Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Phoebadius vezi Foegadius

Phos hilaron

Phos hilaron (în gr. q>o><; iA,ctp6v), Lu­mină lină, cântare liturgică intonată în Biserica Ortodoxă la slujba de Vecernie, în timpul 'aprinderii candelelor'. Lumina era simbolul lui Hristos, trimisă de Tatăl. Imnul exista deja în vremea Sf. Vasile cel Mare. Deşi este adresat lui Hristos, con­ţinutul este trinitar, exprimând o strânsă legătură ontologică între Persoanele Sf. Treimi. Un imn asemănător în conţinut a fost descoperit într-un manuscris din sec. III. Pornind de la afirmaţiile Sf. Vasile, s-a dedus că data scrierii acestei cântări mi­nunate este perioada preariană, probabil în sec. II.

M.J. Routh, Reliquae Sacrae, HI, Oxford, 1815, p. 299, cu note la pag. 300-304; H.A. Daniel, Thesaurus Hymnologicus, III, Leipzig, 1846, p. 5; J. Julian (ed.), A Dictionary of Hymnology, 1892, p. 894; P. Plank, Ph. Christushymnus und Lichtdanksagung der frtihen Christenheit, Wiirzburg, 1985; K. Onasch, Liturgie und Kunst der Ostkirche, Berlin, 1993, p. 16; Cross, Phos Hilaron, în ODCC, p. 1087; A. Hamman, Phos Hilaron, în DECA, II, p. 2024-2025; B. Kranemann, Phos hilaron, în LACL. p. 507.

Photinos

Photinos, învăţător maniheu, care a par­ticipat la dialogul cu Pavel* Persanul sub preşedinţia lui Teodor, în anul 527. Rezultatele dezbaterii au fost consem­nate în scris, iar mai apoi publicate. Textul este divizat în trei părţi, în funcţie de cele trei zile, cât a durat dezbaterea. Temele dezbătute au fost: problema creării sufletelor, problema celor două principii susţinute de către manihei şi problema scrierilor sacre.

PHOTINOS

PHYSIOLOGUS

.PHYSIOLOGUS

PILAT, FAPTELE LUI


Migne, PG 87; Mai, Bibioth. Nov. Pat., IV, 79; G.T. Stokes, Photinus(4), în Smith-Wace, IV, p. 395; Urbina, p. 127.

Photinos de Constantinopol

Photinos de Constantinopol, preot şi apărător al preasfintei mari Biserici a Constantinopolului (presbyter et defen­sor sanctissimae magnae ecclesiae). Este autorul Vieţii S. loan Postitorul (Vita lohannis leiunatoris), patriarh de Con­stantinopol, împotriva căruia s-au ridicat în zadar papii Pelagiu II (579-590) şi Grigorie* cel Mare, deoarece îi fusese acordat titlul de patriarh ecumenic. Din lucrarea lui Photinos s-au păstrat frag­mente în Actele Sinodului de la Niceea din 787, Actio IV. Photinos relatează despre o minune săvârşită de Sf. loan, cu ajutorul icoanei Sf. Fecioare Măria. Se pare că el 1-a cunoscut personal pe Sf. loan şi i-a scris viaţa după moartea împăratului Mauriciu (602) şi probabil după cea a lui Phocas (610).

CPG, III, 7971; Mansi, 13, 80-85; Barden-hewer, V, 75 şi 131; Beck, p. 459; A. De Nicola, Photin de Constantinople, în DECA, II, p. 2025; B. Windau, Photinus von Konstantinopel, în LACL, p. 507.

Photinos de Sirmium

Photinos de Sirmium (sec. IV), eretic, ucenic al lui Marcel* de Ancyra, epis­cop de Sirmium (Panonia) în anul 344. Recunoscut pentru cultura şi elocvenţa sa, Photinos a izbutit să se menţină în scaun după sinodul de la Antiohia din 345, când a fost condamnat Marcel, până în anul 351, când a fost înlăturat. Miei una din scrierile sale nu a supravieţuit. Se pare că el înclina spre sabelianism. Fer. Augustin* afirmă că el nega preexistenta lui Hristos, deşi accepta naşterea Sa din

Fecioară şi că avea calităţi supraumane. Urmaşii săi, numiţi 'photinieni', au fost condamnaţi la sinodul de la Constan­tinopol din 381. Singurele documente care le avem despre Photinos sunt ana­temele pronunţate la Sirmium împotriva lui şi o scurtă notă informativă la Epi-fanie (Pan. 71).

