Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Pavel Diaconul

Pavel Diaconul (720/730-799/800), isto­ric al lombarzilor din perioada carolin­giană, poet şi gramatician, cunoscut şi sub numele de 'Paulus Levita' sau 'Paulus Warnefridi', 'Părintele istoriei italiene*. S-a născut în anul 720/30 într-o familie lombardă din Friuli, părinţii săi fiind Warnefrid şi Theodolinda. A învăţat sub îndrumarea lui Flavian, probabil la curtea regelui Rachis din Pavia, însu-şindu-şi în special latina şi foarte puţin limba greacă şi ebraică. La rândul lui, devine instructorul prinţesei Adelperga, fiica regelui Desiderius, în cinstea căreia compune un poem, descriind istoria şi cronologia lumii, în care putem descifra acrostihul Adelperga pia. După înfrân-

gerea lombarzilor de către Carol în 774, îmbrăţişează viaţa monahală, probabil la mănăstirea Monte Cassino. In 782, el adresează o cerere împăratului Carol, scrisă în vers elegiac, implorând elibera­rea fratelui său, care se afla prizonier al împăratului. Impresionat, împăratul îi cere să vină Ia curtea sa din Aachen, unde îl găsim alături de Alcuin*, Theodulf* de Orleans, Petru* de Pisa şi Paulin* de Aquileia. La şcoala care funcţiona pe lângă curtea imperială, Paul predă gramatica, în calitate de instructor, el prescurtează lucrarea lui Festus, De verborum significatione, importantă pen­tru cunoaşterea formei arhaice a limbii latine, cât şi pentru informaţiile scurte despre legea şi religia romană. Tot în aceeaşi perioadă, el scrie Gesta episco-porum Mettensium., cuprinzând istoria episcopiei din Metz, îl însoţeşte pe Carol în călătoria sa la Roma şi Monte Cassino în 786. Pavel revine la Monte Cassino în anul următor, unde rămâne până la sfârşitul vieţii sale în jurul anului 799. în răstimpul acestei şederi la Monte Cassino, el scrie cea mai importantă lu­crare a sa, şi anume, Historia Langobar-dorum, în şase cărţi, prezentând istoria lombarzilor de la începuturile ei legen­dare şi până la moartea regelui Liut-prand, în 744. Deşi cronologia lui este aproximativă, conţinutul şi informaţiile furnizate de el sunt de mare valoare. Este păcat că el nu a dus istoria lombarzilor până la căderea lor, în 774. Această isto­rie se bazează pe două scurte lucrări asupra istoriei lombarzilor, care au fost pierdute, cronica lui Secundus şi Origo gentis Langobardorum> precum şi pe lucrările lui Grigorie* de Tours, Gri-gorie* cel Mare (Dialogurile), Beda* Venerabilul şi Isidor* de Sevilla. La acestea se adaugă propria lui viaţă şi experienţele trăite de el însuşi. Cea de a

doua mare lucrare istorică a sa este Historia Romana, o reeditare şi com­pletare a lucrării lui Eutropiu, Breviarum ab urbe condita, o prezentare concisă a istoriei romanilor de la 753 î. Hr. şi până în 364 d. Hr., pe care o extinde, adăugând pasaje din Ieronim* şi Orosiu*. Pe lângă lucrările sale istorice şi de gramatică la care am făcut referire, menţionăm o serie de poeme închinate Sf. Benedict*, scrisă în 774, alte două poeme care reprezintă esenţa literaturii carolingiene, cel adre­sat lui Carol cel Mare în vederea elibe­rării fratelui său, luat prizonier de îm­părat, şi o descriere a lacului Como. Din porunca lui Carol cel Mare, el a mai edi­tat o carte de omilii (Homiliarum\ inclu­zând omilii ale lui Ambrozie*, Augus-tin*, Ieronim* şi alţii. La solicitarea epi­scopului Angilrammus, scrie viaţa Sf. Grigorie* cel Mare şi istoria episcopiei de Metz, menţionată mai sus. Nu se ştie cu certitudine dacă este autorul comen­tariului la Regulele benedîctine, despre care se crede că datează din sec. IX şi că ar fi opera lui Hildemar*. Pavel a scris şi imne religioase, unul închinat Sf. Bene­dict, altul înălţării cu trupul la cer a Fecioarei Măria şi Ut queanî laxis, folo­sit de Guido de Arezzo la determinarea numelor silabelor gamei diatonice, şi este considerat cel mai bun imn carolin-gian. De la el au rămas câteva scrisori: către Adelperga, Theudemar, Adelhard şi Carol. Autenticitatea scrisorii, care înso­ţeşte comentariul la Regulele Sf. Bene­dict, este îndoielnică. Prin opera sa, Pa­vel Diaconul este considerat ca unul din­tre cei mai mari exponenţi culturali din epoca carolingiană. Cultura sa vastă, sen­sibilitatea sa poetică, seriozitatea cu care şi-a scris opera, rămân puncte de referinţă pentru cercetătorul şi studentul timpului în care el şt-a desfăşurat activitatea.

