Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Petru II de Alexandria

înainte de a deceda în anul 373, Ata-nasie* îl numeşte ca succesor pe Petru, care era deja preot, însă împăratul Valens îl arestează şi îl întemniţează, numind în locul lui un episcop arian, pe Lucius. Petru izbuteşte să fugă din închisoare şi se retrage la Roma, unde papă era Damasus*. Revine la Alexandria în anul 379, cu puţin timp înainte de moartea lui Valens. în 380 îl susţine pe Maxim împotriva lui Grigorie* de Nazianz ca patriarh de Constantinopol, însă fără suc­ces. Din puţinele sale scrieri se poate

deduce că el a afirmat dualitatea celor două firi, umană şi divină, în Hristos, şi a recunoscut omenitatea Sa.

Migne, PG 33, 129 şi urm.; CPG II, 2515-2517; F. Scheidweiler, în GCS 44, p. 249-260; M. Richards, Quelques nouveaux frag-ments des Peres anteniceens et niceens, SO 30, 1963, p. 80 şi urm.; C.W. Griggs, Earfy Egyptian Christianity, Leiden, 1990, p. 181-183, 185; W. B, Petrus (5) II, în Smith-Wace, IV, p. 334-336; M. Simonetti, Pierre U d'Alexandrie, în DECA, II, p. 2036; T. Bohm, Petrus //. von Rom, în LACL, p. 499.

Petru de Apamea

Petru de Apamea (sec. VI), episcop mo­nofizit de Apamea, ucenic al lui Sever, patriarh monofizit de Antiohia (512-518, m. 537/8). A fost înscăunat episcop de Apamea (capitala Siriei Secunda), în jurul anului 510, în timpul împăratului Anastasie. Numit în scaun, el şterge din diptice numele tuturor episcopilor orto­docşi care i-au precedat, ducând o viaţă scandaloasă, după cum ne informează documentele vremii (Libellus monacho-rum, Mansi, 8, 1129). Petru a fost exco­municat la sinodul de la Tyr, din anul 518. O dată cu urcarea pe tron a împăra­tului Justinian şi cu încercarea de resta­bilire a ortodoxei, el a încercat să readucă în sânul Bisericii şi pe monofiziţii prote­jaţi de Teodora, care izbutise să-1 nu­mească pe Antim, patriarh de Constanti­nopol care avea înclinaţii monofizite. In 536, patriarhul Antim este înlocuit cu Menas. Un sinod este convocat la Con­stantinopol, la care au fost invitaţi Se­ver*, Petru şi Zoaras. întrucât aceştia, în timpul şederii în capitală au făcut propa­gandă monofizită intensă, au fost con­damnaţi de sinod şi depuşi din treaptă, condamnarea lor fiind menţionată în Codex juris ca novella 42. în diverse

manuscrise siriace există o serie de scri­sori pe care Sever i le-a adresat. Nu s-a păstrat însă nici o scrisoare de răspuns a lui Petru.

Mansi, 8,578,1068-1138; Fliche-Martin, IV, p. 453; E. Venables, Petrus (12), în Smith-Wace, IV, p. 340-341; Bardenhewer, V, 22; A. de Nicola, în DECA, II, p. 2036-2037; P. Roche, Peter of Apamea, în CE, 11, p. 209-210.

Petru de Callinicus

Petru de Callinicus, cunoscut sub denu­mirea de Petrus minor, patriarh monofi­zit de Antiohia, între 581-591. Este cu­noscut în istoria dogmelor pentru disputa hristologică cu Damian, patriarhul Ale­xandriei (578-605), împotriva căruia a scris un tratat în patru cărţi, fiecare carte fiind divizată în 25 de capitole. El a scris acest tratat în greacă, însă a supravieţuit doar în traducere siriacă. De la el au mai rămas: o omilie metrică pentasilabică despre Răstignire, mai multe scrisori, o anaforă şi un tratat împotriva triteiştilor. A decedat în 591, la mănăstirea Gubba Barraja.

