

Policarp, Sf.

Sf. Policarp (c. 60-c. 155), părinte apos­tolic şi personalitate de seamă a Bisericii creştine în sec. al II-lea. Sf. Irineu*, care şi-a petrecut copilăria în anturajul Sf. Policarp, ne informează că acesta a fost ucenic al Sf. Apostol loan, că a avut legă­turi cu cei care L-au văzut pe Domnul şi că a fost numit episcop al Smirnei de către Apostoli. Viaţa şi activitatea Sf. Policarp reprezintă hotarul dintre epoca apostolică şi cea a marilor scriitori bise­riceşti din sec. al II-lea. Apărător al orto­doxiei, Sf. Policarp a luptat cu tărie îm­potriva ereziilor vremii, în speţă, gnos­ticii marcioniţi şi valentinieni. Călăto­reşte la Roma în încercarea de a rezolva problema datei pascale; Biserica din Asia Mică păstrând practica quartodecimană* a fixării Paştilor. Aici se întâlneşte cu papa Anicet şi, deşi discuţiile lor nu au avut un rezultat concret, cei doi episcopi s-au despărţit în relaţii bune, hotărând ca fiecare Biserică locală să-şi păstreze tradiţia, pentru a nu sfâşia unitatea Bisericii lui Hristos. în timpul şederii la Roma, Sf. Policarp a avut diverse întru­niri cu reprezentanţi ai gnosticilor mar-

cioniţi şi valentinieni, izbutind, spune tradiţia, să convertească pe unii dintre ei. Sf. Irineu vorbeşte chiar despre o întâl­nire a acestuia cu Marcion*, care l-a întrebat dacă îl recunoaşte. Sf. Policarp i-ar fi răspuns: 'Desigur, îl recunosc pe pri­mul născut al lui Satana*. La scurt timp după revenirea lui Ia Smirna, Sf. Policarp a fost arestat, în timpul persecuţiei de­clanşată de Antonin Piui, şi întrucât a refuzat să renunţe Ia credinţa creştină, a fost ars de viu. Data morţii sale martirice este fixată la 23 februarie 155 sau 156, Eusebiu* de Cezareea o plasează însă în vremea împăratului Marcu Aureliu (161-180) şi de aceea unii cercetători înclină în favoarea unei date mai târzii, fixând, în funcţie de aceasta, şi data naşterii sale. Martiriul său a fost scris la Smirna, la cererea Bisericii din Philomelium. Din acest document ştim că Policarp I-a slujit lui Hristos 86 de ani. La insistenţa pro­consulului Quadrat de ajura şi blestema pe Hristos, Policarp i-a răspuns:'De 86 de ani îi slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău; cum pot eu să blestem pe împăratul meu, pe Acela care m-a mântuit?' Referitor la opera lui Policarp, Irineu şi Eusebiu relatează că acesta a adresat mai multe scrisori comunităţilor creştine din vecinătate şi unor fraţi episcopi. Dintre acestea, doar una a supravieţuit, şi anu­me, Scrisoarea sau Epistola către Fiii-peni, păstrată doar într-o traducere latină. Este vorba de o scrisoare care a însoţit scrisoarea către filipeni a Sf. Ignatie*. Fără a avea originalitatea scrisorilor Sf. Ignatie, epistola către filipeni a Sf. Poli­carp conţine un puternic mesaj doctrinar, susţinând împotriva ereticilor, învăţătura despre întruparea Domnului; împotriva doceţilor, moartea lui Hristos pe cruce, şi învierea din morţi, împotriva filosofilor păgâni. Epistola dă sfaturi practice pen-

POLICARP, SF.,

POLICRAT DE EFES

POLICRAT DE EFES

POMERIUS, JULIANUS

tru întărirea şi păstrarea vieţii creştine, îndemnând la rugăciune pentru conducă­torii şi autorităţile statului şi chiar pentru cei care sunt împotriva credinţei creştine şi o persecută.

în istoria creştinismului, Sf. Policarp rămâne martor viu şi mărturisitor al cre­dinţei şi vieţii apostolice, cunoscute de el direct de la cei care au fost aproape de Mântuitorul.