Migne, PL 95, 433-1710; ed. critica: L. Bethmann-G. Waitz, Historia Langobardo-rwn, în MGH, Scriptores Rerum Lango-bardicarum et Italicarum Saec. VI-IX, 1879, p. 12-187; Cărţile I-XVII din Historia Ro­mana, ed. de A. Crivellucci, în Fonti per la Storia d'Italia, LI, 1914; poemele: K. Neff, Die Gedichte des Paulus Diaconus, în Quellen und Untersuchungen zur lateinis-chen Philologie des Mittelalters, III, Hft., 4, MUnchen, 1908; Via[)a Sf. Grigorie: H. Grisar, SJ, în ZKT, XI, 1887, p. 158-173; EA. Wright şi T.A. Sinclair, A History of Later Latin Literature, New York, 1931, p. 149-157; L.J. Engels, Observations Sur le vocabulaire de Paul Diacre, Nijmegen, 1961; F. Danieli, Paulus Diaconus, în Sîttîtfo-Wace, IV, p. 272-276; C.M. Aherne, Paulthe Deacon, în EC, 11, p. 24-25; Cross, Paul the Deacon, în ODCC, p. 1052.

Pavel de Edessa

Pavel de Edessa a fost numit episcop de Edessa în 602. în anul 619 fuge din faţa perşilor şi se retrage pe insula Cipru. Biserica siriacă îi datorează lui Paul, tra­ducerea din greacă a imnelor antifonale scrise de Sever* de Antiohia şi de loan* bar Aphtonia, aranjându-le după cele opt glasuri sau moduri muzicale, de unde şi denumirea de Octoih. Prin această lu­crare, el anticipează revizuirea Litur­ghiei, efectuată în vremea lui lacob* de Edessa. Tot lui Pavel de Edessa îi este atribuită traducerea în două volume a predicilor lui Grigorie* de Nazianz, deşi unii autori susţin că ele aparţin lui Pavel* Stareţul, împreună cu Octoihul lui Sever.

E.W. Brooks, PO 6, 1-169; A. Baumstark, Festbrevier und Kirchenjahr der syr. Jaco-biten, Paderborn, 1908; J. Gwynn, Paulus Edessenus, în Smith-Wace, IV, p. 259-260; Chabot, p. 79; Urbina, p. 173, cu biblio­grafie; P. Burns, Paulus von Edessa, în LACL, p. 487, cu bibliografie.

PAVEL DE EMESA

PAVEL DE MONEMVASIA

PAVEL DE MONEMVASIA

PAVEL PERSANUL

Pavel de Emesa

Pavel de Emesa, episcop de Emesa (azi Homs în Siria), după 410. Participă la sinodul de la Efes, din 431, condus de loan* de Antiohia, care îl excomunică pe Chirii* de Alexandria şi Memnon de Efes. în 432 este trimis de loan la Alexandria pentru a încerca o recon­ciliere cu Chirii, întrucât a acceptat exco­municarea lui Nestorie* şi îl recunoaşte pe Maximian patriarh de Constantinopol, Chirii îl primeşte la comuniune şi îl invită să predice de mai multe ori în ca­tedrală. Revine la Antiohia în 433, adu­când cu sine scrisoarea lui Chirii, Lae-tentur coeli, semn că el şi-a încheiat mi­siunea cu succes. Anul morţii sale nu este cunoscut cu certitudine, fiind plasat între 433 şi 445. De la el au rămas o serie de scrisori şi mai multe fragmente din cele trei omilii ţinute la Alexandria.

Migne, PG 77, 165-168, 1433-1444; CPG 6365-6369; Hefele-Leclerq, II, l, p. 393-402; E. Venables, Paulus (30), în Smith-Wace, IV, p. 260-261; R. Caro, La homiletica mariana griega en el siglo K, Dayton, 1972, p. 199-203, 205; D. Stiernon, Paul d'Emese, în DECA, II, p. 1947-1948; C. Schmidt, Paulus von Emessa, în LACL, p. 487.