R.Y. Ebied, A. van Roey, L.R. Wickham, în CCG, 29, 32, 35, împotriva lui Damian în siriacă şi engleză; idem, Peter ofCallinicum, Anti-Tritheist Dossier, Leuven, 1981; R.Y. Ebied, L.R. Wickham, The Discourse of Mar Peter on the Crucifixion, în JThS, 26, 1975, p. 23-27; Duval, p. 365-366; Baumstark, 177; Chabot, p. 78-79; Urbina, p. 165; R.Y. Ebied, Peter of Antioch and Damian of Alexandria: the End of a Friendship. A Tribute to A. Voobus, Chicago, 1977, p. 277-282; J.-M. Sauget, Pierre de Callinicie, în DECA, II, p. 2037, cu bibliografie; C. Schmidt, Petrus von Callinicus, în LACL, p. 499-500, cu bibliografie.

Petru Diaconul

Petru, diacon Ia Roma, ucenic şi prieten al lui Grigorie* cel Mare. După ce a dat

averile sale săracilor, el îmbrăţişează viaţa monahală. Grigorie îi dă sarcina de a administra bunurile bisericeşti. Călă­toreşte, trimis de acesta, în Sicilia şi Campania, între cei doi a existat un intens schimb de scrisori. Petru apare ca personaj principal în Dialogurile lui Grigorie, Sub numele lui s-a păstrat o scrisoare intitulată: Liber Petri diaconi et aliorum qui in causa fidei a Graeca ex Oriente Romam missi fuerunt, care are un conţinut dogmatic, cu precădere hris-tologic, subliniind credinţa de la Calce-don, aşa cum a fost formulată de Chirii* al Alexandriei. Petru a decedat la Roma în 605. A nu fi confundat cu Petru Dia­conul, călugăr scit.

Migne, PL 45, 1772-1776; 62, 83-92; 65, 447-450; CPL, 663 şi 817; O.J. Blum, Peter the Deacon of Rome, în CE, 11, p. 216; L. Dattrino, Pierre, în DECA, II, p. 2034. ;

Petru Diaconul

Petru Diaconul este unul din călugării sciţi, veniţi la Roma cu scopul de a primi din partea pontifului roman recunoaş­terea formulei theopaschite Unus de Trinitate passus est. întrucât recunoaş­terea nu a fost primită, călugării sciţi din Roma, în frunte cu Petru Diaconul, au adresat o scrisoare episcopîlor africani care se găseau în Sardinia, unde fuseseră alungaţi de către vandali. Conducătorul acestora era Fulgeţiu* de Ruspe. Scrisoa­rea sau epistola acestora nu era altceva decât o prelucrare a tratatului lui loan* Maxenţiu, Libellus Fidei, care urma să fie predată Ia Constantinopol legatului roman, în hristologie, scrisoarea afirma unitatea firilor în Hristos, încercându-se totodată evitarea separării firilor ca In nestorianism*, sau amestecarea lor, după cum afirma Eutychie* (Ep. 6). Cele două naturi unite dau naştere doar 'unei naturi

PETRU DIACONUL

PETRU HRISOLOGUL

PETRU HRISOLOGUL

PETRU DE IERUSALIM

a Logosului devenit trup' (Ep, 3), o na­tură după trup a Logosului. Sub influenţa lui loan* Cassian, învăţătura despre har şi disputele referitoare la această învă­ţătură, prezente în gândirea lui Faustus* de Riez (Ep. 14-28), au fost asociate cu doctrina hristologică (Ep. 1-13). Fulgeţiu de Ruspe confirmă, în numele episcopilor africani, învăţătura călugărilor sciţi (Ep. 16) şi contribuie astfel la o schimbare a atitudinii romane faţă de teologia alexan­drină. Teologia cuprinsă în epistolele lui Petru Diaconul a fost consfinţită în 553 la cel de al cincilea sinod ecumenic. A nu fi confundat cu Diaconul roman Petru, ucenic şi prieten al lui Grigorie cel Mare, care a decedat în 605 la Roma.

