Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Orosiu, Paulus

Orosius, Paulus istoric latin. Data naş­terii sale este necunoscută, fiind plasată cu aproximaţie între anii 375-380. Locul naşterii sale a fost cu certitudine Braga. Prenumele de 'Paulus' este incert. Este martor al intrării în Spania, în 409, a alanilor şi vandalilor, din a căror mână a scăpat ca prin urechile acului. Dincolo de invazia barbarilor, Spania creştină era pusă în pericol şi mai mare de erezia prisciliană, la care se adaugă influenţa lucrării lui Origen, Ilepi ctpxtov, adusă în Spania de Avitus* de Braga, în tradu­cerea lui Ieronim care, deşi combate erezia prisciliană, avea propriile erori. Datorită dificultăţilor cauzate de invada­tori, Orosiu se retrage în Africa, în 414 el îi înmânează lui Augustin* o lucrare în care prezenta ereziile şi erorile doctrinare din regiunea sa: Ad Aurelium Augus-tinum Commonitorium de errore Pris-cillianistarum et Origenistarum. Acestei lucrări Augustin îi răspunde prin tratatul: Ad Orosium contra Priscillianistarwn et Origenistas liber unus. Se pare că Orosiu este trimis de Augustin la Betleem, unde se afla Ieronim*, pentru consultaţii pri­vind originea sufletului, în timpul şederii sale ta Betleem., Orosiu participă la sino­dul din Ierusalim, din 28 iulie 415, care a luat în dezbatere problema disputei din­tre episcopul loan de Ierusalim şi Pelagiu*. Disputa a fost foarte agitată, cuvinte aspre fiind schimbate în decursul

OROSIU, PAULUS

controversei, fără a se ajunge la un rezul­tat concret. Orosiu informează pe cei prezenţi la sinod în legătură cu atitudinea Bisericii din Africa faţă de Caelestius* şi Pelagiu, care fuseseră condamnaţi la sinodul din Cartagina din 412. Se pare că Orosiu nu a participat la sinodul de la Diospolis din acelaşi an, care 1-a achitat pe Pelagiu. Neputând să revină în Spania datorită situaţiei incerte cauzată de invazia barbarilor, Orosiu se întoarce la Hippo, în Africa, în 416. Aici redactează două lucrări Liber apologeticus contra pelagianos şi Historiae adversus pa-ganos, aceasta din urmă la cererea lui Augustin, care scrisese deja De Civitate Dei. Scopul lucrării lui Orosiu a fost de a confirma prin date şi fapte istorice doc­trina susţinută de Augustin în lucrarea deja menţionată. El îşi scrie istoria, care cuprinde evenimentele de la facerea lumii şi până în anul 416, în mai puţin de un an de zile. La redactarea lucrării citează nu numai din Vechiul şi Noul Testament, ci şi din alţi istorici şi scriitori creştini şi necreştini: losif Flaviu, Ter-tullian*, Hegesip*, Eusebiu*, Tacit, Sue-toniu, Sallust, Caesar, Cicero şi bineînţe­les Tit Liviu, din care s-a inspirat din abundenţă, întrucât nu cunoştea limba greacă, pentru istoria răsăriteană şi greacă îi foloseşte pe Sf. Justin* Martirul şi Filosoful, Trogus Pompeius şi Quintus Curtius, iar pentru probleme romane, pe Eutropiu, Florus şi Valerius Paterculus. Mai reţinem că, în capitolul al doilea al primei cărţi, Orosiu prezintă o geografie universală care este aproape identică cu lucrarea cunoscută sub numele de Cosmografia lui Aethicus Histricus*, despre care regretatul patrolog şi mitro­polit Nestor Vornicescu credea că este din Istria, Dobrogea. Informaţiile de va­loare pentru istorie sunt cele care încep cu anul 378. Datorită conţinutului ei,

OROSIU, PAULUS

acurateţii doctrinare şi nu mai puţin stilu­lui plăcut şi cursiv, Istoria lui Orosiu a fost folosită în evul mediu ca manual standard, fiind citată şi de alţi istorici medievali, printre care Beda* Vene­rabilul.

Migne, PL 31, 663-1174; 1174-1211; 1211-1216; C. Zagenmeister, CSEL V, Viena, 1882; G. Schepss, CSEL 18, 1889, p. 149-157; J. A. Davids, De Orosio et sancto Augustino Priscillianistarwn adversariis commentario historica et philologica, Rotterdam, 1930; S. Prieto, Paolo Orosio e o Liber Apologeticus, Braga, 1951; J. Sven-nung, Orosiana, Uppsala, 1922; G. Fink, Recherches bibliographiques sur Paul Orose, RevArchivBibIMus 58, 1952, p. 271-322, cu bibliografie până în 1952; H. W. Goetz, Die Geschichtstheologie des Orosius, Darmstadt, 1980; F. H. B. Danieli, Orosius, Paulus, art. în Smith-Wace, IV, p. 157-159; Bardenhever, IV, p. 529-533; Cayre, I, p. 546-548, 592-593; Tixeront, Patrologie, p. 323-324; Altaner-Stuiber, 1980, p. 231-232; Cross, Orosius, art. în ODCC, p. 1012; Quasten, Patrology, IV, p. 494-498, cu biblio­grafie; F. Paschoud, Orose, în DECA, II, p. 1841-1843; U. Hamm, M. Meier, Orosius, în LACL, p. 468-469, cu bibliografie.

Orsiesi

Orsiesi (m. 380), succesoral lui Petronius la conducerea mănăstirilor chinoviale întemeiate de Pahomie*. Orsiesi a fost coleg cu Pahomie* şi Teodor*, conducă­tori spirituali ai monahismului egiptean din sec. al IV-lea. în anul 350, în urma tensiunilor cauzate de nemulţumirile privind observarea strictă a regulelor monahale, Orsiesi îl ia pe Teodor ca aju­tor. Acesta îi va fi de mare folos în munca de educare a monahilor, până în 368, când se stinge din viaţă. Ghenadie* ne informează că Orsiesi a fost un exce­lent cunoscător al Sf. Scripturi, lucru

OSIE

atestat şi de modul în care face uz de textul scripturistic în scrierea sa intitulată Doctrina de instituto monachorum, scrisă probabil în limba coptă. Ieronim* anexează această lucrare la traducerea în latină a Regulei lui Pahomie. Acest docu­ment facilitează o mai buna înţelegere a spiritului creaţiei pahomiene decât o pu­tem avea din lectura Regulei lui Pahomie (Quasten). Partea finală a Doctrinei despre aşezământul monahilor a fost redactată înainte de moarte, ceea ce îl face pe Ghenadie să vadă în acest docu­ment un adevărat testament al lui Orsiesi.

A

întrucât Ghenadie nu menţionează Cartea despre cele şase cugetări ale sfinţilor (Libellus de sex cogitationibus sanctorum), pusă tot sub numele lui Orsiesi, se crede că nu el ar fi autorul acestui tratat. Ideile exprimate în acest document fac parte din spiritualitatea generală monahală, fără a aduce un sur­plus de noutate, în afara conciziunii expresiei şi a duhului specific universu­lui monahal.