Pavel Grecul

Pavel Grecul sau Paulus Helladicus, ha-ghiograf din sec. V, grec de origine, trăi­tor isihast la Elusa în Idumeea. în jurul anului 526, scrie Viaţa Sf. Theognis, epi­scop de Betelia (m..522), localitate în apropiere de Gaza. Lucrarea sa a fost completată de Chirii* de Scythopolis. De la el a mai rămas un scurt tratat despre desfrâu, sub forma unei scrisori.

CPG, 7530-7531; J. van den Gheyn, Acta sancti Theognii, AnBolI, 101891, p. 78-113; Beck, p. 199; D. Stiernon, Paul le Grec, în

DECA, II, p. 1948; P. Windau, Paulus Helladicus, în LACL, p. 487.

Pavel de Merida

Pavel de Merida, în Spania, diacon şi haghiograf de la începutul sec. VII. Lui îi este atribuită lucrarea De Vita Patrum Emeritensium, în care relatează, după maniera lui Grigorie* cel Mare în Dialo­gurile sale, cele auzite de el despre ma­rile personalităţi, trăitori şi sfinţi ai Bisericii sale.

Migne, PL 80, 115-164; CPL 2069; G.W.Daniell, Paulus (69), în Smith-Wace, IV, p. 272; Diaz, p. 214; K. Schăferdieck, Die Kirche in den Reichen der Westgoten und Suewen, Berlin, 1967; M. Simonetti, Paul de Merida, în DECA, II, p. 1948; E. Rechert, Paulus von Merida, în LACL, p. 488.

Pavel de Monemvasia

Episcop de Monemvasia în a doua jumă­tate a sec. X, şi autor al unui ciclu de scurte relatări sau istorioare, îndebşte numite Naraţiuni sau Povestiri. Nu este vorba de un gen literar original, deoarece autorul s-a inspirat de relatările similare ale lui loan* Scărarul. De altfel, Pavel însuşi face deoseori referiri la Sf. loan Scărarul. Povestirile sale au totuşi un caracter particular, deoarece ele sunt concepute ca o serie de relatări incluse într-o singură istorisire, în genul vieţii lui Teoctist de Lesbos, în care povestitorul este doar cel ce relatează povestea eroului sau a eroinei. Personajele sunt contemporane, în mare parte, autorului. Este vorba de împăraţii Leon VI, Ale­xandru şi Constantin VII. Pe lângă aceş­tia, mai apar diverşi călugări, călugăriţe, funcţionari imperiali, sclavi sau străini (de ex., un scit nebotezat). Acţiunea are loc la Constantinopol şi doar arareori în

oraşe provinciale (Monemvasia sau La-rissa în Thessalia). Sunt relatate, pe lângă evenimente istorice şi fapte miraculoase, învieri miraculoase, păsări încântătoare care aduc hrană la o mănăstire etc.

J. Wortley, Leş recits edifiants de Paul, eveque de Monembasie et d'autres auteurs, Paris, 1987; A. Kominis, Paolo de Monembasia, Byzantion, 29-30, 1959-1960, p. 231-248; J. Wortley, Paul ofMonembasia and his Stories, în Kathegria: Essays presen-ted to Joan Hussey for her 80th Birthday, Camberley, 1988, p. 303-315.

Pavel de Nisibe

Pavel de Nisibe (m. 571), teolog şi exeget de marcă al Bisericii nestoriene. A condus şcoala teologică din Abiadene (Hadiab) în vremea lui Mar Aba* I. în 551 este hirotonit şi numit episcop de Nisibe de către Mar Aba I. Participă, în fruntea unei delegaţii, la o dezbatere teo­logică organizată la Constantiopol de împăratul Justinian, unde apără învăţătu­ra despre cele două ipostase în Hristos. în această perioadă, este posibil să-1 fi întâl­nit şi pe Junilius* Africanul, care îl reco­mandă lui Primasius* de Adrumetum, ca fiind cel mai bun teolog grec. De fapt, la cererea lui Primasius, Junilius traduce în latină comentariul lui Pavel de Nisibe asupra Sfintei Scripturi, sub titlul Insti­tuia regularia divinae legis, cunoscut cu precădere ca De partibus divinae legis, în realitate primul capitol al lucrării. Este vorba de un manual de exegeză, scris în duh aristotelician, rezumând tradiţia exegetică a şcolii de la Nisibe, în special a lui Teodor* de Mopsuestia. în catalogul lui Abdh-isho, comentariul este cunoscut sub titlul Maschelmonutho desurtho. Abdh-isho îi mai atribuie o serie de scri­sori şi o controversă cu împăratul Jus­tinian, în realitate o apologie pe care el a