Ep. Fulgenţiu de Ruspe, Epistola 16, în J. Fraipont, CCL 91, p. 551 -562; F. Glorie, CCL 85A, p. 157-172; E. Amman, Pierre Diacre, în DTC 12, 2, 1928 şi urm.; V. Schurr, Trinitătslehre des Boethius, Paderborn, 1935, p 159 şi urm.; M. Fiedrowicz, Petnis, Diakon, în LACL, p. 501, cu bibliografie.

Petru de Edessa

Petru de Edessa (sec. V), preot în Edessa, considerat de către Ghenadie* autor al unor tratate pe diverse teme teologice şi de psalmi, pe care i-a compus în metru siriac, după exemplul lui Efrem* Şirul.,

Ghenadie, De Script. EccL, cap. LXXIV, în Migne, PL 58, 1102; G.W. Danieli, Petnis, (53), în Smith-Wace, IV, p. 347.

Petru Hrisologul (Chrysologus)

Petru Hrisologul (Chrysologus), (380-450), arhiepiscop de Ravena. Din bio­grafia sa, scrisă în sec. IX de Angello de Ravena, aflăm că s-a născut la Foro-cornelium (Imola), în anul 380. Ajunge episcop de Ravena în 43 L La acea vre­me, Ravena era reşedinţă a curţii impe-

riale. Prima sa predică, în calitate de episcop, o ţine în prezenţa împărătesei Galla Placida, care a fost profund impre­sionată de talentul său oratoric şi, prin urmare, I-a sprijinit mereu în acţiunile sale. După ce fusese condamnat, Euti-hie* îi scrie pentru a interveni în favoa­rea sa, în răspunsul său, Petru îl admo­nestează pe acesta şi î! sfătuieşte să se supună hotărârii lui Leon*, episcopul Romei. Cea mai mare parte din opera acestuia s-a pierdut. A supravieţuit o serie de predici a căror eleganţă şi putere de expresie sunt aproape fără egal în li­teratura apuseană. De aici şi numele care i s-a dat de Chrysologos, adică 'Cuvânt de aur', în comparaţie cu Sf. loan* Gură de Aur, din Răsărit. O parte dintre predi­cile sale a fost reunită într-o colecţie de către Felix (707-717), unul din succesorii

A

săi pe scaunul episcopal din Ravena. In predicile sale, Petru a abordat diverse teme dogmatice, biblice, în special pro­blema întrupării Domnului, comentează simbolul apostolic, Rugăciunea Dom­nească, despre Fecioara Măria, Sf. loan Botezătorul etc. Majoritatea predicilor sale nu au un conţinut strict dogmatic sau teologic, ci abundă în sfaturi morale pen­tru viaţa zilnică. Ele au fost menite pen­tru a fi citite în contextul slujbelor reli­gioase. Din studierea lor ne putem face o imagine destul de exactă asupra vieţii la Ravenna în sec. V. în pofida denumirii date, 'Chrysologus', nu se ridică la statu­ra lui Ambrozie*, Augustîn* şi mai ales a lui loan* Hrisostom (J. van Paasen). Despre predicile sale, E. Venables nu are prea multe cuvinte de laudă, insistând asupra stilului steril, care nu face deloc apel la sentiment. Probabil, spune el, nu conţinutul predicilor sale i-a adus faima de care s-a bucurat, ci maniera în care le-a expus şi vocea sa. Temele abordate sunt îndeobşte preluate din Evanghelii, cu

puţine excepţii. In afară de predici, cele­lalte scrieri ale sale s-au pierdut aproape în totalitate, într-o scrisoare pe care o trimite lui Eutihie* (449), el înclină în favoarea ereziarhului, deşi, într-un para­graf oarecum izbitor, afirmă necesitatea aderării, în materie de credinţă, la învăţă­tura Bisericii universale, exprimată în Tomosuî lui Leon, urmaş în scaunul lui Petru.