Migne, PG 40, 869-895; PL 103, 453-476; P. B. Albers, S. Pachomii abbatis Tabennensis Regulae monasticae. Accedit S. Orsiesii eius-dem Pachomii discipuli Doctrina de institu-tione monachorum, FP, 16, Bonn, 1923, 91-125; L. T. Lefort, Oeuvres de Saint Pacome et de şes disciples, CSCO, 159, Louvain, 1956; I. G. Coman, III, p. 385-394; Cross, Orsisius, art. în ODCC, p. 1012; Quasten, Patrology, III, p. 159-160; Altaner-Stuiber, 1980, 263 şi urm.

Osie sau Osiu de Cordova

Osie (257-357), episcop de Cordova, personalitate ilustră, unanim recunoscută atât de scriitorii creştini din Răsărit, cât şi de cei din Apus. Data naşterii sale nu este cunoscută cu certitudine, fiind plasată ipotetic în anul 257. Scriitorii creştini

OSIE

primari cred că el era originar din Spania, în timp ce istoricii din sec. al XlX-lea susţin, pe temeiul informaţiei date de Zosim (II, 29), că el a fost episcopul egiptean din Spania pe care împăratul Constantin îl cunoaşte, prin intermediul doamnelor de la curtea sa, şi cate i-a furnizat acestuia remediul împotriva

A

tuturor păcatelor. In perioada persecuţiei lui Diocleţian era deja episcop, fiind unul din mărturisitorii credinţei creştine. Apropiat al împăratului Constantin, îl ajută pe acesta să atingă, chiar dacă numai temporar, o reconciliere în proble­ma ariană, personal jucând un rol deo­sebit de important în timpul Sinodului I ecumenic de la Niceea (324). în 326 refuză să accepte condamnarea lui Atanasie*, cerută de Constanţiu, care îi sprijinea pe arienii moderaţi. Atanasie ne informează că, pe când Osie se apropia de vârsta de 100 de ani, împăratul Con­stanţiu îl cheamă din Spania la Sirmium, unde îl reţine, forţându-l să iscălească formula adoptată la cel de al doilea sinod de la Sirmium (357). Acesta iscăleşte formula de compromis şi este lăsat să se întoarcă în Spania, unde moare în acelaşi an. Prin acceptarea formulei de la Sir­mium, Osie stârneşte o serie de reacţii violente din partea antiarienilor din Apus: Ilarie*, Phoebadius* şi a luciferie-nilor din Spania.

Deşi a fost un abil teolog, Osie nu a lăsat o operă scrisă vastă. Cele două lucrări, De intepretationem vestium sacerdota-lium şi De laude virginitatis, menţionate de Isidor* din Sevilla, s-au pierdut. Au supravieţuit câteva canoane bisericeşti, aprobate de Sinodul de Ia Sardica din 343, şi două scrisori. Prima scrisoare a fost adresată episcopului Juliu de la Roma, împreună cu Protogenes din Sardica, informându-l pe acesta de unele hotărâri luate la Sardica. Cea de a doua

OXYRHYNCHUS PAPYRI

scrisoare este mult mai importantă. Este adresată numai de Osie împăratului Constanţiu în anul 356, propunându-i acestuia să se abţină de la orice amestec în problemele Bisericii, cum era cazul controversei ariene. Este pentru prima dată când un prelat al Bisericii susţine separarea celor două puteri, în perioada în care exista, începând cu împăratul Constantin, o colaborare între imperiu şi Biserică, întrucât în această privinţă Osie marchează un nou punct de orientare în atitudinea Bisericii faţă de stat, scri­soarea sa rămâne un document important pentru istoria Bisericii (Quasten).

Migne, PL 8, 557-564; 632-648; 56, 839-848; A. Feder, CSEL 69, 1916, 103-126, 181-184; C. H. Turner, Ecclesiae Occi-dentalis monumenîa uirus antiquissima, î, II, 3, Oxford, 1930, 452-544, 644-653; V.C. de Clercq, Ossius ofCordoba. A Contribution to the History of the Constantinian Period, Washington, 1954; T.D.C. Morse, Hosius, art. în Smith-Wace, III, p. 162-174; Bar-denhewer, III, 393-395; Altaner-Stuiber, 1980,366, cu bibliografie; Cross, Hosius, art. în ODCC, p. 668; Quasten, Patrology, IV, p. 6-62, cu bibliografie; M. Simonetti, Ossius, în DECA, II, p. 1845-1846; T. B6hm, Ossius von Cordoba, în LACL, p. 469-470, cu bibliografie.

Oxyrhynchus Papyri

Oxyrhynchus Papyri. Colecţie care cuprinde câteva mii de fragmente de texte scrise pe papirus, descoperite la Oxyrynchus, capitală provincială (în coptică: Pemdije), la aproximativ 200 de km la sud de Cairo, în anul 380, Oxy­rhynchus funcţiona ca dioceză, având sub jurisdicţie cel puţin 10 biserici, în perioada dominaţiei bizantine, cetatea a fost un important centru comercial şi capitală a provinciei Arcadia. Sub stă­pânirea musulmană intră în declin, în

OXYRHYNCHUS PAPYRI

prezent fiind în ruine. La sfârşitul sec. al XlX-lea, în urma săpăturilor efectuate aici, au fost descoperite importante mo­numente arheologice, între care o serie de fragmente ale unor manuscrise păgâne şi creştine, datând din sec. I î. Hr. şi sec. VII d. Hr, printre care 'Cuvintele lui Iisus\ fragmente din Vechiul şi din Noul Testament şi din diverse scrieri apocrife o scrisoare a Iui Petru, episcop martir de Alexandria (m. 311), texte patristice, un calendar bisericesc pentru anul 535-536, precum şi un manuscris cu note muzi­cale, considerat a f] cel mai vechi model de muzică bisericească. Alături de aces-

tea, s-au găsit şi documente privind di-verse tranzacţii comerciale, diplomatice

ClC.

B.P. Grenfell, A.S. Hunt şa. (editori), The Oxyrhynchus Papyri, voi. I-XX London 1898-1971; B.P.

PACATUS

PACIAN
PACIAN

PAHOMIE

Pacatus

întrucât nu se ştie cu exactitate cine a fost, Pacatus este identificat cu Latinus Drepanius Pacatus, profesor de retorică din Galia din sec. IV/V, sau cu apologe­tul şi autorul tratatului Contra Por-phyrium. Alţii susţin că a fost unul din prietenii apropiaţi ai lui Paulin de Nola. Despre el vorbeşte prezbiterul Uranius de Nola, la rândul lui ucenic al lui Paulin, în Epistola de obitit Paulini ad Pacatum. Lui Drepanius îi este atribuit un panegi­ric dedicat lui Teodosie cel Mare, pro­nunţat în faţa Senatului la l septembrie 391. Panegiricul conţine date preţioase despre viata împăratului Teodosie.

P.X. Funk, F. Diecamp, Pacati (Ps. -Polycarpi Smyrnensis) Contra Porphyrium, Patres Apostolici, 2, Tiibingen, 1913, p. 397-400; Migne, PL, XIII, 472, 478 şi urm.; G.T. Stokes, Pacatus, Latinus Drepanius, în Smith-Wace, IV, p. 170; J.B. Pitra, Spici-legium Solesmense, l, 1852, LVII-LLIX, 281-282; J. F. Matthews, Gali ic Supporters of Theodosius, Latomus, 30, 1971, p. 1073-1099; L. Dattrino, Pacatus, în DECA, II, p. 1849; C. Kasper, Pacatus, în LACL, p. 471.