Funk, Patres Apostolici, I, 296-313; A, Lindemann, H. Paulsen, Die Apostolischen Văter, TUbingen, 1992 (text şi trad.), cu bi­bliografie; P. Th. Camelot, Lettres et martyre de Polycarpe, SGh. 10, ed. 4-a, Paris, 1969; I. Olariu, Părinţii Apostolici, Caransebeş, 1892, p. 84-87; Pr. D. Fecioru, Scrierile Părinţilor Apostolici, în PSB, I, Bucureşti, 1979; C.P.S. Clarke, St. Ignatius and St. Polycarp, Londra, 1930; P. N. Harrison, Polycarp's Two Epistles to the Philippians, Cambridge, 1936; Bardenhewer, I, p. 160-170; Cross, Polycarp, în ODCC, p. 1107; Altaner-Stuiber, 1980, p. 48, 50-52, 110; I. G. Coman, Patrologie, (1956), p. 39-40; Idem, Patrologie, l, p. 148-160; Quasten, Patrology, I, p. 76-82 (cu bogata biblio­grafie); P. Nautin, Polycarp, în DECA, II, p. 2082-2083; H. KSnig, Polykarp vonSmyrna, în LACL, p. 511-512, cu bibliografie.

Policarp de Mabbug

Policarp de Mabbug (sec.VI), horepi-scop, traducător biblic în siriacă. în scrisoarea către Pafnutie, reprezentând în realitate introducere la versiunea siriacă a Glafirelor Sf. Chirii* al Alexandriei, Moise* de Aggel, îşi pregăteşte cititorii, atrăgându-le atenţia asupra deosebirii între textele biblice existente în siriacâ şi 'traducerea Noului Testament şi a Psal­milor lui David', făcută de 'horepiscopul Policarp pentru Aksenaia (Philoxen*) de

Mabbug'. George Barhebraeus ne infor­mează că 'după Peshitta*, Noul Testa­ment a fost tradus cu mai multă exacti­tate din greacă la Mabbug în zilele lui Philoxen*. Se pare că această versiune a căzut în desuetudine, după apariţia unei alte versiuni în siriacă, cunoscute sub denumirea: Versiunea Harkleana*, repre­zentând revizuirea textului biblic men­ţionat mai sus de către Toma* de Harkel, în 616. Din versiunea philoxeniană nu s-au păstrat decât fragmente.

J. Gwynn, The Apocalypse of St. John in Syrian Version hitherto unknown, Dublin, 1897; Hali, Syriac Ms., Gospels of a pre-Harkleian Version, Philadelphia, 1884; M. Ceriani, Monumenta sacra et profana, tom V, fasc. I, Milano, 1873, p. 1-40; J. Gwynn, Polycarpus, horepiscopm, în Smith-Wace, IV, p. 431-434; Urbina, p. 161-162, cu biblio­grafie detaliată.

Policrat de Efes

Policrat (sec. II), episcop de Efes, quar-todeciman* din Asia Mică. Ajuns pe scaunul episcopal al Romei, Victor, pri­mul episcop vorbitor de limbă latină la Roma, se adresează tuturor episcopilor în vederea acceptării sărbătoririi de către toţi creştinii a Sf. Paşti în aceeaşi zi de duminică. Policrat se opune sugestiei fă­cute de Victor, pe motiv că în Asia Mică a existat tradiţia ca Sf. Paşti să fie sărbă­torite în a 14-a zi a lunii Nissan, indife­rent de ziua în care această dată cădea. Victor consideră răspunsul lui Policrat un afront şi îl excomunică, rupând relaţiile cu Biserica din Asia Mică. Sesizăm în acest incident un prim exemplu al pre-tenţei Scaunului Romei Ia primat. Sf. Irineu* de Lyon, intervine în dispută, în vederea aplanării conflictului şi a evitării scindării Bisericii creştine. Eusebiu* de Cezareea păstrează fragmente din scri-

soarea prin care Policrat respinge ferm şi cu demnitate solicitarea, însoţită de ame­ninţări, a lui Victor în privinţa sărbători­rii Paştelui, atrăgându-i acestuia atenţia că 'supunerea trebuie arătată faţă de Dum­nezeu şi nu faţă de om' (Fapte 5, 29).