D. Petavius, De Photino Heretico eiusque Damnatione, Paris, 1636; E.S. Ffoulkes, Photinus (1), în Smith-Wace, IV, p. 394-395; M. Simonetti, Sîudi sull' arianesimo, Roma, 1965, p. 135-159; Simonetti, p. 590; Bar-denhewer, III, p. 123 şi urm.; G. Bardy, în DTC, XII, pt. 2, 1935, col. 1532-1536;Cross, Photinus, în ODCC, p. 1087; M. Simonetti, Photin de Sirmium, în DECA, II, p. 2025-2026.

Physiologus

Physiologus, culegere de texte bazată pe întrebări şi răspunsuri, scrisă în mediu creştin, probabil în Egipt în sec. II sau mai exact în sec. III, asupra lucrurilor neobişnuite, 'mirabilia', din ştiinţele na­turale. Lucrarea s-a bucurat de o largă circulaţie nu numai în mediul creştin, ci şi în cel oriental, fiind tradusă din diverse limbi orientale. Răspunsurile sunt date de un personaj numit Physiologus. în esenţă, este vorba de o lucrare anonimă, deşi se pare că diverşi scriitori bisericeşti şi Părinţi ai Bisericii (Epifanie*, Vasile* cel Mare, loan* Hrisostom, Ieronim* ş.a.) au făcut diverse completări. La re­dactarea textului, autorul anonim a folo­sit surse variate, alături de materiale bi­blice, regăsindu-se în el elemente din literatura clasică greacă şi din cea egip­teană. Spiritul de ansamblu este creştin, bazat în special pe interpretarea ale­gorică, din care adeseori se trag concluzii hristologice, cu oarecare nuanţe adop-ţianiste, sau morale, având uneori carac-

ter encratit. Lucrarea a avut o influenţă deloc de neglijat asupra iconografiei şi simbolisticii creştine. Istoria critică a textului nu este uşor de realizat, mai ales dacă avem în vedere reeditările succe­sive, la care se adaugă diversele inter­polări.

CPG 3766; Migne, PG 41, 518-538; F. Sbordone, Physiologus, ed. greacă, Milano, 1936; M.R. James, The Bestiary, London, 1928; D. Kaimakis, Der Physiologus nach der ersten Redaktion, Meisenheim am Glan, 1974; U. Treu, Zur Datierung des Physio­logus, ZNTW, 57, 1966, p. 101-104; E. Peterson, Fruhkirche, Judentum und Gnosis. Studien und Untersuchungen, Roma, 1959, p. 236-253; E. Peters, Der griechische Physiologus und seine orientalischen Oberzetzungen, Berlin. 1898; F. Lauchert, Geschichte des Physiologus, Strassbourg, 1899; K. Alpers, Untersuchungen zum griechischen Physiologus und Kyraniden, VB, 6, 1986, p. 13-87; M. Goldstaub, Der Physiologus und seine Weiterbildung, beson-ders in der lateinischen und in der byzanti-nischen Literatur, Leipzig, 1899-1901; S.J. Voicu, Physiologus, în DECA, II, p. 2027-2028, cu bibliografie; U Treu, Physiologus, în LACL, p. 508.

Pieriu

Pieriu, preot şi conducător al Şcolii cate-hetice din Alexandria, urmându-i în această funcţie lui Teognost*. Datorită înţelepciunii şi elocinţei sale a fost supra­numit 'Origen cel Tânăr'. A activat cu aproximaţie până în al doilea deceniu al sec. al IV-lea, întrucât el scrie viaţa lui Pamflliu*, care a murit în anul 309. A suferit în timpul persecuţiei lui Dio-cletian, fără însă a primi cununa de mar­tir. Ieronim*- afirmă că Pieriu a petrecut ultimii săi ani de viaţă la Roma. Cea mai de seamă lucrare este Co­mentariu la profetul Osea, în realitate o