Paciau

Pacian (sec. IV), episcop de Barcelona, de origine din Spania. Ieronim* ne in­formează că Pacian a fost vestit pentru viaţa lui sfântă, pentru elocvenţa sa deo­sebită şi pentru că a scris diverse lucrări

concise. A decedat la o vârstă înaintată, în timpul împăratului Teodosie şi înainte de 392, când Ieronim a scris De viris illustribus, care a fost dedicată lui Fla-vius Dexter, prefect pretor ian sub Ho-noriu, şi fiul lui Pacian. Pe lângă cele trei scrisori ale sale, a mai supravieţuit şi un scurt tratat, Paraenesis ad Poenitentiam. Pacian este cunoscut pentru un pasaj epi-gramatic din una din scrisorile sale: Christianus mihi nomen est, catholicus vero cognomen (Ep. l, 4). Ieronim ne spune că Pacian a scris şi un scurt tratat Contra Novatianos şi un altul, care s-a pierdut, intitulat Cervus sau Cervulus, scris cu scopul de a-i descuraja pe creş­tini să mai participe Ia sărbătorile păgâne de anul nou. O importanţă deosebită are cea de a treia scrisoare, care este în rea­litate un tratat scurt împotriva novaţie-nilor. Predica lui baptismală, intitulată De baptismo, este adresată catehumeni-lor. El expune în această cuvântare efec­tele păcatului original într-un mod deo­sebit de clar şi suprinzător pentru un scri­itor care a scris asupra acestei teme îna­inte de Augustin*. Interesantă de urmărit este şi învăţătura sa despre penitenţă, elaborată pe temeiul Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii. Sesizăm influenţe puternice asu­pra gândirii sale din partea lui Ciprian* şi a lui Terţullian*. Pentru el, Biserica de­ţine puterea de la Dumnezeu de a ierta toate păcatele săvârşite după botez. In scrisoarea lui către Sempronian găsim vestita propoziţie: 'Numele meu este Creştin, iar prenumele Catolic' (n.n. uni­versal), propoziţie interpretată de teolo­gii catolici ca fiind o afirmare a unităţii credinţei catolice sub sceptrul papal. In realitate însă, el afirmă că este creştin universal, cu alte cuvinte, că aparţine Bi­sericii creştine de pretutindeni, credinţa lui creştină fiind aceeaşi cu a creştinilor din întreaga lume. A include în această

afirmaţie ideea 'supunerii faţă de un cap suprem' (S.J. McKenna), ni se pare for­ţată, mai ales că la acea vreme conştiinţa unei Biserici de Apus sau Catolică şi a unei Biserici de Răsărit sau Ortodoxă nu exista, iar episcopul Romei nu era con­siderat cap al întregii Biserici creştine. Lui Pacianus i-au mai fost atribuite încă două scrieri, dar care nu îi aparţin. Este vorba de: Ad lustinum Mcmichaeum şi De similitudine carnis peccati.

Migne, PL 12, 1051-1094; L. Rubio, Fernândez, Sân Paciano Obras, Barcelona, 1958; A. GrUber, Studien iu Pacianus von Barcelona, Miinchen, î 901; R. Kauer, Studien zu Pacianus, Viena, 1902; F. Danieli, Pacianus, art. în Smith-Wace, IV, p. 171; Cross, Pacian, art. în ODCC, p. 1021; Bardenhewer, III, p. 401-403; Altaner-Stuiber, 1980, p. 369 şi urm., cu bibliografie; E. Amman, în DTC, 9, pt.2, 1932, col. 1718-1721; S.J. McKenna, Pacian of Barcelona, St., în NCE, 10, p. 854; Quasten, Patrology, IV, p. 135-138 cu bibliografie; M. Simonetti, Pacien, în DECA, II, p. 1850; E. Reichert, Pacianus, în LACL, p.472, cu bibliografie.

Pafnutie

Pafnutie, anahoret din deşertul Skete din Egipt, care a trăit în sec. IV, numit Bu-balus sau Kephalas. Când a fost vizitat de loan* Cassian, Pafnutie avea venerabila vârstă de 90 de ani şi era încă în putere. Se spune despre el că obişnuia să-şi pă­răsească chilia doar sâmbăta şi duminica pentru a participa la Sf. Liturghie şi a-şi aduce proviziile săptămânale de apă. îi este atribuită Viaţa Sf. Onufrie.

Apophtegmata Patrum, Migne, PG 65, 377-380; Vita Onuphrii, E.A. Budge (ed.), Louvain, 1914, p. 205-224, 455-473; J. Gammack, Paphnutius (5), în Smith-Wace, IV, p. 184-185; J. Gribomont, Paphnuce, în DECA, II, p. 1898; M. Skeb OSB, phnutius, în LACL, p. 476.

Pahomie

Pahomie (c. 290-346), întemeietorul monahismului cenobitic. S-a născut la Esneh în Egiptul de Sus, din părinţi necreştini. Se încreştinează la vârsta de 20 de ani devenind ucenicul anahoretului Polemon (Palamon). Trăieşte ca anahoret până în jurul anului 320, când pune temeliile primei comunităţi monahale cenobitice la Tabennisi lângă Dandera în Thebaida, pe malul drept al Nilului. La acestea se mai adaugă alte opt aşezămin­te de acest gen pentru bărbaţi şi doua pentru femei. Pahomie nu este numai în­temeietor ci şi stareţ sau general sau con­ducător al acestor aşezăminte. Impor­tanţa lui Pahomie nu rezidă doar în faptul că a întemeiat astfel de centre monahale, ci mai ales pentru că a izbutit să zidească comunităţi monahale reale, concluse după reguli stricte de comuniune umană şi spirituală, realizând în acest fel o uni­formitate de trăire, în care dominau y ir-

* •''

tuţile ascultării, sărăciei şi smereniei. Totodată, el este întâiul conducătpr mo­nahal care a conceput o regulă monahală ale cărei principii s-au răspândit în în­treaga lume creştină, dând tărie şi vi­goare vieţii monahale de-a lungulveacu-rilor până în zilele noastre. Pahomie adoarme în Domnul în anul 346. Ghenadie* de Marsilia reţine sub numele lui Pahomie următoarele lucrări: Regula pentru monahi şi monahii, scrisă în limba coptă şi tradusă în greacă şi latină. Traducerea greacă s-a pierdut, aşa nu­mitele Extrase greceşti fiind o adaptare a textului la un mediu din afara celui egiptean. Traducerea în latină, efectuată de Ieronim*, a fost făcută după cea grea­că în anul 404, pe când se afla la Bet-leem. în prezent există două redactări sau versiuni: recensio longior şi recensio breviar. Deşi s-a crezut că redactarea prescurtată este cea autentică, descope-