Eusebiu, Ist. bis., V, 24, 2-8 şi III, 21, 3; M.J. Routh, Reliquae Sacrae, 2, Oxford², 1846, p. 11-36; A. Strobel, Ursprung und Geschichte des Osterkalenders, Berlin, 1977, p. 22-36; G. Salmon, Polycrates (1), în Smith-Wace, IV, p. 436-437; Cross, Polycrates, în ODCC, p. 1107; A. Di Berardino, Polycrate d'Ephese, în DECA, II, p. 2083-2084; R. Hanig, Polykrates von Ephesus, în LACL, p. 512.

Polihroniu de Apamea

Polihroniu de Apamea, (m. 431), episcop de Apamea în Siria, fratele mai tânăr al episcopului Teodor* de Mopsuestia. Se pare că a fost unul din corespondenţii lui Libanius, sub a cărui îndrumare a învăţat fratele său mai mare. Urmează lui Aga-pet în scaunul episcopal de Apamea, fiind hirotonit episcop la 10 ani după hirotonia fratelui său mai mare, Teodor. Despre activitatea sa ca păstor al Bise­ricii din Apamea, Teodoret* spune că 'el a condus cu înţelepciune şi succes şi s-a distins prin farmecul discursului şi prin sfinţenia vieţii'. Oraşul Apamea, pe râul Orontes în Syria Secunda, a fost ridicat de Teodosie II la rangul de mitropolie, scaunul episcopal de aici dobândind demnitatea corespunzătoare. Dacă acest lucru a fost aşa, atunci Polihroniu a avut un rang bisericesc mai mare decât fratele său, întrucât scaunul episcopal din Mop­suestia era subordonat mitropolitului din Anazarbus. Trebuie să reţinem că Poli­hroniu nu a avut acelaşi rol şi aceeaşi poziţie în istoria Bisericii pe care le-a avut fratele său. Despre el se ştie că a

scris o serie de comentarii biblice la di­verse cărţi din Vechiului Testament. Nu avem informaţii dacă a scris comentarii la vreo carte din Noul Testament. Opo­zant făţiş al interpretării alegorice favo­rizate de şcoala din Alexandria, el a avut totuşi cunoştinţele istorice, lingvistice, cronologice şi arheologice necesare elu­cidării sensului literal al Scripturii. Ex­punerea sa trădează o oarecare tendinţă raţional izantă, întrucât el încearcă, în repetate rânduri, să interpreteze profeţiile mesianice, considerându-le ca eveni­mente ale viitorului apropiat. I-au fost atribuite următoarele lucrări: Scolii la Pentateuh; Prolog şi fragmente dintr-un comentariu la Iov; Scolii la proverbe; Expunere a Ecclesiastului; Scolii la Cântarea Cântărilor; Scolii la leremia; un Comentariu la Daniel etc. Din lucră­rile sale avem fragmente păstrate ttt catene, în ceea ce priveşte doctrina sa, fragmentele care s-au păstrat nu sunt suficient de elocvente pentru a ne face o imagine exactă, în orice caz, se pare ca el nu a îmbrăţişat punctul de vedere al fratelui său privind Persoana lui Hrislos.

Migne, PG 93, 13-470; Mai, Scriptorum Vet. Nova Collectio, voi. I, p. 105 şi urm.; H. B. Swete, Polychronius, art. în Smith-Wace, IV, p. 434.436; O. Bardenhewer, Polychronius, Bruder Theodors von Mopsuestia und Bischof von Apamea, Freiburg i. Bresgau, 1879; A. Vaccari, Un commento da Giobe, Roma, 1915; Bardenhewer, III, p. 322-324; Cross, Polychronius, art. în ODCC, p. 1107; Altaner-Stuiber, 1980, p. 322; Quasten, Patrology, III, p. 423-424, cu bibliografie; J. Irmscher, Polychronius d'Apamee, în DECA, II, p. 2083; P. Bruns, Polychronius von Apa­mea, în LACL, p. 511, cu bibliografie.