predică pe care a ţinut-o la privegherea de Paşti. La această cuvântare se adaugă alta Despre Paşti, formând, după părerea lui Fotie*, o singură lucrare. A mai scris comentarii la Epistola I-a către Corin-teni'ă Sf. Apostol Pavel, un altul la Evan­ghelia după Ltica, Despre Născătoarea de Dumnezeu, Despre viaţa lui Pamfil, ucenicul său şi martir al Bisericii. Din informaţiile date de Ieronim, Pieriu a îmbrăţişat credinţa ortodoxă cu privire la Tatăl şi Fiul, excepţie făcând faptul că afirmă existenta a două substanţe şi două naturi, folosind aceşti termeni cu sensul de ipostas (hypostasis) şi nu în sensul dat de Arie*. Cât priveşte însă pe Duhul Sfânt, concepţiile sale sunt primejdioase şi nepioase, deoarece declară că slava Duhului este mai mică decât cea a Ta­tălui şi a Fiului. La fel, El a îmbrăţişat ideea lui Origen* despre preexistenta sufletelor.

Migne, PG 10, 241-246; M. J. Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 3, p. 423-435; Eusebiu, Ist. bis., 7, 32, 27; Ieronim, De viris illustribus 76; Fotie, Bibliotheca 118-119; A.von Harnack, Geschîchte der altchrist-lichen Literatur bis Eusebius, I, Leipzig, 1893, p. 439-441; G.T. Stokes, Pierius (1), în Smith-Wace, IV, p. 396-397; L.B. Radford, Three Teachers of Alexandria: Theognostus, Pierius and Peter. A Sîudy in the Earfy History of Origenism and anti-Origenism, Cambridge, 1908; T. Vivian, St. Peter of Alexandria, Philadelphia, 1988, p. 12, 111, 114-116; Quasten, Patrology, II, p. 111-113; I. G. Coman, II, p. 425-427; F.X. Murphy, Pierius, St., în CE, 11, p. 349; Ch. Kannengiesser, Pierios d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2028-2029; T. Bhom, Pierius, în LACL, p. 508.

Pilat, Faptele Iui

Faptele lui Pilat, document apocrif care relatează despre judecata, patimile,

P1LAT, FAPTELE LUI

PIRMIN

PIRMIN

PISTIS SOPHIA

moartea şi învierea Domnului nostru lisus Hristos. în unele manuscrise este însoţit de un alt document ^apocrif Co­borârea lui Hristos la iad. începând cu sec. XIII, aceste texte sunt cunoscute sub denumirea de Evanghelia lui Nicodim. Prima parte a acestui text pare să ft fost scrisă nu mai devreme de sec. IV. Cu toate acestea, întrucât există referiri la un astfel de document la scriitori mai tim­purii, în special la Justin* Martirul şi Filosoful, unii cercetători sugerează că ar fi vorba de un document din sec. II, şi că acesta s-ar baza chiar pe actele autentice ale judecăţii lui Hristos. Cea de a doua parte se crede că a fost scrisă de cei doi fii ai bătrânului Simeon, Carinus şi Leucius, şi descrie în detaliu efectul pe care prezenţa lui Hristos 1-a avut asupra sufletelor înrobite în iad. Se pare că tex­tele care formează Evanghelia lui Nico­dim au fost unite într-un corp comun în jurul sec. V. în epoca medievală acest text stă la baza pieselor de teatru spiri­tuale, Chinurile Iadului şi ale legendelor Sf, losifdin Ar i mă te ea şi Sf. Graal, Do­cumentul a fost tradus în diverse limbi: latină, siriacă, coptă, armeană etc.

C. Tischendorf, Evangelia Apocrypha, Leipzig, 1853, p. 203-412; M.R. James, The Apocryphal New Testament, 1924, p. 94-146 trad. în engleză; H.G. Kim, The Gospel of Nicodemus, Toronto, 1973; A. de Santos Otero, Los Evangelios Apocrifos, Madrid, 1956; W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, revised edition, 1991, p. 501-536; E. von Dobschutz, în HDB, III, 1900, p. 544-547, cu bibliografie; Bardenhewer, I, p. 543-547; Altaner-Stuiber, 1980, p. 127 şi urm.; J. Quasten, Patrotogy, I, p. 115-118, cu bibliografie; Cross, Filate, Acts of, în ODCC, p. 1090; R. Trevijano, Pilate, în DECA, II, p. 2042-2044; U. Broccoli, Pilate II. Icono-graphie, ibidem, p. 4044-2045, cu biblio­grafie; G. R&wekamp, Pilatus-Literatur, în LACL, p. 508-509, cu bibliografie.