adresat-o împăratului, începând cu sec. XIX, Pavel de Nisibe a fost identificat cu un Pavel* Persanul, identificarea fiind făcută de Nestle, ideea fiind preluată şi de alţi patrologi. în realitate, această iden­tificare este forţată, deoarece Pavel Per­sanul este o persoană diferită, mai ales ca destin şi comportament, de episcopul Pa­vel de Nisibe. Vezi: PAVEL PERSANUL.

Migne, PL 68, 15-54; CPG, 7010-7015; H. Kihn, Theodor von Mopsuestia und Junilius Africanus, Fribourg, 1880; A. VOObus, History ofthe School ofNisibis, CSCO, 266, Louvain, 1965, p. 170-172; A. Guillaumont, Un colloque entre orthodoxes et theologiens nestoriens de Perse sous Justinien, CRAI, 1970, p. 201-207; Chabot, p. 52; Baumstark, p. 120-121; Urbina, p. 125-126; J. Gribo-mont, Paul de Nisibe (ou Paul le Perse), în DECA, II, p. 1949; P. Bruns, Paulus von Ni-sibis (Paulus der Perser), în LACL, p. 488.

Pavel Persanul

Pavel Persanul, cunoscut şi ca Pavel din Basra, contemporan cu Pavel de Nisibe, originar din Dershar sau Dershahr (Ardashir), slujbaş la curtea regelui per­san Chosroe I Anusharwan (531-581). Bar-Hebraeus ne spune despre el că s-a distins prin cunoştinţele sale teologice, dar mai ales cele în 'filosofia păgână' şi că a aspirat la postul de mitropolit de Nisibe, însă fără succes. Dezamăgit de faptul că nu a fost ales episcop, el a îm­brăţişat religia zoroastriană. Este cunos­cut ca autor al unei admirabile introdu­ceri în logica aristotelică. Acest tratat a fost descoperit printre manuscrisele din Nitria şi se păstrează ia Muzeul Britanic. Renan comentează acest tratat, iar Land îl editează şi traduce în latină. Identifi­carea acestuia cu Pavel, episcop de Ni­sibe, ridică încă probleme, mai ales dacă avem în vedere apostazierea lui Pavel

PAVEL PERSANUL

PAVEL DE SAMOSATA

PAVEL DE SAMOSATA

PAVEL DE TELLA

Persanul. La acest lucru, adăugăm şi fap­tul că Pavel Persanul dădea prioritate cu­noaşterii raţionale în detrimentul credin­ţei, fapt nesesizat în lucrările episcopului Pavel de Nisibe. în plus, Biserica nesto-riană îl prăznuieşte pe episcopul Pavel cu deosebită cinstire, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă el ar fi apostaziat.

Assemani, BO, U, 412,458; III, 87,435,439, 632; E. Renan, în Journal Asiatique, ser. IV, voi. XIX, 1852, p. 310; Land, Anecdota Syriaca, IV, text siriac: p. 1-32, trad. 1-30; Wright, Catalogue of Syr iac MSS, I, 182-188; Idem, p. 78-79; Chabot, p. 52; G. Salmon, Paulus of Nisibis, în Smith-Wace, IV, p. 262-263; G. Mercati, Per la vita e gli scritti di

, Appunti da una disputa di religione sotto Giustino e Giustiniano, Studi e Testi, 5, Roma, 1901, p. 180-206. Vezi şi bibliografia la PAVEL DE NISIBE.

Pavel de Samosata

Pavel de Samosata (sec. III), ereziarh, episcop de Antiohia. Originar din Samo­sata, capitala provinciei siriene Coma-gene. Ajunge guvernator şi secretar al reginei Zenobia din Palmyra (alungată de pe tron în 272), iar la 260 episcop al Antiohiei. Paralel cu funcţia episcopală, a îndeplinit-o şi pe cea de procurator ducenariits, o calitate de dregător finan­ciar pentru care era remunerat cu 200 de sesterţi, fie una militară, conducător a 200 de oameni. După câte se pare, Pavel a fost atras mai mult de funcţiile nesacer­dotale, ducând un trai mai puţin conform cu rangul de episcop. Preotul Malhion* dă detalii, în scrisoarea din 268, referi­toare la viaţa şi convingerile doctrinare ale lui Pavel. Adept al unui monarhism dinamic, conceput ca o Treime a Tatălui, înţelepciunii şi a Logosului care până la creaţie au format un singur ipostas, Pavel