Pomerius, Julianus

Pomerius Julianus, de origine din Mau-ritania, venit în Galia, probabil din prici­na invaziei vandalilor. S-a stabilit la

POMERIUS, JULIANUS

PONTIANUS

PONTIANUS

POSIDIUS DE CALAMA

Arles, în a doua jumătate a sec. V, facân-du-se cunoscut şi apreciat pentru cunoş­tinţele sale filosofice şi darul retoric. A păstrat legături cu diverse personalităţi ecclesiastice din vremea sa, ca de exem­plu, Ennodiu* de Pavia, Cezar* de Arles şi Ruricius* de Limoge. Ruricius îl nu­meşte stareţ, în timp ce pseudo-Ghenadie îl aminteşte ca preot al Bisericii din Galia. Isidor* de Sevilla îi atribuie mai multe lucrări: Despre natura, sufletului (De anima e t qualitate eius), Despre dis­preţul faţă de lume (De contemplu mundi\ Despre vicii şi virtuţi (De vitiis et virtutibus\ Despre educaţia fecioa­relor (De virginibus instituendis) etc. Dintre lucrările sale ne-a parvenit însă doar un singur tratat în trei cărţi, De vita contemplativa, care a fost atribuit o vreme lui Prosper* de Aquitania. în acest tratat, Pomerius prezintă idealurile vieţii contemplative şi ale celei active. Primele două cărţi sunt adresate episcopilor şi se ocupă cu manierele sau comportamentul preoţilor, în maniera unui manual pas­toral pentru preoţi, iar cartea a treia este adresată tuturor creştinilor. Intenţia lui a fost ca în prima carte să prezinte viaţa contemplativă, în a doua, viaţa activă, şi în a treia, viciile şi virtuţile creştinilor. Distincţia pe care o face între viaţa con­templativă şi cea activă este bazată pe stările sufletului. Viaţa activă reprezintă căutarea perfecţiunii sau a desăvârşirii de către suflet, iar cea contemplativă este starea în care sufletul se bucură de de­săvârşirea pe care a atins-o. Din citatele, destul de frecvent preluate din scriitori ca Terenţiu, Cicero, Vergii şi alţii, se poate deduce că Pomerius a fost familiarizat cu literatura latină necreştină.

Migne, PL 59, 415-520; CPL 998-998a; F. Degenhart, Studien zu Itilianus Pomerius, Eichstătt, 1903; R.T. Smith, Julianus (72) Pomerius, în Smith-Wace, III, p. 482;

Bardenhewer, V, 599-601; Cayre, II, p. 176-179; Altaner-Stuiber, 1980, p. 475; J.C. Plumpe, Pomeriana, în VChr, l, 1947, p. 227-239; M.J. Suelzer, Pomerius, în CE, 11, p. 544-545; S. Pricoco, Pomere (Julien), în DECA, II, p. 2084.

Pomponius

Pomponius (sec. V), autor al unui poem în 132 de hexametri, Versus ad gratiam domini. El prezintă, după maniera lui Vergii, o întâlnire dintre creştinul Tityrus şi păgânul Meliboeus. Tityrus face o pre­zentare a creştinismului, ca răspuns la în­trebarea pusă de Meliboeus, referindu-se la creaţie, atotputernicia lui Dumnezeu, nemurirea sufletului şi înclinarea spre păcat a omului, şi sfârşind abrupt cu tema mântuirii. Se pare totuşi că textul s-a păs­trat fragmentar datorită întreruperii abrupte a textului. Datarea este incertă, probabil din sec. V, întrucât Isidor* de Sevilla îl menţionează, folosind, în capi­tolul său despre creaţie, aceleaşi versuri ca Pomponius.

C. Schenkl, în CSEL 16, l, p. 609-615; A. Riese (ed.), Anthologia Latina, l, 2, Amsterdam², 1964; M. Schanz, Geschichte der romischen Literatur, 4, l, Munchen², 1959, p. 220 şi urm.; B. Windau, Pomponius, în LACL, p. 512, cu bibliografie.

Pontianus

Pontianus, episcop african, al cărui sediu episcopal nu este cunoscut. Este autorul unei scrisori, datând din 544/5, către împăratul Justinian în favoarea autorilor implicaţi în condamnarea celor Trei Ca­pitole (Epistola ad lustinianum impera-torem de tribus capitulis), adică Teodor* de Mopsuestia, Teodoret* şi Ibas* de Edessa. El motivează că nu a citit operele acestora, în plus, întrucât între timp

aceştia au decedat, nu mai puteau face obiectul unei condamnări. Este posibil ca Pontianus să fie una şi aceeaşi persoană care a participat la sinodul de la lunca din 523, primind sarcina de a transmite o scrisoare sinodală, împreună cu Restitus, episcopului Bonifaciu de Cartagina. După unii cercetători, primele 12 cărţi din De viris illustribus ale lui Isidor* de Sevilla sunt preluate dintr-o lucrare asemănătoare cu cea a lui Pontianus, scrisă ca o continuare la lucrarea lui Ghe-nadie* De viris illustribus. Ipoteza pare a nu avea un fundament puternic (Bar­celona).