Pinytus

Pinytus (sec. II), episcop de Cnossus în Creta, destinatar al uneia din scrisorile lui Dionisie* din Corint. Eusebiu* de Cezareea subliniază ortodoxia credinţei lui Pinytus, înţelegerea erudită şi teolo­gică care 1-au caracterizat.

Vezi: Dionisie din Corint; Eusebiu, Ist. bis., 4, 21, 23; Ieronim, De viris illustribus, 28; W. Bauer, Rechtglăubigkeit und Ketzerei, Tubingen, ed. 2-a, 1964, p. 79 şi urm., 129-131, 169-171; P. Nautin, Lettres et ecrivains, Paris, 1961, p. 20-24; Quasten, Patrology, I, p. 282-283; J.-M. Sauget, Pinytos, în DECA, II, p. 2046; R. Hanig, Pinytus von Knossus, în LACL, p. 509.

Pionius

Pionius, martir creştin, care a suferit moarte martirică în anul 250, în timpul persecuţiei lui Deciu. A fost arestat în timp ce săvârşea pomenirea Sf. Policarp*. Eusebiu* de Cezareea a cunoscut Acta Pionii, care descriu pătimirile şi moartea sa. Se pare că lui Pionius îi revine cinstea de a fi păstrat Martyrium Poîycarpi, însă atribuirea Vieţii Sf. Policarp lui Pionius rămâne îndoielnică.

Eusebiu, Ist. bis., IV, 15, 46 şi urm.; Acta Martyrum Selecta, 1902, p. 96114; F.X Funk, F. Diekamp, Patres Apostolici, 2, Tiibingen³, 1913; H. Musurillo, The Acts o/ the Christian Martyrs, Oxford, 1972, p. 137-167; E. Schwartz, De Pionio et Polycarpo, GOttingen, 1905; Cross, Pionius, St., în ODCC, p. 1092; S. Zincone, Pionius, în DECA, II, p. 2046, cu bibliografie; H. Konig, Pionius, în LACL, p. 509-510.

Pirmin

Pirmin (sec. VIII), călugăr benedictin, originar din Spania. A desfăşurat o inten-

să activitate misionară în Germania, înte­meind mănăstirea Reichenau. A avut funcţia de horepiscop, cu reşedinţa tem­porară la Medelsheim, o localitate lângă Hornbach. în 727 trece în Alsacia, unde întemeiază o serie de mănăstiri, iar în timp ce se afla în exil, mănăstirea Murbach. în mod cert, el este autorul lu­crării De singulis libris canonicis sca-rapsus sau Dicta Pierminii sau simplu Scarapsus, care conţine o scurtă expu­nere a istoriei mântuirii, un comentariu la Crezul apostolic şi un rezmat al înda­toririlor creştinului. Textul a fost folosit pentru instruirea misionarilor în teritorii păgâne.

Migne, PL 89, 1029-1050; G. Jecker, Die Heimat des heiligen Pirmin, des Apostels der Alamannen, Miinster, 1927; U. Engelmann, Der heilige Pirmin und sein Missions-buchlein, Constance, 1959; H.C.Shuttle-worth, Pirminius, St., în Smith-Wace, IV, p. 405; C.E. Sheedy, Pirmin, St., în CE, 11, p. 383; M. Simonetti, Pirmin, în DECA, II, p. 2047.

Pisentius de Keft

Pisentius de Keft, episcop de Keft (Koptos). Despre viaţa sa avem infor­maţii din cele două Vitae, scrise în limba coptă, şi din corespondenţa sa descope­rită la mănăstirea Sf. Epifanie de lângă Teba, unde a stat o scurtă vreme. A trăit la sfârşitul sec. VI şi în prima parte a sec. VII. Intră de tânăr în mănăstirea Apa Phebammone de lângă Teba. Patriarhul Dam ian îl hirotoneşte episcop de Keft. Singura operă literară care s-a păstrat este un Encomium închinat Sf. Onufrie. Din corespondenţă avem doar fragmente.

E.A.T. Wallis Budge, Coptic Apocrypha, London, 1913, p. 75-127, 250-334 trad. în engleză; E. De Lacy O'Leary, The Arabic Life ofPisenthius, f*O, 22, 1930, p. 313-488 (text

arab şi trad. engleză); G.G. Abd-el-Sayed, Untersuchungen zu den Texten des Pesyn-theus, Bonn, 1984; T. Orlandi, Pisentius de Keft, în DECA, II, p. 2047; P. Bruns, Pi­sentius von Kleft, în LACL, p. 510, cu biblio­grafie.