devine, în hristologie, precursorul lui Nestorie. Preluând ideile eretice ale lui Artemas, el susţinea că, începând cu întruparea, Cuvântul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în lisus omul, după cum noi ne sălăşluim într-o casă, sau ca unul în altul, sau că substanţa lui Dumnezeu s-a unit cu omul, iar Hristos cel întrupat se deo­sebea de profeţi doar în grad. In acest sens, el a fost mai mare decât Moise şi decât ceilalţi profeţi; egal cu noi, dar mai bun decât noi. Logosul întrupat nu era un ipostas propriu, ci doar o poruncă sau un ordin al lui Dumnezeu, adică, Dumnezeu poruncea prin acel om cele ce voia şi realiza. Leonţiu relata că Pavel 'a dat numele de Tată lui Dumnezeu, în calitate de creator al universului, numele de Fiu, Aceluia care era un om simplu şi pe acela de Duh, Harului care se sălăşluia în Apostoli'. Este vorba de o Treime doar în nume. Ideile lui hristologice amintesc de o formă modalîstă de adopţianism (Quasten).

Vincenţiu* de Lerin menţionează, gene­ric, lucrările lui Pavel de Samosata (Commonitorium, 25) sub numele de opuscula, din care au făcut parte: Cuvinte către Sabinus, descoperit în florilegiul Doctrina Patrum de incarnatione Verbi, lucrare compilată în sec. al VU-lea. Ur­maşii lui Pavel, pavlicienii, au supra­vieţuit mult timp după moartea acestuia. Se pare că ei sunt obiectul canonului al 19-lea de la Sinodul de la Niceea (325), în care se stipulează necesitatea rebote-zării lor în cazul revenirii la sânul Bise­ricii, deoarece ei respingeau Treimea.

Migne, PG 10, 247-260; Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 3, p. 287-367; F. Diekamp, Doctrina Patrum de incarnatione Verbi, MUnster, 1907, p. 303-304; H. J. Lawlor, The Sayings of Paul of Samosata, JThS, 19, 1917/18, 20-45, 115-120; F. Loofs, Paulus von Samosata, (TU 44, 5), Leipzig, 1924; G.

Bardy, Paul de Samosate, (SSL 4), ed. a 2-a, Lovain, 1929; H. de Riedmatten, Leş Actes du Proces de Paul de Samosate (Paradosis 6), Fribourg, 1952; Cross, Paul of Samosata, art. în ODCC, p. 1052-1053; I.G. Coman, II, 472-474; Quasten, Patrology, II, p. 140-142; Altaner-Stuiber, 1980, 214-215; M. Simo-netti, Paul de Samosate, în DECA, II, p. 1949-1950; W.A. Lohr, Paulus von Samo­sata, în L AC L, p. 488-489, cu bibliografie.

Pavei Stareţul

Wright şi Chabot sunt de părere că sta­reţul Pavel este o persoană diferită de episcopul Pavel de Edessa, care s-a refu­giat, cam în aceeaşi perioadă, tot în Cipru, unde a tradus din scrierile lui Gri-gorie* de Nazianz, lucrare pe care o încheie în jurul anului 624. Lui îi este atribuită de către Wright şi traducerea Octoihului lui Sever.

Wright, p. 98; Chabot, p. 79.

Pavel Tăcutul (Silentiarius)

Pavel Tăcutul, poet creştin grec, din sec. VI, de la curtea împăratului Justinian, unde îndeplinea funcţia de aprod, cu sar­cina de a menţine ordinea şi liniştea. Data naşterii şi a morţii nu ne sunt cunos­cute. EI a scris în perioada împăratului Justinian (527-565). Prieten apropiat al lui Agathias*, la rându-i poet şi istoric, care îl descrie ca fiind descendent dintr-o familie de rang înalt şi bogată. Principala sa lucrare este "EKcppocai<; toî> vaov ifj<; âyia<; Io

metri homerici, în care face o descriere vie a Bisericii Sf. Sofia şi "EKCppaaiq toî> anpcovo*;, în 275 hexametri, care cuprinde o descriere a amvonului ei. Poemele sunt deosebit de importante pentru istoria artei bizantine. Totodată, de la el au rămas aproximativ 80 de epi-

grame, pe teme diverse, şi un poem de­spre Băile lui Pythia (Eiq ta ev 7n)9ioi<; 6ep|ia - In thermas pythias) din Bitinia, a cărui autenticitate este îndoielnică.