PAHOMIE

PAHOMIE

PAHOMIE

PALLADIUA DE HELENOPOLIS

rirea unor fragmente copte în 1919, a dovedit că redactarea lungă păstrează textul original. Regula a influenţat, în Răsărit, Rânduielile Sf. Vasiie* cel Mare, iar în Occident, Regula Orientalis sau Regula Vigilii, scrisă în Galia în jurul anului 420 şi care e înrudită întrucâtva cu aşezămintele chinoviale ale lui loan* Cassian. Regula i-a mai influenţat şi pe Cezar* de Arelate şi mai ales pe Bene-dict*. Paladie* susţine că Regula lui Pa­homie a fost dictată de către un înger, care 1-a îndemnat pe acesta să treacă de la modul de viată anahoretic la cel ceno-bitic sau chinovial. în esenţă, Regula lui Pahomie se referă la modul de organizare a vieţii monahale, concentrându-se asu­pra îndeletnicirilor zilnice, care aveau în vedere, pe lângă rugăciunea în comun de dimineaţă şi de seara, obligaţii pe care fiecare monah trebuia să le îndepli­nească, în funcţie de capacităţile safe fi­zice şi de cele intelectuale. Fiecare mo­nah trebuia să ştie să citească, de aceea erau organizate cursuri speciale de ins­truire a novicilor. Importanţa Regulei re­zidă însă în accentul pe care îl pune asu­pra vieţuirii în comun (Koivog J3iog sau vita communis) ca temei spiritual al mo­nahismului. De la Pahomie a rămas şi un număr de 11 scrisori adresate unor stareţi şi fraţi din mănăstirile din subordinea sa. Două dintre aceste scrisori, adresate stareţilor Corneliu şi Syrus, sunt scrise într-un cod încă nedescifrat. Că Pahomie a jucat un rol deosebit de mare în istoria monahismului, o dovedesc şi numărul mare de vieţi ale sale, scrise în greacă, latină, arabă, siriacă şi în copta sahidică şi bohairică. Cea mai interesantă dintre aceste vieţi este cea redactată în limba greacă (Quasten), deşi unii opinează că vieţile în coptă, par a fi cele mai impor­tante (Lefort).

Migne, PL 23, 65-106; T. H. Lefort, Oeuvres de S. Pachome et de şes disciples, în C SCO, Scriptores coptici, XXIII, 1956, p. 1-36; vers. etiop.: A. Dillmann, Chrestomathia Aethio-pica, Leipzig, 1866, p. 57-69; în coptă: E. A. W. Budge, Coptic Apocrypha in the Dialect ofthe Upper Egypt, London, 1913, 146-176; G. H. Schodde, The Rules of Pachomius, translated from the Ethiopic, în Presbyterian Review 6, 1885, 678-689; W. K. L. Clarke, The Lausiac History of Palladius, SPCK, London, 1918, 112-115; A. Boon, Pacho-mlana latina, Louvain, 1932; L.Th. Lefort, Leş vies coptes de s. Pachome, Louvain, 1943; Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. de D. Stâniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 68-71; F. Halkin, S. Pachomii Vitae Graecae, Subsidia hagio-graphica, 19, Bruxelles, 1932; L.T. Lefort, Sancti Pachomii Vita bohaitice scripta, CSCO, 89, Louvain, 1925, retip. 1953; W. E. Crum, Theological Textsfrom Coptic Papyri edited \vith an Appendix upon the Arabic and Coptic Versions of the Life of Pachomius, Anecdota Oxoniensia. Semitic Series, 12, Oxford, 1913; A.J. Festugiere, Leş moines d'Orient, voi. 4, Paris, 1964; Ierod. Prof. loasaf Popa, Mijloace morale de îmbună­tăţire a vieţii creştine după Sfinţii Vasiie cel Mare, Pahomie şi loan Cassian, teză de doc­torat, Bucureşti, 1994; H. Quecke, Die Briefe Pachoms, Regensburg, 1975; Cross, Pa­chomius, art. în ODCC, p. 1021; I. G. Co-man, III, p. 369-385; Altaner-Stuiber, 1980, p. 262 şi urm.; Quasten, Patrology, III, p. 154-159 cu bibliografie; J. Gribomont, Pachome, în DEC A, II, p. 1849-1850; M. Skeb OSB, Pachomius, în LACL, p. 471, cu bibliografie.

Pahomie

Pahomie, călugăr grec, probabil din sec. VIII. Lui Pahomie monahul îi sunt atri­buite trei lucrări, cuprinse în Migne: nepi tfî<; £K t6)v Geicov Ypa

v oxpeXeiou; (De Divinarum scripturarum

utilitate); nepl KaptaviTcov

(De Cartanitis haereticis) şi npoteoopta

eiţ Tfţv ypannaTiKTiv (Prologus in

grammaticam).

Migne, PG 98, 1333-1363; J. Gammack, Pachomius, în Smith-Wace, IV, p. 171.

Palimpsest

Palimpsest (de la gr. TtocXiv - din nou şi yocco - răzuiesc), termen tehnic folosit în paleografie pentru manuscrisele din pergament sau piele care au fost folosite de mai multe ori pentru scrierea de texte, întrucât pergamentele erau destul de scumpe, pentru a se face economii, ade­seori un pergament scris era răzuit sau spălat pentru a permite scrierea unui nou

y*

text. întrucât procesul de răzuire sau de spălare nu înlătura întotdeauna definitiv primul text, acest tip de manuscrise au devenit foarte valoroase pentru cercetă­torii paleografi. Cu ajutorul tehnicii mo­derne, mai exact, fotografierea în infra-roşu sau cu ajutorul luminii ultraviolete, primul text scris poate fi reconstituit în mare parte. Cele mai importante palim­pseste sunt: Codex Ephraemi Rescriptus (C),cuprinzând Noul Testament în grea­că, Codex Nitriensis (R) şi Codex Syrus-Sinaîticus. Avem cazuri de palimpseste duble, pergamente care au fost răzuite de două ori. Aceste manuscrise au fost rescrise de trei ori.

F. Mone, De Libris Paltmpsestis tain Latinis quam Graecis, Carlsruhe, 1855; E. Cha-telain, Leş Palimpsestes latins, Ecole Practique des Hautes Etudes. Section des Sciences Historiques et Philologiques, 1904; K. L5fler-P. Ruf, în Handbuch der Biblio-tekswissenschaft begriindet von F. Milkau, I, ed. 2-a de G. Leyh, 1952, p. 149-152; Cross, Palimpsest, în ODCC, p. 1024; T.H. Weber, Palimpsest, în NCE, 10, p. 926. ^;

Palladiu de Helenopolis

Pal Iad i u sau Pal Iad ie (364-425), episcop de Helenopolis, ucenic al lui Evagrie* Ponticul, cel mai de seamă istoric al mo­nahismului egiptean. S-a născut în jurul anului 364 în Galatia, fiind educat în cul­tura clasică, în anul 388 se călătoreşte în Egipt, pentru a cunoaşte mai îndeaproape viaţa marilor nevoitori ai trăirii ascetice. Este introdus în tainele vieţii ascetice la Alexandria de către preotul Isidor, care îl recomandă pustnicului Dorotei. Nu izbu­teşte să sfârşească perioada de noviciat din pricina unei boli şi, după trei ani, se îndreaptă spre Nitria şi de acolo spre Chilii. Aici petrece nouă ani sub îndru­marea Iui Macarie* Egipteanul şi apoi a lui Evagrie. Se îmbolnăveşte din nou, iar medicii îl sfătuiesc să caute un loc mai prielnic pentru sănătatea sa şubredă. Pleacă spre Palestina, unde se stabileşte mai întâi la Betleem şi apoi pe Muntele Măslinilor. Este hirotonit episcop de He­lenopolis, în Bitinia, în jurul anului 400. Participă la sinodul de la Chercia, convo­cat în 403 de inamicii Sf. loan* Hri-sostom. Sinodul îl condamnă pe Sf. loan Hrisostom, iar Palladiu este acuzat de simpatii origeniste. După exilarea Sf. loan Hrisostom, Palladiu pleacă la Roma pentru a-l apăra pe lângă papa Inochentie I. Revenit la Constantînopol, este arestat şi trimis în exil, în Egipt, de către îm­păratul Arcadie. Intre 412-413 i se per­mite să revină din exil şi devine episcop de Aspuna în Galatia. A decedat înainte de cel de al treilea sinod ecumenic de la Efes din 431.