Migne, PL 52, 9-680; Idem, PLS III, Paris, 1963, col. 153-183; Idem, PLS V, 396-399; Epistula ad Eutychen= Epistula 25 a lui Leon cel Mare în Migne, PL 52, 71 şi Idem, 54, 739-744; F. J. Peters, Petnis Chrysologus als Homilet, Cologne, 1918; E. Venables, Chrysologus Petrus, art. în Smith-Wace, I, p. 517-518; A. Olivar, Los Sermones de sân Petro Crisologo, Montserrat, 1962 (lucrare fundamentală cu bibliografie bogată); M. Spinelli, Pier Crisologo. Omelie per la vita quotidiana, Roma, 1978; Cayre, II, p. 150-151; Tixeront, Patrohgie, p. 369-370; I.G. Coman, Patrohgie, 1956, p. 270-271; Bardenhewer, IV, p. 606-610; Cross, Chryso­logus, Petrus, art. în ODCC, p. 285; Altaner-Stuiber, 1980, p. 458; Quasten, Patrology, IV, p. 575-577, cu bibliografie selectivă; J. van Paasen, Peter Chrysologus, în CE, 11, p. 214; B. Studer, Pierre Chrysologue, în DECA, II, p. 2037-2038, cu bibliografie; B. DUmler, Petrus Chrysologus, în LACL, p. 500-501, vezi şi bibliografia.

Petru de Ierusalim

Petru de Ierusalim, patriarh de Ierusalim între anii 524-552. S-a născut la Eleuthe-ropolis. în 524 îi urmează în scaunul patriarhal de Ierusalim lui loan II. Aido­ma predecesorului său, Petru va nutri un puternic şi profund respect faţă de Sf. Sava. în timpul vizitei sale la Constan-tinopol cu diverse afaceri ecclesiastice, papa Agapet îl depune din treaptă pe Antim, patriarhul monofizit de Constan-

tinopol, înlocuindu-l cu patriarhul Mennas, şi alături de el, îi condamnă pe Sever, Petru de Apamea şi Zoaras (Zoi-lus). Agapet trimite apoi o scrisoare enci­clică tuturor episcopilor Bisericii de Răsărit, cerându-Ie să se bucure că, pen­tru întâia dată, un episcop al Noii Rome a fost hirotonit de către un episcop al Vechii Rome. La primirea acestei scri­sori, Petru convoacă la Ierusalim un sinod şi confirmă schimbarea produsă la Constantinopol. între timp, în Palestina se înteţeşte controversa origenistă, spri­jinită de altfel de către stareţii Domiţian şi Teodor Ascidas, care se aflau la curtea împăratului. Neputând face faţă singur mişcărilor adeseori violente, Petru, anti-origenist convins, trimite împăratului Justinian un document pe care 1-a redac­tat cu ajutorul a doi stareţi, Gheîasie şi Sofronie, în care face apel la înţelepciu­nea şi discernământul acestuia, împăratul Justinian dă un edict de condamnare a doctrinelor origeniste în cauză, în 541., Edictul împăratului a fost confirmat de un sinod local, convocat de patriarhul Mennas, iar hotărârile au fost trimise patriarhului Petru şi altor patriarhi spre a fi iscălite. Tabăra origeniştilor, nemulţu­mită de consecinţele edictului imperial, încearcă o nouă mişcare îndreptată îm­potriva lui Petru, care refuza să-i repri­mească pe călugării origenişti. In con­secinţă, Teodor, care şi-a menţinut po­ziţia privilegiată la curtea imperială, îl ameninţă pe Petru că îl va defăima şi în cele din urmă îl va îniătura din scaun

A

dacă persistă în refuzul său. In plus, pen­tru a distrage atenţia împăratului de la controversa origenistă, acelaşi Teodor, împreună cu alţi asociaţi, concepe un atac viclean împotriva celor care erau consideraţi adepţi ai lui Nestorie. Mişca­rea era uşor de realizat, deoarece ei se bucurau şi de sprijinul împărătesei Teo-