Migne, PG 86, 2119-2268; CPG III, 7513-7516; P. Friedlănder, Johannes von Gaza und Paulus Silentiarius. Kunstbeschreibungen justinianischer Zeit, Leipzig, 1912, p. 225-265, cu note p. 266-305; W. von Christ, Geschichte der griechischen Literatur, II, ed. a 6-a de W. Schmidt-O. Stăhlin, 1924, p. 977-976, 980; G. Viasino, Paolo Silenziario. Epigrammi, text, traducere şi comentar, Torino, 1963; C.A. Mango, Art of the Byzantine Empire, New Jersey, 1972, p. 80-96 (trad. în engleză); H.A.Wilson, Paulus Silentiarius (110), în Smith-Wace, IV, p. 279; Bardenhewer, V, p. 24-25; Cross, Paulus Silentiarius, în ODCC, p. 1055; M.R.P, McGuire, Paulus Silentiarius, în EC, 11, p. 31; A. De Nicola, Paul le Silentiaire, în DECA, II, p. 1950-1951; B. Dumler, Paulus Silentiarius, în LACL, p. 489-490, cu biblio­grafie.

Pavel de Telia

Episcop de Telia. Informaţiile despre viaţa şi activitatea sa sunt incerte şi ade­seori contestate. Tot ceea ce putem spune despre el, este că a fost un traducător excelent. Obligat fiind să se refugieze, din pricina invaziei persane, el ajunge la Alexandria, unde traduce, în 615-617, întregul text al Vechiului Testament, având ca bază siro-hexapla lui Origen. Spre deosebire de Peshitta*, care conţine traducerea din ebraică, adică textul ma-soretic al Vechiului Testament, tradu­cerea făcută de Pavel conţine versiunea greacă, adică Septuaginta. Pavel a redat şi tradus cu fidelitate, inclusiv notele marginale care reţineau diverse versiuni ale Septuagintei. Se pare că această ver­siune a folosit ca punct de plecare pentru traducerea Sf. Scripturi în arabă şi sec.

PAVEL DE TELLA

PAVLICIENII

PAVLICIENII


VII. In cult, sirienii au continuat să folosească traducerea Peshitta, în timp ce această versiune a fost întrebuinţată în contextul controverselor religioase şi al exegezei biblice. Pavel a mai tradus din greacă Rânduiala Botezului, orânduită de Sever* de Antiohia.

P. de Lagarde, Veteris Testamenti ab Origene recensiti fragmenta, Go'ttingen, 1880-1892; J. Gwynn, Remnants ofthe Later Syrian ver-sions..., London, 1909; S.P. Brock, The Bible in Syriac Tradition, Kottayam, 1989, cu bi­bliografie; W. Baars, New Syro-hexaplaric Texts, Leiden, 1968; J. Gwynn, Paulus Tellensis, în Smith-Wace, IV, p.266-271; Baumstark, p. 186-188; Bardenhewer, IV, p. 324; Urbina, p. 170-171, cu bibliografie; P. Burns, Paulus von Telia, în LACL, p. 490, cu bibliografie.

Pavel de Verdun

Pavel de Verdun (m. 648/9), episcop de Verdun. S-a născut într-o localitate din apropiere de Autun, într-o familie nobilă. După terminarea studiilor, îmbrăţişează viaţa de sihastru, retrăgându-se pe Mons Cebenna sau Gebenna (Paulusberg sau Bulisberg). Ajunge, în cele din urmă, la mănăstirea Theolegium (Tholey), acti­vând în şcoala de pe lângă mănăstire în calitate de instructor. Se pare că sub in­fluenţa unuia dintre studenţii săi, Grimo, strănepotul regelui Dagobert, Pavel a fost numit episcop de Verdun, împotriva voinţei sale. Episcopia de Verdun era deosebit de săracă, neavând posibilitatea de a-şi remunera clericii. Grimo vine în ajutorul fostului său îndrumător, dăruind episcopiei câteva moşii, în timp ce regele însuşi va da alte ajutoare materiale, încetează din viaţă în 648/9, fiind înmor­mântat în biserica Sf. Saturnin, pe care a ctitorit-o. Pavel a fost un bun organizator şi mare sprijinitor al săracilor. El reîn-

tăreşte cultul religios şi se ocupă de for­marea preoţilor. A avut deosebită vene­raţie faţă de Fecioara Măria. De la el au rămas două scrisori încântătoare, pline de afecţiune, adresate lui Desiderius de Cahors în jurul anului 641, ca răspuns la invitaţia pe care acesta i-a facut-o de a participa la inaugurarea unei biserici. Un autor necunoscut, din sec. XI, a scris o scurtă biografie, publicată în Vieţile Sfinţilor.