Palladiu este cunoscut în special pentru lucrarea sa intitulată Istoria lausiacă (Historia Lausiaca) sau Lavsaicon, nu­mită astfel după numele lui Lausus, pos­telnic ai împăratului bizantin Teodosie II, în anii 419-420. Istoria prezintă o de­scriere a mişcării monahale din Egipt,

PALLADIUA DE HELENOPOUS

PALLADIUA DE RATIARIA

PALLADIUA DE RATIARIA

PAMFIL

Palestina, Siria şi Asia Mică în sec. al IV-lea. Nu este o apologie a monahismu­lui, ci mai degrabă o descriere a situaţiei monahismului la acea vreme, deoarece el prezintă nu numai aspectele pozitive, dar şi unele mai puţin favorabile monahis­mului. Marele avantaj al acestei lucrări constă în faptul că Palladiu a trăit şi a venit în contact personal cu multe din personajele despre care relatează. Dia­logul istoric despre viaţa şi activitatea Fericitului loan, episcopul Constantino-polului, lucrare scrisă în perioada exilu­lui său din 408 de la Syene, este un dia­log fictiv între un episcop oriental şi un diacon roman, Teodor, care a avut loc la scurtă vreme după trecerea la cele veşnice a Sf. loan Hrisostom. Lucrarea este o sursă biografică de mare valoare pentru perioada ultimă a vieţii Sf. loan. Despre poporul Indiei şi brahmani (De gentîbus Indiae e t Bragmanibus), din care doar prima parte îi aparţine lui Palladiu, două fiind scrise de istoricul Arrian, iar ultima parte de un autor creş­tin necunoscut. Lucrarea este importantă pentru viziunea specifică asupra Indiei la acea vreme. Este relatată şi întâlnirea dintre Alexandru cel Mare şi brahmani.

Migne, PG 34, 995-1260 (Istoria lausiacă); Idem, 47, 5-82 (Dialogul); CPG III, 6036-6038; C. MUIler, Pseudo-Callisthenes III, 7-16; W.K. L. Clarke, The Lamlac History of Palladius, SPCK, London şi New York, 1918; Paladie, Istoria lausiacâ (Lavsaicon), traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1993; H. Moore, The Dialogue of Palladius concern-ing the Life ofChrysostom, SPCK, New York şi London, 1921; J.D.M. Derret, De vita Brahmanorum narratio..., Classica et Me-dievalia, 21, 1960, p. 100-135; R. Reitzen-stein, Historia monachorum und Historia Lausiacâ, 1916; E. Venables, Palladius (7), în Smith-Wace, IV, p. 173-176; Altaner-Stuiber, 1980, p. 230-240, cu bibliografie; I.

G. Coman, Patrologie, 1956, p. 215-216; Idem, III, p. 452-457; Quasten, Paîrology, III, p. 176-180, cu bibliografie; Cross, Palladius, art. în ODCC, p. 1024; S. Zincone, Palladius, în DECA, II, p. 1869-1870, cu bibliografie; K. Pollmann, Palla­dius von Helenopolis, în LACL, p. 472-473, cu bibliografie.

Palladiu de Ratiaria

•

Palladiu de Ratiaria (sec. IV), episcop de Ratiaria (346-381), orator şi polemist arian. S-a născut undeva în Dacia Ri-pensis, în prima parte a sec. IV, fiind de origine dacoromână. Sub influenţa lui Auxenţiu* de Durostor, îmbrăţişează ari­anismul şi, mai apoi, pentru o scurtă perioadă, este adeptul lui Fotie. Atestat documentar ca episcop de Ratiaria în Dacia Ripensis. A fost apropiat nu numai a! lui Auxenţiu, ci şi al lui Ulfila* şi Se-cundianus*, formând un grup de teologi foarte activi, chiar şi la curtea imperială de la Constantinopol. La Sinodul de la Aquileia, din 381, convocat de împăratul Graţian (367-383) şi prezidat de Sf. Am­brozie* este condamnat, alături de Se-cundianus, ca arian. De la Palladiu ne-au rămas câteva fragmente din cuvântările de apărare la sinodul de la Aquileia, incluse în Gesta Concilii Aquilensis -Contra Pattadium et Secundianum. Cea mai importantă este Dissertatio contra Ambrosium, în care descoperim o mare putere de gândire şi argumentare, ceea ce l-a făcut pe patrologul român Pr. Prof. I.G. Coman să-1 numească: eretic învăţat.

Migne, PL 16, col. 955 A-979 A: Gesta Concilii Aquileiensis - Contra Palladium et Saecundianum haereticos; F. Kauffmann, Aus der Schule des Wulfilas, Gesta Aquileia, p. 65-90; Dissertatio contra Ambrosium, ed. F. Kauffmann, op. cit., p. 79-80; C. Ambr.,

Apoi., în Scolîes ariennes sur le concile d'Aquitee, R. Gryson, SCh 267, Paris, 1980; M. Meslin, Leş Ariens d'Occident, Paris, 1967; I. G. Coman, Ser i Hor i bisericeeti din epoca strzromem, IBMBOR, Bucureeti, 1979, p. 215-216; M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureeti, 1999, p. 668-670; M. Simonetti, Palladius de Ratiaria, on DECA, II, p. 1870; J. UIrich, Palladius von Rathiaria, on LACL, p. 473-474, vezi ei bibliografia.

Palladius Suedrorum

Palladius Suedrorum sau de Suedris, cetăţean de seamă, probabil magistrat, în Pamfilia. Istoricul Palladiu* îl prezintă ca fiind plin de zel pentru credinţa creş­tină, ducând o viaţă sfântă. Şi-a vândut proprietăţile pentru a ajuta pe cei săraci. Este autorul unei scrisori adresate epis­copului Epifanie din Cipru, căruia îi so­licita îndrumări cu privire la problema pnevmatologică care agita viaţa comu­nităţii creştine din Suedris. Epifanie îi răspunde în lucrarea sa Ancoratus, la problemele pe care acesta le-a ridicat.

Migne, PG 43, 13-17; CPG 3744; K. Holl, GCS 25, 3-5; J. Gammack, Palladius (5), în Smith-Wace, IV, p. 173; C. Riggi, Epifanio. L'ancora della fede, Roma, 1977, 35-37; Idem, Palladius de Suedris, în DECA, II, p. 1871; W.A. Lohr, Palladius von Stiedri, în LACL, p. 474.