PETRU DE IERUSALIM

PETRU IVIRUL

PETRU IVIRUL

PETRU PATRICIANUL

dora, adeptă declarată a monofizitismu-lui. Astfel, ei îl determină pe împăratul Justinian să accepte promulgarea unui edict, cunoscut sub numele de Edictttm de tres capitulis sau TJepi Tpiwv K£(paA.aia)v. Cele Trei Capitole aveau în vedere condamnarea persoanei şi a ope­rei lui Teodor* de Mopsuestia, a scrie­rilor lui Teodoret* împotriva lui Chirii* al Alexandriei şi a scrisorii lui Ibas* de Edessa către Mari*. Petru refuză să iscălească scrisoarea de acceptare a edic­tului. De altfel, după publicarea edictu­lui, el declară în public,că cine îl va iscăli, va viola hotărârile sinodului de la Calcedon. Totodată, el adresează o scri­soare călugărilor săi, în favoarea lui Teo­dor de Mopsuestia. In consecinţă, este chemat la Constantinopol şi, în urma unor presiuni directe din partea lui Jus­tinian, este forţat să aprobe edictul, fapt peste care nu a putut trece cu uşurinţă. De la Petru a rămas o omilie la Naşterea Domnului, păstrată în traducere geor­giană, în care afirmă hristologia calcedo-niană, şi un fragment dintr-o altă omilie despre post.

CPG 7017; I. Abulazde, Mravalthavi, Tiflis, 1944, p. 307-316 (omilia); Migne, PG 95, 76 B (fragmentul despre post); M. Van Esbroeck, Leş plus anciens homeliaires georgiens, LV, 1975, 154, 188, 303-304; F. Diekamp, Die origenistischen Streitigkeiten, Munster, 1898; Fliche-Martin, 4,458-462; E. Venables, Petrus (28), în Smith-Wace, IV, p. 343-344; L. Perrone, La Chiesa di Palestina, Brescia, 1980, p. 200-214; R. Roche, P eter of Jerusalem, în CE, 11, p. 219; F. Scorza Barcellona, Pierre, Patriarche de Jerusalem, în DECA, II, p. 2035; G. Rowekamp, Petrus von Jerusalem, în LAC L, p. 501.

Petru Ivirul sau Petru Murvanos

Petru Ivirul sau Petru Murvanos (m. 491), episcop de Maiuma, originar din Georgia, fiul regelui Bosmyrios (Nabar-

nugi, pe numele adevărat), care a domnit între anii 379-393. La vârsta de 12 de ani este trimis ca ostatec de către tatăl său la curtea împăratului Teodor cel Tâ­năr din Constantinopol, întrucât acesta se temea că regele georgian nu i se va alătu­ra în lupta împotriva perşilor. Deşi osta­tec, Petru s-a bucurat de o educaţie aleasă la curtea constantinopolitană. Nefiind atras de plăcerile şi splendorile lumii acesteia, Petru se dedică postului, rugă­ciunii, îmbrăţişând, în cele din urmă, viaţa de ascet, fără a abandona însă stu­diul, învaţă, pe lângă greacă, limba siria-că şi fllosofia. Dumnezeu i-a dat darul vindecării. Renunţând la tron, el pleacă într-o noapte spre Ierusalim, însoţit doar de un servitor. La Ierusalim a fost în­tâmpinat de Melania cea Tânără şi de Gherontie, care îl determină să îmbrace haina monahală, dându-i numele de Pe­tru. Petru întemeiază aici prima mănăs­tire georgiană. Mai târziu, va construi o a doua mănăstire pe matul Iordanului, unde ridică şi un cămin pentru săraci şi pentru călători. Pleacă în Egipt, unde vi­zitează toate mănăstirile din -deşertul egiptean şi Skete. întors la Ierusalim, s-a răspândit vestea vieţii sale sfinte şi a culturii sale deosebite, în jurul anului 445, a fost ales şi hirotonit episcop de Maiuma (Maomma, Maom), localitate din Palestina, în ţinutul Gaza (după in­formaţia lui Evagrie Scolasticul). Cro­nica georgiană relatează multe minuni şi fapte neobişnuite săvârşite de Petru. Data trecerii sale la Domnul este fixată în anul 491. Din punct de vedere teologic, Petru a îmbrăţişat monofizitismul, de tendinţă moderată, refuzând însă categoric să accepte sinodul de la Calcedon. A exer­citat o influenţă mare asupra intelec­tualilor vremii, din sânul cărora s-a ridi­cat Sever* de Antiohia. Calităţile sale de vizionar au fost subliniate în mod special de loan de Beth Rufîna. în plus, cunoş­tinţele sale teologice au determinat pe

unii cercetători să vadă în el pe misteri­osul Pseudo-Dionisie Areopagitul.