Migne, PL 87, 260-261; CPL 1303; CCL, 117, 333, 334; Acta SS., 175-178; S.A. Bennett, Paulus, St., (52), în Smith-Wace, IV, p. 271; M.G. Bianco, Paul de Verdun, în DECA, II, p. 1952.

Pavlicienii

Pavlicienii sau Paulicienii. Membrii unei secte dualiste, apărută în sec. VII în Armenia ca reacţie împotriva organizării ierarhice bisericeşti. Originea sectei este necunoscută. O întâlnim menţionată pen­tru prima dată în lucrările catolicosului armean loan de Otzun şi în actele sino­dului de la Dwin, din 719. Numele lor derivă de la Pavel, însă nu se ştie cu cer­titudine care Pavel. Pavlicienii înşişi considerau că era vorba de Apostolul Pavel, faţă de care ei aveau o deosebită veneraţie. Opozanţii lor erau de părere că ar fi un alt Pavel, fiul lui Calinica, o femeie manihee, care şi-ar fi trimis fiii, pe loan şi Pavel, ca misionari în Armenia pentru a răspândi acolo maniheismul. In acest caz, lucrurile trebuie evaluate cu oarecare discernământ, deoarece pavli­cienii i-au anatematizat pe aceştia ca fiind manihei. Fotie* (I, 19) este de pă­rere că ar fi vorba de Pavel, tatăl Iui Geg-noesius. Adevăratul fondator al sectei pare să fi fost un oarecare Constantin din Mananali, o localitate care a îmbrăţişat maniheismul, nu departe de Samosata.

Acesta a întemeiat o primă comunitate la Kibossa în Armenia, în timpul domniei împăratului Constantius II (641-668). Activitatea lui Constantin a fost conti­nuată de o serie de 'apostoli', între care: Simeon, Tit, Pavel Armeanul, fiul aces­tuia, Gegnoesius, Timotei, losif, Epa-phroditus, Zaharia, Baanes şi Sergius sau Tychius. Ei au întemeiat comunităţi în Armenia şi în Pont. Nu după multă vreme secta se scindează în două: gru­parea reformatoare a lui Sergiu sau sergi-iţii, şi gruparea tradiţională a lui Baanes sau baaniţii. Prin reforma pe care o intro­duce, Sergiu întăreşte secta, care începe să se răspândească cu repeziciune. Pro­liferarea sectară nu a fost văzută cu ochi buni de către curtea imperială bizantină. Astfel, membrii sectei au început să fie aspru persecutaţi în vremea împăratului Constantin Pogonatul, fondatorul ei fiind ucis cu pietre. O altă persecuţie împotri­va lor, a fost pornită de împăratul Leon Armeanul, în sec. IX, iar împărăteasa Teodora a încercat să-i extermine. Persecutaţi de creştini, pavlicienii au fost printre cei dintâi care au dat o mână de ajutor sarazinilor, făcând alianţă cu emi­rul musulman de Melitene şi alăturân-du-se lor în lupta împotriva împăratului bizantin. Sub conducerea fostului ofiţer bizantin Karbeas (m. 863) şi a lui Chry-socheir (m. 872), ei ajung să oprime Anatolia întreagă, până când Tephrik, cetatea lor de reşedinţă, şi celelalte forti­ficaţii ale lor au fost distruse, în cele din urmă, o parte dintre ei trec la islamism. Cei care au stăruit în credinţa pavliciană s-au împrăştiat în întreg imperiul de răsă­rit, grupuri pavliciene trecând în Tracia, unde organizează un nou cartier general la Philipopoîis. De aici, ei au continuat să-şi terorizeze vecinii cu incursiuni ar­mate şi misiuni incisive, împăratul Ale­xie I Comnenul izbuteşte să-i înftâ<*gă*$i

să ocupe noua lor fortăreaţă. Cu toate acestea, pavlicienii nu dispar cu desăvâr­şire. Cei care au supravieţuit s-au alăturat bogomililor din Bulgaria, iar învăţătura lor se va insinua în ereziile maniheice din

A

Apusul medieval. In Armenia mai su­pravieţuiesc încă secte de sorginte pavli­ciană.