Pamfil

Pamfll (240-309), ucenic al lui Origen* şi martir al Bisericii. S-a născut Ia Berytus în Fenicia şi a fost educat în oraşul natal. Merge Ia Alexandria, unde urmează cursurile Şcolii catehetice sub îndrumarea tai Pieriu* şi ajunge unul din marii admiratori ai iui Origen. Revine în patrie, stabiliAdu-se mai apoi la

Palestinei, unde devine conducătorul şcolii în care a activat şi Origen în ultimii săi ani de viaţă. Printre ucenicii săi s-a numărat şi Eusebiu* de Cezareea. Pamfîl a organizat biblioteca şi atelierul de copi­at, unde au fost produse lucrări deose­bite, în această Bibliotecă au studiat per­sonalităţi creştine ca: Fer. Ieronim*, Sf. Grigorie* de Nazianz, Sofronie* sau Sf. loan* Damaschinul, etc. A fost hirotonit episcop de către Agapios al Cezareei. Este arestat de către Urbanus, guverna­torul cetăţii, în anul 307, în timpul perse­cuţiei lui Maximinus Daia, rămânând m închisoare până la 16 februarie 30$> sau 310, când a suferit moarte martiripă, prjn decapitare, în timpul şederii sale în închisoare, Pamfil redactează o Apologie pentru Origen în cinci cărţi. El face acest lucru cu ajutorul lui Eusebiu care v^a completa Apologia cu încă o carte» a,şa­sea, după moartea lui Pamfll, cuprinzând viaţa acestuia. Din respect faţade Pam^jJ, Eusebiu îşi va lua numele de 'Eusebiu al lui Pamfil'. Scopul acestei lucrări a fost de a-1 apăra pe Origen împotriva acuzaţi-ilor aduse de diverşi gânditori la adresa sistemului lui teologic, cum au fost Petru* al Alexandriei şi Metod iu * ale Apologiei scrise de Pamfil a supravieţuit doar pri­ma, în traducerea lui Rufin* de Aquileia. Lui Pamfil îi mai revine meritul de a fi realizat numeroase copii ale Sf. Scripturi făcute după Hexapla lui Origen. Datorită activităţii sale şi a lui Eusebiu, Septua-ginta în versiunea lui Origen, a putut fi citită în Bisericile din Palestina şi răspân­dită în alte părţi ale lumii creştine.

Migne, PG 17, 521-616; Eusebiu, Ist. bis., l, 32, 25; 6, 32, 3; Idem, Despre martirii Palestinei, II, 2; Fotie, Bibliotheca, 118; A. v. Harnack, Geschichte der altchristlichen Literatur, \, p. 543-550; E. Venables, Pam-philus, art. în Smith-Wace, IV, p. 178-179; G.

PAMF1L

PANODOR

PANODOR

PANTOLEON

Bardy, în DTC, XI, pt. a 2-a, 1932, col. 1839-1841; Bardenhewer, II, p. 287-292; Tixeront, Patrologie, 1941, p. 130-131; Quasten, Patrology, H, p. 144-146; I. G. Coman, II, p. 427-430; Cross, Pamphiluş, în ODCC, p. 1026; P. Nautin, Origene, Paris, 1977, p. 99-153; H. Crouzel, Pamphile de Cesaree, în DECA, II, p. 1873; W.A. Bienert, Die ălteste Apologie fur Origenes?, Origeniana Quarta, ed. L. Lies, I, 1987, p. 123-127; G. R5we-kamp, Pamphilius von Casarea, în LACL, p. 474, vezi şi bibliografia .

Pamfîl de Ierusalim

Pamfil de Ierusalim numit şi Teologul. Sub acest nume ne-au parvenit două scrieri: una cu caracter dogmatic şi alta haghiografică. Lucrarea dogmatică, Ca-pitulorum diversorum seu dubitationum solutio, tratează probleme hristologice, respingând totodată ideile lui Sever de Antiohia, ale acephalilor şi triteiştilor monofiziţi. Autorul a făcut uz de scrierile lui Leonţiu* de Bizanţ şi de Confessio rectae fidei a împăratului Justinian. Lu­crarea haghiografică, Encomium S. So-teridis, a fost scrisă cu ocazia sărbătoririi Sf. Soteridis, fecioară şi martiră romană, venerată la Ierusalim în sec. VI.

A. Mai, Nova Patrum Bibliotheca, II, Roma, 1844, p. 597-693; P. Franchi de' Cavalieri, Hagiographica, ST. 19, Roma, 1908, p. 113-120; CPG, III, 6920; Bardenhewer, V, p. 18 °i urm.; M. Richard, Pamphile de Jerusalem, Museon, 90, 1977, p. 277-280; L. Perrone, La chiesa di Palestina, Brescia, 1980, p. 28-38; A. de Nicola, Pamphile de Jerusalem, în DECA, II, p. 1873-1874; G. Rowekamp, Pamphiluş von Jerusalem (Theologus), în LACL, p. 474-475..

Pamfil

Pamfii, episcop de Amida, Diarbekir de astăzi, succesorul lui Asterie, în prima

parte a sec. V. De la el s-a păstrat un frag­ment dintr-o scrisoare adresată Iui loan de Antiohia în timpul sinodului de la Efes, în care afirmă că Hristos a pătimit, nu în ceea ce a fost El înainte de întru­pare, ci în ceea de a devenit după întru­pare.

Le Quien, Or. Christ., II, 991; E. Venables, Pamphiluş (2), în Smith-Wace, IV, p. 180.

Panodor

Panodor, călugăr egiptean şi cronicar, care şi-a desfăşurat activitatea în timpul domniei împăratului Arcadie (395-408) şi a episcopului Teofil de Alexandria, al 22-lea episcop în acest scaun (m. 412). Panodor ne este cunoscut doar din scrie­rile lui George* Sincelul, care îl plasează în compania unui alt călugăr egiptean, Anianus*, şi el cronicar. George afirmă că lucrarea acestuia a fost mai concisă şi în acord cu tradiţia Sf. Apostoli şi a Pă­rinţilor Bisericii. Din nefericire, Chrono-graphia lui Panodor s-a pierdut. Se pare că ea a fost menită să continue lucrările similare ale lui Sextus* Julius Africanul şi Eusebiu* de Cezareea. El a adoptat un sistem cronologic bazat în întregime pe tradiţia biblică. Relatarea sa a început cu crearea lumii, pe care o plasează cu 5493 de ani înaintea naşterii Domnului nostru lisus Hristos. în lucrarea sa, el a îmbinat istoria profană cu cea sacră, introducând în cronologia creştină, pe lângă Kavdw BaCTiA,£iâ>v a lui Ptolemeu, cartea lui Sothis, canonul lui Manethon, lista regilor thebani a lui Erathostene şi Apolodor. Gelzer crede că Panodor a fost unul dintre acei neoplatonicieni de la sfârşitul sec. IV care s-au integrat în Biserică şi s-au străduit să includă în tradiţia creştină vechea cultură antică faţade care ei aveau o cinstire deosebită.