Pistis Sophia

Pistis Sophia, text apocrif, compus din mai multe lucrări (cele patru diviziuni părând a fi lucrări independente) şi con­ceput probabil în contextul tradiţiei gnos­tice creştine din Egipt în sec. III, deşi s-a încercat şi atribuirea lui gnosticului Valentin sau cercului său. Textul a fpst descoperit înţr-un manuscris coptic, scris în dialectul sahidic, şi cumpărat de Dr. Anthony Askew, dintr-o librărie lon­doneză, în 1773. în prezent, manuscrisul este păstrat Ia Muzeul Britanic sub denu­mirea de Codex Askewianus. Textul a intrat în atenţia cercetătorilor în 1778, când C.G. Woide îl publică în lucrarea postumă a lui M.G. Schwartze, însoţit de o traducere în latină, sub titlul Pistis Sophia. Deşi există diverse păreri cu privire la denumirea textului, numele dat de Woide persistă în literatura de specia­litate. Forma în care se prezintă manu­scrisul este a unei evanghelii, specifice cercurilor gnostice, susţinând că dezvă­luie învăţătura esoterică revelată de Hristos cel înviat la solicitarea ucenicilor săi. învăţătura este elaborată sub formă de dialog şi a fost dată în răstimpul a 11 ani pe care El i-a petrecut cu ucenicii Săi după înviere. După înălţarea Sa la cer, Hristos revine pentru a le transmite Gnoza perfectă privind tainele sau mis­terele cerurilor de sus şi a celor de jos. Cea mai mare taină, dar şi cea mai sim­plă, este însăşi întruparea iui Hristos, care împacă toate contradicţiile din univers. Analiza atentă a textului a dus la

PISTIS SOPHIA

PLINIU CEL TÂNĂR

PLINIU CEL TÂNĂR

POIMANDRES


concluzia că a fost scris în limba greacă şi apoi tradus în coptă. Manuscrisul pro-priu-zis datează din sec. IV.

M.G. Schwartze, Pis tis Sophia: opus gnos-îicum Valentino adiiidicatum e codice mânu-scripto coptico Londoniensi descriptum, Latine vertit, M.G. Schwartze. Editit J.H. Petermann, Berlin, 1851-1853; C. Schmidt, Pistis Sophia, Coptica 2, Copenhaga, 1925; Pistis Sophia, text ed. de C. Schmidt, trad. şi note de Violet MacDermont, The Coptic Gnostic Library, NHS 9, 1978; W. Schneemelcher, New Testament Apocrypha, revised edition, 1991, p. 361-369; D. Visieux, La Pistis Sophia et la Gnose, Puisseaux, 1988; R.A. L, Pistis Sophia, în Smith-Wace, IV, p. 405-415; Bardenhewer, I, p. 354-356; Altaner-Stuiber, 1980, p. 131; H. Leisegang, PW, XX, pt. 2,1950, col. 1813-1821; Cross, Pistis Sophia, în ODCC, p. 1093-1094; G. RCwekamp, Pistis Sophia, în LACL, p. 510, cu bibliografie recentă.

Pleroforii

Pleroforii, de la cuvântul grecesc cpopeîv - a da mărturie. Este vorba de o culegere de relatări atribuite unor per­soane diferite care au trăit în perioada sinodului ecumenic de la Calcedon, 451. Culegerea a fost îngrijită de loan* Rufus, călugăr la mănăstirea Rufinus (Bet Ru-fina). Textul ne-a parvenit în traducere siriacă, făcută din greacă. O serie de fragmente asemănătoare există şi în limba coptă. Lucrări similare mai există, însă sub titluri diferite, ca exemplu, Viaţa lui Petru fberul sau Memoriile lui Dioscur, considerate ca făcând parte din acelaşi gen literar.

F. Nau, Jean Rufus eveque de Maiouma, Plerophories, PO, 8, 1; T. Orlandi, Unfram-mento delle Pleroforie in copto, Studi e Ricerche sul P Oriente Cristiane, 2, 1979, p. 3-12; idem, Plerophories, în DEC A, II, p. 2075-2076.