Migne, PL 67, 995-998; CPL 864; F. Schiitte, Studien uber den Schriftstelîerkatalog (de viris illustribus) des hi. Isidor von Sevilla, Kirchengeschichtliche Abhandlungen, l, Breslau, 1902, p. 109; E. Amman, DTC, XII, pt. 2, col. 407; F. Scorza Barcelona, Pon­tianus, în DECA, II, p. 2085, U. Hamm, Pontianus, în LACL, p. 512-513.

Pontius

Pontius (m. 260), diacon din Cartagina, autor al unei vieţi a Sf. Ciprian*. Infor­maţiile pe care le avem despre Pontius sunt preluate din Vita etpassio Cypriani. A fost diacon al Sf. Ciprian şi, din această pricină, a fost considerat ca fiind persoana cea mai calificată să-i consem­neze viaţa, îl însoţeşte pe Ciprian în exil, în anul 257, la Curubis (Korfa, Tunisia). Lucrarea, considerată cea mai veche biografie creştină, cuprinde câteva date preţioase privind convertirea lui Ciprian şi atitudinea acestuia în timpul molimei din 252, cât şi despre opera sa literară. Vita este mai mult un panegiric, decât o lucrare istorică. Nu ne este cunoscută data morţii sale, probabil 260.

W. Harţei, Vita Cypriani, în CSEL, III; l, 1868, p. XC-CX; trad. în engleză îfl ANCL,

VIII, Writings of Cyprian, voi. I, p. XIII-XXXI; Monceaux 2, p. 179-199; A. Har-nack, Dos Leben Cyprianus von Pontius, TU, 39, Hft. 3, 1913; J. Baer, în BKV², 34, Kempten, 1918, p. 1-32, cu trad. germană; G.T. Stokes, Pontius (2), în Smith-Wace, IV, p. 439; Cross, Pontius, St., în ODCC, p. 1109, cu bibliografie; V. Saxer, Pontius, în DECA, II, p. 2086-2087; B. Breilmann, Pontius, Diakon, în LACL, p. 513, cu bibliografie.

Possessor

Possessor, episcop de Zabensis, în Al­geria între 484-520. Sprijină activităţile Iui Hormisdas în vederea recunoaşterii hotărârilor sinodului de la Calcedon. în acest sens, îi trimite lui Hormisdas un Libellus de confessîone rectae fidel. Hormisdas îi răspunde printr-o scrisoare la 3 aprilie 517, îndemnându-1 să perse­vereze în dreapta credinţă, împotriva părerilor împărtăşite de Faustus* de Riez cu privire la libertate şi har, Possessor mai trimite la Roma, în anul 520, prin diaconul său Justin, un scurt tratat, Relatio, la care i se răspunde în acelaşi an. Hormisdas îi confirmă că Faustus nu poate să-şi aroge întreaga autoritate a Părinţilor, ci trebuie să consulte mai de­grabă lucrările lui Augustin* privind învăţătura despre har şi libertate. Possessor se pare că a fost acuzat de către loan* Maxenţiu de înclinaţii nesto-riene.

Migne, PL 63, 489; Relatio = Collectio Avellana, 230; O. Guenther, CSEL 35, 2, p. 695 şi urm.; J. Gammack, Possessor, în Smith-Wace. IV, p. 445; W. Geeriings, Possessor, în LACL, p. 513-514.

Posidius de Calama

Possidius de Calama (370-440), episcop de Calama în Numidia, biograf al Fer.