Georgios Synkellos, ed. A. Mosshammer, Leipzig, 1984; CPG, III, 5535; G. Dindorf, Georgius Syncellus et Nicephorus Constanti-nopolitamts (CSHB), I, Bonn, 1829, p. 61³'⁵ - 62²-⁵- 63ⁿ - 66³; Van Der Haagen, De Cyclo magno paschali seu de periodo DXXXH annorum Pandori, monachi Aegyptii, Dissertationes de cyclis paschali-bus, Amsterdam, 1736, p. 93-106; G. Salmon, Panodorus, în Smith-Wace, IV, p. 181; H. Gelzer, Sextus lulius Afrlcanus und die Byzantinische Chronographie, 3 v<5l., Leipzig, 1880-1898 (voi. 2/1, p. 189-204); Krumbacher, 340-342; A. Bauer, J. Strzy-gowski, Eine alexandrinische Weltchronik, Wien, 1905, p. 83 şi urm.; O. Seel, Pano­dorus, în PWK, 18, 632-635; Altaner-Stuiber, 1980, p. 233-234; A. Labate, Panodore, în DECA, II, p. 1875-1876; K. Fitschen, Panodorus, în LACL, p. 476.

Panten

Panten (m. 200) a fost primul conducător al Şcolii catehetice din Alexandria, după informaţia lui Eusebiu* de Cezareea, în primul an al domniei Iui Commodus (179) şi în vremea episcopului Iulian al Alexandriei. A fost originar din S ici l ia. A studiat filosofia păgână, devenind adept al filosofici stoice, împrejurările convertirii sale la creştinism nu sunt cu-

«.

noscute. In jurul anului 180 vine la Ale­xandria, unde se impune prin cunoştin­ţele sale deosebite şi este numit la con­ducerea Şcolii catehetice de aici. Acti­vitatea sa misionară 1-a dus până în India (Arabia de Sud, I.G. Coman). Despre acest lucru ne vorbeşte Origen*, care ne mai informează că Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită aici de Sf- Apostol Bartolomeu şi că Panten a descoperit aici un exemplar al Evangheliei după Matei scris cu caractere ebraice pe care îl aduce cu sine la^Ateuidria. Unul dio

străluciţi ucenici ai lui Panten a fost Clement al Alexandriei. De la Panten nu au rămas nici un fel de opere scrise. Există doar două citate, la Sf. Maxim* Mărturisitorul (Scholia in S. Greg. Naz.\ şpaltul în Eclogae, care îi sunt atribuite, încercarea de a descifra elemente din lucrările lui Panten în opera lui Clement nu a avut succes (Quasten). H. I. Marrou este de părere că Panten ar fi autorul Epistolei către Diognet. Despre Panten se crede că, alături de Clement, el a susţinut existenţa unei tradiţii secrete, idee caracteristică gnosticismului creştin, prezent în Egipt în sec. II d. Hr.

Migne, PG 5, 1327-1332; Eusebiu, Ist, bis., 5, 10, 1-4; Ieronim, De viris illustribus, 36; M.J. Routh, Reliquae Sacrae, Oxonii, 1846, p. 375-379; A. von Harnack, Geschichte der altchristlischen Literator, I, p. 291-296; J. Munck, Untersuchungen tiber Klemens von Alexandria, Forschungen zur Kirchen- und Geistesgeschichte, II, 1933, p. 151-204; M. I. Marrou, Diognete, S. Ch., nr. 33, 1951, p. 266-268; John Gwynn, Pantaenus_t Brt. în Smith-Wace, IV, p. 181-184; Cro&s, Pantaenus, art. în ODCC, p. 1027; S. Lilla, Clement of Alexandria, Oxford, 197,1, p. 233-234; Bardenhewer, II, p. 37-40; Quasten, Patrology, II, p. 4-5; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 93; Idem, II, p. 242-243; Cross, Pantaenus, în ODCC, p. 1027; S. Lilla, Pantene, în DECA, II, p. 1876-1877.

Pantoleon

Pantoleon, preot al mănăstirii tcov Bi)£avTicov, probabil din Ierusalim, autor al Homelîa in exaltationem cruciş. Despre el nu avem date precise, fiind plasat între sec. V şi XII. Descoperirea unor manuscrise greceşti din sec. XI care cuprind şi această omilie şi a unui manu­scris siriac din sec. VII-IX, îl plasează în timp în sec. VH-VIII. Cel puţin aceasta este şi părerea Iui Honigmann care sus-

PANTOLEON

PAPIAS

PAPIAS

PARMENIANUS

ţine că mănăstirea în care Pantoleon a funcţionat ca preot, este cea întemeiată de Avraam la Ierusalim şi deci, omilia ar putea fi datată între anii 650-750. Au­torul acestei omilii nu este deci una şi aceeaşi persoană cu Pantoleon sau Pan-taleon, diacon şi arhivar al marii biserici din Constantinopol.

Migne, PG 98 1265-1269; CPG, III, 7915-7918; Homelia in exaltationem cruciş, BHG, 430; Baumstark, p. 264; E. Honigmann, La date de l'hometie du pretre Pantoleon sur la fete de l'Exaltation de la Croix et V origine des collections homiliaires, Bull. de l'Acad. Royale de Belgique, 36, 1950, p. 547-559; A. Labate, Pantoleon, în DECA, II, p. 1878-1879.

PAPA BAR AGGAI (sec. IV), arhiepis­cop de Seleucia-Ctesifon. Ajuns episcop în capitală, e! încearcă să se impună în faţa tuturor celorlalţi episcopi ca şef sau cap al Bisericii creştine, cu titlul de ca-tplicos. Acest lucru îi atrage duşmănia celorlalţi episcopi, care resping ideea de a avea un conducător la Seleucia-Cte­sifon. Ca urmare, episcopii îl aleg şi îl hi­rotonesc pe Simon bar Sabbae ca succe­sor at său. Papa obţine totuşi recunoaş­terea episcopilor orientali din imperiul roman, care sugerează că ar fi spre binele întregii Bisericii dacă ar exista un catoli-cos la Seleucia-Ctesifon. în consecinţă, Papa preia funcţia de catolicos, iar Simon rămâne asistentul sau vicarul său. De la Papa au rămas o serie de scrisori adresate unor personalităţi şi episcopi ai vremii. Interesantă este mai ales scrisoarea pe care el a adresat-o ucenicului său Aggor, în care abordează problema ie­rarhiei bisericeşti pe care o consideră ca reflectare în oglindă a ierarhiei cereşti. Autenticitatea acesteia este însă pusă sub

semnul întrebării, întrucât se pare că ar aparţine perioadei nestoriene.

O. Braun, Briefwechsel des Katolikos Papa von Selettcia, Zeitschrift flir katolische Theologie, 18, 1894, p. 163-182, 546-565; Bardenhewer, IV, p. 340-341; Baumstark, p. 29-30; M. van Esbroeck, Papa bar Aggai, în DECA, II, p. 1879.