Pliniu cel Tânăr

Pliniu cel Tânăr (61/2-114), nepot şi fiu adoptiv al lui Pliniu cel Bătrân, orator roman. S-a născut la Comum, în nordul Italiei. După adopţiune primeşte numele de Gaius Plinius Caecilius Secundus. Se bucură de o educaţie aleasă, mai ales în retorică. Sub Domiţian, îndeplineşte funcţia de praefectus aerarii militaris, iar Nerva îl numeşte praefectus aerarii Saturni, ambele funcţii fiind în domeniul finanţelor, între 111-113 este trimis de împăratul Traian, în calitate de legat im­perial în Bitinia, pentru a rezolva pro­blemele care s-au ivit acolo din pricina unei administraţii neglijente. Cele nouă cărţi, cuprinzând scrisori scrise între anii 97-109, au fost menite să fie publicate, deşi le lipseşte strălucirea scrisorilor lui Cicero către Atticus. Cu toate acestea, ele dau informaţii importante despre evenimentele şi viaţa politică şi reli­gioasă din acea vreme. Cartea a zecea cuprinde corespondenţa oficială trimisă Iui Traian, în legătură cu situaţia din Bitinia.

De importanţă deosebită sunt scrisorile 96 şi 97, deoarece ele abordează proble­ma politicii care trebuia adoptată faţă de creştini, în scrisoarea 96, Pliniu descrie adunările creştine şi face ceea ce putem numi prima referire din partea unui scri­itor păgân la săvârşirea Euharistiei sau Agapei. Răspunsul Iui Traian, cuprins în scrisoarea 97, conţine prima declaraţie a politicii imperiale faţă de creştini. Incon­secvenţele prezente în scrisoare, reliefate şi de Teituilian*, trebuie puse pe seama faptului că imperiu] roman se confrunta cu o nouă şi unică problemă, iar împăra­tul însuşi era conştient de acest lucru.

M. Durry, Lettres de Pline, IV, Paris, 1947 (Coli. Bude); R.G.C. Levens, Oxford Classieal Dictionary, p. 704-705; J.W. şi

A.M. Duff, A Literary History of Rome in the Silver Age..., London, 1960, p. 425-443; J.A. Jungmann, The Mass of the Roman Rite, trad. de F.A. Brunner, 2 voi., New York, 1951-1955; A. Hamman, Chretiens et christia-nisme vus et juges par Suetone, Tacite et Pline le Jeune, în Forma Futuri, Torino, 1975, p. 91-109; Ch. Munier, L'Eglise dans l'Empire romain, Paris, 1979; M.R.P. Mc Guire, Pliny the Younger, în CE, 11, p. 442-443; A. Hamman, Pline le Jeune, în DECA, II, p. 2076.

Pnevmatomahi

Pnevmatomahi, în greacă 7we\)p,a-Tou,axoi, cunoscuţi şi sub denumirea de macedonieni. Eretici din sec. IV care negau dumnezeirea Duhului Sfânt. Este posibil ca aceşti eretici să fie 'tropicii' la care face referire Atanasie* în Epistola sa către Serapion* de Thmuis, între 355-361. Această erezie devine mişcare de masă numai după 373, când Eustatie* de Sev ăştia, rupând legăturile de prietenie cu Vasile* cel Mare, devine conducătorul lor. Damasus*, episcopul Romei, îi con­damnă în 374, iar învăţătura lor a fost respinsă în mod repetat de către cei trei mari Părinţi capadocieni şi de către Didim* cel Orb. în jurul anului 380, pnev-matomahii sunt deplin organizaţi, cu­prinzând în sânul lor o grupare conserva­toare, care respingea divinitatea Duhului Sfânt, dar accepta consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, şi una radicală, care res­pingea deopotrivă dumnezeirea Duhului Sfânt şi consubstanţialitatea sau deofi-inţimea Fiului cu Tatăl. Pnevmatomahi i participă ta sinodul ecumenic de la Constantinopol din 381, fiind reprezen­taţi de Eleusis de Cyzic şi Marcian de Lampsac. întrucât refuză să accepte cre­zul niceean, au fost anatematizaţi. Legile anti-eretice teodosiene pun capăt acestei mişcări eretice, deşi sub forme mai

nuanţate, macedonienii au persistat şi în sec. V.