R. Raabe, Petrus der Iberer, ein Charak-terbild zur Kirchen und Sittengeschichte des 5. Jahrhunderts, Leipzig, 1895; E. Honig-mann, Pierre l'Iberien et Ies ecrits du Pseudo-Denys l'Areopagite, în Mem. de l'Ac. Roy. de Belg., CI. des lettr., 47, 3, Bruxelles, 1952; P. Devos, Quand Pierre l'Ibere vint-il a Jerusalem?, în AB, 86, 1968, p. 337-350; F. Nau, Jean Rufus, eveque de Maiouma. Plerophories, în PO, VIII, l, Paris, 1912; E. Schwartz, Johannes Rufus, ein monophy-siticher Schriftsteller, SHAW, 16, Heidel-berg, 1912; J. Karst, Litterature georgienne chretienne, Libraire Bloud & Gay, 1934, p. 85-88; L. Perrone, Pierre l'Iberien, în DECA, II, p. 2039.

Petru de Laodiceea,

Petru de Laodiceea, episcop de Laodi­ceea în sec. VII. Nu avem detalii referi­toare la viaţa sa. Este autorul unui co­mentariu Ia cele patru Evanghelii: Commentarium in quattuor Evangelia şi Expositio in orationem dominicani. Cea de a doua lucrare a sa este mai cunoscută şi a avut o circulaţie mai mare. Comen­tariile sale la Evanghelii rezumă, în mare parte, tradiţia exegetică de până la el. De altfel, cercetările recente au scos în evi­denţă o serie de probleme legate de autorul acestor comentarii. Astfel, co­mentariul Evangheliei după Marcu este identic cu cel al lui Victor de Antiohia; comentariul la Evanghelia după Luca este în realitate o catenă cu texte din Sever* de Antiohia şi Chirii* al Ale­xandriei, iar comentariul la Evanghelia după loan este tot o catenă anonimă, în cele din urmă, s-a demonstrat că şi comentariul la Matei nu este altceva decât o catenă, compilată de un autor anonim din sec> XI.

Migne, PG 86, 3321-3336; Binius, Vet. Patr., p. 777-780; J. Gammack, Petrus (29), în Smith-Wace, IV, p. 344; R. HSffner, Petrus von Laodizea, în LACL; p. 501, cu biblio­grafie.

Petru de Myra

Petru, episcop de Myra, în a doua jumă­tate a sec. V. A făcut parte din acei epis-copi cărora împăratul Leon cel Mare (457-474) le-a trimis scrisoarea sa enci­clică din 458, în vederea restabilirii cre­dinţei ortodoxe în Egipt, după sinodul de la Calcedon. Sofronie*, patriarhul Ieru­salimului, îl aminteşte cu deosebită ve­neraţie. De la Petru, episcopul Myrei, ne-au rămas două scrieri: Contra ÂpoUi-narem şi o scrisoare, Ad Leonem impera-torem.

F. Diekamp, Analecta patristica, OCA, 117, Roma, 1938, p. 50-53; CPG 3, 6157; ACO, II, 5, p. 60-63; G. Hoit, Petrus (33), în Smith-Wace, IV, p. 344; G. Ladocsi, Pierre, eveque de Mira, în DECA, II, p. 2034.

Petru Patricianul sau Petru Retorul

Petru Patricianul sau Petru Retorul, isto­riograf bizantin, născut la Tesalonic în jurul anului 500. Avocat la Constantinopol şi apoi curator la curtea împărătesei Teodora, în 550 este numit patrician, în 535 este trimis în Italia pentru a duce tratative cu Theodat, regele goţilor. Cu această ocazie, este întemniţat, rămânând în închisoare timp de trei ani. Eliberat din închisoare, revine la Constantinopol, pentru a fi trimis reprezentant pe lângă papa Vigiliu în 552, care, în timpul dis­putei Celor Trei Capitole, se refugiază de la Constantinopol la Calcedon. în 561/2, mediază cu succes pacea cu perşii. La scurtă vreme după ce revine din Persia