Papias

Papias (c. 60-c. 130), episcop de Hierapolis în Frigia, iar după informaţiile Sf. Irineu*, ucenic al Sf. loan şi prieten al Sf. Policarp*. Eusebiu* de Cezareea nu are cuvinte de mare apreciere faţă de Papias: 'a fost bărbat cu inteligenţă pu­ţină, după cum reiese limpede din cărţile sale', spune el. Această apreciere este motivată probabil de faptul că Papias a fost adept al tradiţiei h i Haste, pe care a apărat-o, cu interpretări şi surse nu bine alese, ceea ce a dus la concluzia că jude­cata lui critică a fost relativă. Cărţile la care Eusebiu face referire nu sunt altceva decât Explicarea cuvintelor Domnului, scrisă în jurul anului 130, în cinci cărţi, şi din care s-au păstrat doar fragmente. Cu toate acestea, această scriere este deose­bit de importantă, întrucât ea atestă ca-nonicitatea Evangheliei după Marcu: 'Marcu a consemnat tot ceea ce şi-a adus aminte' sau 'Marcu nu a comis nici o eroare'. 'El şi-a luat sarcina de a nu omi­te ceva din ceea ce a auzit, sau să con­semneze în scris vreo afirmaţie falsă'. Tot el ne dă informaţia că Evanghelia după Matei a fost scrisă în ebraică, dar că circulau şi traduceri făcute 'după puterea fiecăruia'. Modul în care foloseşte tex­tele evanghelice îl prezintă ca pe un prim exeget scripturistic.

LIK 8, 34-36; RGG 5, 47-48; Funk, Patres Apostolici, I, p. 346-375; K. Bihlmeyer, Die Apostolischen Văter, TUbingen, ed. 2-a,

1956, p. 133-140; M. Bucellato, Papias di Herapoli. Frammenti e testimonianze nel testogreco (Studi Biblici III), Milano, 1936; J. Godspeed (ed.), A History of Early Christian Literature, 1947, p. 161-163; J. Donovan, The Logia in Ancient and Recent Literature, Cambridge, 1924; G. Salmon, Papias, art. în Smith-Wace, IV, p. 185-190; J. Kiirzinger, Papias von Hierapolis und die Evangelium des NT, Regensburg, 1983; Bardenhewer, op. cit., p. 445-454; Altaner-Stuiber, 1980, p. 52-53; Quasten, Patrology, I, p. 82-85, cu bibliografie; I.G. Coman, Patrologie (1956), p. 40-42; Idem, I, p. 160-166; Papias, art. în ODCC, p. 1028; L. Vanyb, Papias de Hierapolis, în DECA, II, p. 1899, vezi bibliografia; B.M. Metzger, The Canon ofthe New Testament, Oxford, 1987; A. Sand, Papias von Hierapolis, în L AC L, p. 476-477.

Parmenianus

Parmenianus(sec. IV), succesorul lui Do­nat* la scaunul episcopal din Cartagina. Din informaţiile Iui Optatus*, care îl nu­meşte 'peregrinus', s-a dedus că el nu ar fi fost originar din Africa, ci din Galia sau Spania, îmbrăţişează învăţăturile do-natiste, iar la anul 350 îi urmează lui Do­nat în scaunul de episcop. Este alungat din scaun în 358, însă revine în urma de­cretului lui Iulian din 362. După reve­nire, el scrie, în jurul anului 364, un tratat în apărarea donatismului, \nt\tu\atAdver-sus ecclesiam traditorum, care însă s-a pierdut, în acest tratat, el justifică legi­timitatea Bisericii sale, vorbind despre lipsa de demnitate de neiertat a catoli­cilor. Lucrarea sa a fost compusă în cinci cărţi şi tratează despre botez, unitatea Bisericii, lipsa de demnitate a catolicilor consideraţi traditores* şi instigatori ai persecuţiei declanşate de Pavel şi-Maca-rie. Lucrarea mai vorbeşte şi despre*refu-zul tainelor catolice, 'u

necredincios'. Parmenianus a fost influ­enţat, în redactarea acestui tratat, de De unitate Ecclesiae catholicae al lui Ci-prian*. El revendică pentru gruparea do-natistă o serie de realităţi: cathedra, sim­bolul autorităţii şi unităţii episcopatului; angelos, îngerul care plutea deasupra apelor baptismale; cristelniţa; sigilium sau pecetea botezului şi altarul, arătând prin aceasta importanţa deosebită pe care donatiştii o acordau liturghiei şi simbo­lismului botezului. Totodată, el respinge cu tărie dreptul împăratului de a interveni în afacerile Bisericii. Tratatul său pri­meşte o replică aspră din partea lui Op­tatus* în lucrarea De schismate Dona-tistarum sau Âdversus Parmenianum Donatistam. Datorită concepţiilor dona-tiste deosebit de înguste şi unilaterale, Tihon*, adept al mişcării, scrie o lucrare critică la adresa donatismului din interio­rul acestuia, dar fără a-1 părăsi. Parme­nianus îl atacă cu deosebită severitate pe Tihon, acuzându-l că are tendinţa de a împăca Biserica cea adevărată a doria-tiştilor cu cea coruptă a catolicilor. Sino­dul episcopilor donatişti de Ia Cartagina, după o deliberare de 75 de zile, a hotărât ca 'trădătorii', adică cei care din varii motive s-au lepădat de credinţă în timpul persecuţiilor, dacă refuză să fie rebote-zaţi, să fie totuşi admişi la împărtăşanie. Parmenianus se stinge din viaţă şi este urmat în scaun de Primian, în jurul anu­lui 390. Lucrarea lui împotriva lui Tihon ajunge în mâinile lui Augustin*, care, la solicitarea prietenilor săi, îi dă o replică aspră în Contra Epistolam Parmeniani. Replica lui Augustin, structurată în trei cărţi, are în vedere obiecţiile principale aduse împotriva nedonatiştilor de către Parmenianus. în prima carte el abordează problema ecclesiastică, inclusiv aspectul civil al problemei, adică, relaţia Biserică şi stat. El nu ezită să scoată în evidenţă

PARMENIANUS

PARTENIE

PARTENIE

PASCHASINUS DE DUMIO

abuzurile săvârşite de către donatişti împotriva acelora care nu au fost de aceeaşi părere cu ei. In cea de a doua carte, el analizează argumentele scriptu-ristice aduse de donatişti în favoarea po­ziţiei lor, dezvăluind falsele concluzii la care au ajuns datorită interpretării stricte sau limitate a textelor invocate. Cartea a treia abordează problema separării pro-priu-zise; când trebuie să fie pusă în practică separarea de marea masă a cre­dincioşilor şi care sunt condiţiile unei astfel de separări. Totodată, el se declară în favoarea unui proces îndelungat de căutare a unor căi care să ducă mai de­grabă la reconciliere, decât la separare. Acest tratat al Fer. Augustin este de mare actualitate, mai ales în zilele noastre, când creştinii sunt mai înclinaţi să vadă greşelile altora şi să-i judece, decât să-şi vadă propriile greşeli şi păcate.

Optat de Mileve, De schismate Dona-tistarum, ed. C. Ziwsa, CSEL, 26; Augustin, Contra Epistolam Parmeniani, ed. Petschenig, CSEL 51; PAC, I, 816-821; T. Sagi-Bunie, Controversia de Baptismate inter Parmenianum et S. Optatum Milevi-tanum, Laurentianum 3, 1962, p. 167-209; E. Dinkler, Parmenianus, în PWK 36, 3, 1949, col. Î549-1553; W. H. C. Frend, Martyrdom and Persecution in the Early Church, Oxford, 1965; Idem, The Donatist Church, Oxford, 1952 ed. a 2-a 1971; H. W. Phillott, Parmenianus, art. în Smith-Wace, IV, p. 192-194; W.H.C. Frend, Parmenien, în DECA, II, p. 1917-1919; W. Geerlings, Parmenianus, în LACL, p. 477.