fPOSIDIUS DE CALAMA

POTAMIUS DE LISABONA

POTAMIUS DE LISABONA

PRAETESTATUS, VETTIUS AGORIUS

Augustin*. S-a născut într-o familie pă­gână, convertindu-se mai apoi la creş­tinism. După convertire se retrage la mănăstirea din Hippo, probabil în anul 390, unde se împrieteneşte cu Augustin. în jurul anului 397 este numit episcop de Calama, ca succesor al lui Megalius, epis­copul care l-a hirotonit pe Augustin. Se pare că el a întemeiat şi o mănăstire în Calama. în calitate de episcop, el a par­ticipat la sinoadele locale de la Cartagina împotriva donatiştilor, din 403 şi 407. A jucat apoi un rol important la întrunirea de la Cartagina din 411. A fost prezent la sinodul de la Milevum, din 416 şi la cel din Cartagina, din 419, unde s-a dezbătut problema pelagienilor. Este trimis în mi­siune la Roma de două ori, pentru a-1 convinge pe împărat să promulge legi împotriva păgânilor şi a ereticilor, în timpul invaziei vandalilor din 428, se retrage cu ceilalţi episcopi la Hippo, unde rămâne până la căderea cetăţii. Este alături de Augustin în timpul ultimei sale suferinţe. Revine apoi la Calama, însă este alungat din cetate de către arianul Genseric. După acest eveniment nu mai avem informaţii cu privire la el. Possidius a scris o biografie a Fer. Augustin, căreia i-a anexat o listă com­pletă (Indiculus) a lucrărilor sale. în pofi­da dimensiunilor reduse ale biografiei, ea este deosebit de utilă şi bogată în infor­maţii.

Migne, PL 32, 31-66; CPL 358-359; H.T. Wieskotten, Sancti August in i Vita ser iţa a Possidio episcopo. Edited with Revised Text. Introduction, Notes and an English Version, Princeton, 1919; A.A.R. Bastiaensen, Vita di Cipriano, Vita di Ambrogio, Vita di Agoslino, Verona, 1975; A.v. Harnack, Das Leben Augustins von Possidius, Berlin, 1930; H.W. Phillott, Possidius, în Smith-Wace, IV, p. 445-446; Bardenhewer, IV, p.428, 441, 443, 445; Altaner-Stuiber, 1980, p. 419; R.K. Poetzel, Possidius, St., în CE, 11, p. 630-631;

Cross, Possidius, St., în ODCC, p. 1113; A.V. Nazzaro, Possidius, în DECA, II, p. 2091-2092; V. Geerlings, Possidius von Calama, în LACL, p. 514, cu bibliografie.

Potamius de Lisabona

Potamius de Lisabona (sec. IV), primul episcop cunoscut de Ulyssipona (Lisa­bona) în 350. Deşi a fost apărător al orto­doxiei niceene, în urma unui cadou con­sistent (praemio fundi fiscali) din partea împăratului Constanţiu, îmbrăţişează cauza ariană, susţinând formula de la Sirmium. Trecerea lui de partea arienilor a fost condamnată de Osie*, care îl acuză de erezie şi îl exclude din comuniunea Bisericii. Se pare că în urma plângerii acestuia, Osie a fost chemat de împărat la Sirmium în 357, unde a fost obligat să accepte hotărârile sinodului. Participă la sinodul de la Rimini din 359, ca partizan al taberei arienilor moderaţi. După infor­maţia din Libellus precum (c. 11), Pota­mius a decedat în timp ce mergea să ia în stăpânire ţinutul dat cadou de Constanţiu pentru a fi îmbrăţişat arianismul. De la Potamius a rămas o scrisoare către Atanasie*, Epistula ad Athanasiwn şi Epistula de Substantia, precum şi alte două omilii: De Lazaro şi De martyrio Esaiae prophetae. Primele două epistole au în mare un conţinut doctrinar ortodox, ceea ce presupune că au fost scrise înainte de a fi îmbrăţişat arianismul.

Migne, PL 8, 1409-1418; CPL 541-545; PLS l, 202-216; A.C. Vega, Opuscula omnia Potamii episcopi Olisiponensis, El Escorial, 1934; A. Ferreira, Aqueda de Potamio primeiro Bispo documentalmente conhecido de Lisboa (357-359), na heresia ariana, Memorias Acad. Cien. de Lisboa, Classe Letras III, 1938 (1940), p. 117-127; A. Montes Moreira, Potamius de Lisbonne et la controverse arienne, Louvaine, 1967; Altaner-Stuiber, 1980, p. 372; F. H. B.

Danieli, Potamius, art. în Smith-Wace, IV, p. 448; M. Simonetti, Potamius, în DECA, Ii', p. 2092-2093; Quasten, Patrology, IV, p. 80-83^ cu bibliografie; J. UIrich, Potamius von Lissabon, în LACL, p. 514-515.