T. Schermann, D ie Gottheit des heiligen Geistes nach den griechischen Vâtern des vierten Jahrhunderts, 1901; F. Loofs, Z\vei macedonianische Dialoge, Sitz. d. Preuss. Akad., 1914, p. 526-551; Idem, Die Chris-tologie der Macedonianer, Geschichtliche Studien fur A, Hauck, Leipzig, 1916, p. 64-76; H. DQrries, De Spiritu Sancto, Der Beitrag des Basilius zum Abschluss des trini-tarischen Dogmas, Abh. G6tt, Dritte Folge, XXXIX, 1956, în special p. 94-120; W.D. Hauschild, Die Pneumatomachen, Hamburg, 1967; Simonetti, p. 592; Cross, Pnevma-tomachoi, în ODCC, p. 1104-1105; M. Simonetti, Macedonius - Macedoniens, foi DECA, II, p. 1515.

Poeta Saxo

Poeta Saxo, călugăr poet latin medieval, din a doua parte a sec. IX. A trăit la mănăstirea Corvey din Westphalia, fiind cunoscut sub numele de 'poetul saxon*; în timpul domniei regelui franc Arnuîf (877-899), după câte se pare în jurul anu­lui 888, el compune un poem istoric închinat împăratului Carol cel Mare, în cinci cărţi. Primele patru cărţi poartă titlul: Artnales gestis Caroli Magni imperatoris, iar a cincea: De vita et obitu eiusdem. Poemul este inspirat din Annales Einharti, lucrare scrisă de Einhard* şi intitulată Vita Caroli, şi ca atare nu este originală în ceea ce priveşte conţinutul.

P. von Winterfeld, MGPoetae, 4,1, p. l-71; Manitîus, l, p. 583-584; M.R.P. Mc Guire, Poeta Saxo, în CE, 11, p. 455.

Poimandres

Poimandres (în greacă: jtotuxxv5pTi<; -probabil 'Păstor de oameni'), primul

POIMANDRES

POLEMOM

POLEMON

POLICARP, SF.,

tratat din Corpus Hermeticum. La prima vedere, Poimandres înseamnă 'păstor de oameni'. Pornindu-se de la această ipo­teză, s-au făcut conexiuni cu Păstorul lui Hermas*. Ipoteza nu poate fi însă susţi­nută. Din analiza mai atentă a textului, s-a observat că Poimandres este numele unei fiinţe misterioase, o făptură semidivină, care acţionează ca învăţător şi îndrumă­tor al lui Hermes, ca raţiune superioară a acestuia, în temeiul acestei observaţii, s-a sugerat, ca posibilă etimologie, expresia coptă p-eime-n-re, ceea ce înseamnă 'cunoaşterea Zeului Soare'. Textul pre­zintă o viziune ecstatică care are loc sub supravegherea şi îndrumarea lui Poi­mandres, prezentând crearea universului şi a omului, unirea spiritului şi a materiei după cădere şi calea de mântuire prin cunoaştere (yvcaaiq). Conţinutul şi mo­dul de prezentare şi abordare a temelor, apropie acest text de structuri gnostice. Cu toate acestea, se regăsesc şi unele paralele cu Noul Testament, cum ar fi, descrierea Divinităţii ca 'lumină' şi 'viaţă' şi doctrina despre lucrarea activă a Logosului în creaţie. Uneori limba fo­losită se aseamănă cu cea a Septuagintei, text cunoscut autorului lui Poimandres. După unele păreri, Poimandres a fost scris în greacă, în Egipt, la scurtă vreme după anul 100. Pentru prima dată a fost publicat în latină de Marsilius Ficino, la Veneţia, probabil în jurul anului 1463. Textul a fost tradus şi în arabă. Tradu­cerile în arabă a întregului corpus al tex­telor hermetice au influenţat şi gândirea iudaică.

Hermetis Trismegisti Poemander, ed. de G. Parthley, Berlin, 1854; A.D. Nock şi A.J. Festugiere, Corpus Hermeticum, I, Collection des Universitâs de France, 1945, p. 6-28, cu bibliografie; Hermes Mercurius Trismegistus, Filozofia hermetică, trad. de Dana Eliza Ghinea, Editura Univers Enci-

clopedic, Bucureşti, 1995, p. 13-112; C.H. Dodds, The Bible and the Greeks, 1935; Cross, Poimandres, în ODCC, p. 1105.