Pavlicienii propovăduiau o învăţătură dualistă, susţinând că există un Dum­nezeu bun, creatorul sufletelor şi stăpâ­nul cerului, şi un Dumnezeu rău, de­miurg şi conducător al universului mate­rial. Asemenea Iui Marcion, ei respin­geau Vechiul Testament şi o parte din Noul Testament, cinstind în mod deo­sebit Evanghelia după Luca şi Epistolele pauline. Pe lângă aceste cărţi, ei au mai acceptat, din Noul Testament, Epistolele lui loan, lacob şi Iuda, cât şi Faptele Apostolilor. Epistolele petrine le^au repudiat, pe motiv că apostolul Petru s-a opus apostolului Pavel. Totodată, ei res­pingeau Botezul, Euharistia, căsătoria, ierarhia şi cultul, crucea şi icoanele. Con­siderau că materia era rea prin excelenţă şi, în consecinţă, negau realitatea trupu­lui lui Hristos şi lucrarea lui mântuitoare, lisus Hristos nu s-a întrupat, ci s-a mani*-festat doar ca o reflecţie, radiaţie sau emanaţie strălucitoare a lui Dumnezeu. Mântuirea nu are nici o legătură cu pă­catul şi, ca atare, nu este vorba de expie­rea păcatului prin suferinţă şi moarte. Cu toate acestea, susţineau că învăţătura lui Hristos are o valoare deosebită, deoarece ea reprezintă o revelaţie spirituală în natura umană a lui Dumnezeu invizibil şi incomprehensibil, prin care se efectuează eliberarea sufletelor din robia împărăţiei Demiurgului. Mântuirea consta din ilu­minarea sufletelor întunecate, aflate în captivitatea trupului şi restaurarea lor la viaţa de lumină; este vorba de o făgă­duinţă a libertăţii şi comuniunii spirituale

PAVLICIENII

PECTORIUS, EPITAFUL LUI

PEHLEVI

PELAGIANISM

reînnoite cu Dumnezeul creaţiei spiri­tuale. La întrupare, Hristos a adus cu sine trupul său eteric şi nu unul material. Născut din Fecioară, dar nu din fiinţa ei, el a invadat şi ocupat tărâmul Demiur­gului. A trăit ca om între oameni, până la înălţare, împrăştiind în lume şi în oameni strălucirea Sa cerească şi mântuitoare. Cei credincioşi aspiră mereu să realizeze unirea spirituală cu lumina şi adevărul Lui Hristos, şi în această unire perfectă să contemple pe Dumnezeul cel Suprem. Sistemul ele conducere al pavlicienilor era organizat în patru grade: apostolii, profeţii, învăţătorii (8i5ocCTicaA.oi) şi păs­torii (7coiu.eve<;). După reforma lui Ser-giu, acest sistem de organizare a fost schimbat. Primele două grade au dis­părut, rămânând doar ultimele două, cu numiri şi funcţii diferite. Locul învăţăto­rilor a fost luat de 'însoţitori' (a-uvEKSrmoi - vezi: Faptele Apostolilor 19, 29) sau asociaţi itineranţi, care re­prezentau treapta superioară, conducă­toare şi copiştii (vcotapioi) a căror sar­cină era să copieze textele sacre şi să le răspândească. Cu timpul, copiştii au ocu­pat locul de frunte în schema organiza­torică a sectei, ei fiind consideraţi ca fiind adevăraţii deţinători ai cunoaşterii sacre.

Petrus Siculus, Historia Haereseos Mani-chaeorum qui et Pauliciani, în Migne, PG 104, 1239-1304; idem, Sermones contra Paulicianos, ibidem, 1305-1350; K. Ter-Mekerttschian, Die Paulikianer im byzanti-nischen Kaiserreiche itnd verwandte ket-zerische Erscheinungen in Armenien, 1893; F.C. Conybeare, The Key ofTritth. Manual of the Paulician Church in Armenia, 1898; N. Garsoian, The Paulician Heresy, The Hague-Paris, 1964, cu bibliografie; S. Runciman, The Medieval Manichee, Cambridge, 1947, retip. 1955; M.B. Cowell, Pauliciani, în Smith-Wace, IV, p. 219-230; R. Janin, Pauliciens, în DTC, XII, pt. l, 1933, col. 56-62; Cross, Paulicians, în ODCC, p. 1053;

E.D. Carter, Paulicians, în EC, 11, p. 27; S.J. Voicu, Pauliciens, în DECA, II, p. 1952-1953 cu bibliografie.