PETRU PATRICIANUL

PETRU PIUARUL

decedează la Constantinopol. Din Istoria sa s-au păstrat doar fragmente în Excerpta de legationibus şi De senten-tiis, editate de Constantin VII Porflroge-netul, în prima jumătate a sec. X. Istoria sa începe cu cel de al treilea triumvirat, 43 î. Hr, ajungând până la epoca lui Iulian, sursa principală de inspiraţie fiind Dion Cassius. A doua lucrare a sa este intitulată Despre organizarea statului (Flepi TtoXiTiKfji; KaTocatocaeax;). Frag­mente din această lucrare se regăsesc în cap. 84 şi 85 ale primei cărţi menţionate mai sus şi în cap. 86-95 din cartea despre ceremonii a aceluiaşi Constantin Porfiro-genetul, deja citată. A treia lucrare, pier­dută în întregime, a consemnat tratativele dintre bizantini şi perşi din 560/1 şi a fost scrisă în limba populară. Fragmentul descoperit pe un palimpsest, riepi 7coX,i-TiKfj<; âmciTrijii], este controversat.

Migne, PG 113, 336-676; A. Mai, Scrip-torum veterum nava. collectio, 2, Roma, 1827, p. 571-609; C. Mii l Ier, Fragmenta his-toricorwn Graecorum, 4, Paris, 1868, p. 181-199; P. T. Antonopoulos, Petrus Patricius. Some Aspects ofhis Life and Career, în From Late Antiquity to Late Byzantium, ed. de V. Vavtinek, Praga, 1985; H. Hunger, Die hochsprachliche profane Literatur der Byzantiner, I, Munchen, 1978, p. 300-308; J. Irmscher, Pierre le Patrice, în DEC A, II, p. 2040.

Petru de Pisa

Petru de Pisa (m.799), diacon, gramati-cian şi poet la curtea lui Carol cel Mare. S-a născut în Lombardia, în prima jumă­tate a sec. al VUI-lea. A studiat gramati­ca şi retorica clasică în Lombardia, unde s-a afirmat în diverse dispute publice. Se spune că în timpul unei .călătorii la Roma, Alcuin* a asistat la o astfel de dezbatere asupra problemei iudeilor care

a avut Ioc la Pavia. Petru vine la curtea lui Carol cel Mare la o vârstă înaintată, bucurându-se de aprecierea împăratului, pe care 1-a instruit în gramatica latină şi în scriitorii clasici latini. Grupului de în­văţaţi de la curtea imperială, li s-au ală­turat apoi Pavel Diaconul şi Paulin* de Aquileia, cu care Petru de Pisa a întreţi­nut relaţii cordiale. Nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile sale cu Al­cuin şi Einhard*. împăratul Carol a folo­sit adeseori talentul poetic al lui Petru în corespondenţa pe care o întreţinea cu Pavel Diaconul. Unul din poemele scrise de Petru pentru Carol datează din jurul anului 783. O parte din activitatea sa a fost dedicată gramaticii, în gramatica sa, prefaţată de o introducere în versuri cla­sice, dedicată lui Carol cel Mare, el tra­tează despre declinări, conjugări, pronu­me, adverbe, conjuncţii şi prepoziţii, în acelaşi mod în care le prezintă şi autorul anonim al manuscrisului de Ia Berna 207, fol. 112a-127b. în mare parte, Petru a făcut uz şi de scrierile unor predecesori ai săi, ca: Donat*, Probus*, Sergiu, Au-gustin*, Cominian, Priscian şi Vergii. Deşi a făgăduit şi alte lucrări, dacă au fost scrise, ele nu s-au păstrat. Petru de Pisa face parte din grupul celor care au ilustrat şi au promovat renaşterea caro­lingiană.

H. Hagen, Anecdota Helvetica, Leipzig, 1870, p. 159-171; Paul the Deacon, Die Gedichte des Paulus Diacomis, ed. K. Neff, Munchen, 1908, cuprinzând şi o ediţie critică a poemelor lui Petru de Pisa. C.M. Aherne, Peter de Pisa, în CE, 11, p. 227, vezi şi bi­bliografia.