Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Niceea, Sinodul ecumenic de Ia

Niceea, Sinodul ecumenic de la (787). Este vorba de al şaptelea sinod ecumenic şi al doilea ţinut la Niceea, convocat de împărăteasa Irina, în înţelegere cu Pa­triarhul Tarasie de Constantinopol, pen­tru a pune capăt controversei iconoclaste. în anul 780, împărăteasa Irina preia pu­terea în imperiu, în numele fiului ei

Constantin VI, încă minor. Pentru a re­zolva tensiunea creată de cearta în jurul cinstirii icoanelor, împărăteasa ia legătu­ra cu Papa Adrian, pe care îl informează în legătură cu intenţia ei de a convoca un sinod ecumenic, solicitându-i să trimită reprezentanţi avizaţi. Totodată, pentru a uşura lucrurile, ea înlătură pe toţi mi­niştrii iconoclaşi, înlocuindu-1 pe patriar­hul Pavel IV, cu Tarasie, propriul ei se­cretar, adept al cinstirii icoanelor. La sinod au participat 350 de episcopi din Răsărit. Roma a fost reprezentată de doi delegaţi, ambii preoţi. Sinodul a fost deschis la Constantinopol, fiind însă în­trerupt de gărzile imperiale încă ostile cinstirii icoanelor, împărăteasa mută locul sinodului la Niceea, deschiderea ofi­cială având loc la 24 septembrie 787. Sinodul, prezidat de patriarhul Tarasie; hotărăşte în favoarea cinstirii (TtpoOTcOv-riaiţ) icoanelor, făcând totodată nuan­ţările terminologice necesare, pentrti înţelegerea adecvată a actului de închi­nare. In cazul icoanelor, cinstirea se în­dreaptă către prototip. Astfel, sfinţilor li se acordă venerare (6o\)Xeia), Sf Fecioare Măria supravenerare (\)7tep8otiXeia), în timp ce adorarea absolută (taxTpeioc), I se cuvine doar lui Dumnezeu. Sinodul a promulgat o serie de 22 de canoane, în mare parte discipli­nare.

Reacţia faţă de hotărârile acestui sinod a fost diferită. Dacă în Răsărit ele au fost acceptate, în Apus, ele au stârnit o reacţie negativă. Actele sinodului au fost pre­zentate papii Andrian I într-o traducere deficitară, adeseori traducătorul redând idei total contrare celor expuse în sinod, împăratul Carol cel Mare, nefiind infor­mat în legătură cu cele ce se întâmplaseră în timpul sinodului şi neputând trece cu uşurinţă peste faptul că propusa căsătorie a fiicei sale, Rotrude, cu împăratul Con-

stantin VI nu a avut loc, a prezentat tra­ducerea actelor sinodale teologilor de la curte, inclusiv lui Alcuin*, şi spre ui­mirea acestora, porunceşte prin lucrarea, Capitulare de imaginibus sau Libri Carolini, respingerea hotărârilor acestui sinod, în plus, Carol cel Mare adună un sinod la Frankfurt, cu participarea a 350 de episcopi, şi în prezenţa legaţilor pa­pali, aceştia condamnă sinodul de la Ni-ceea. O delegaţie specială este trimisă de către împărat Ia Roma, ducând un extras al cărţii Libri Carolifii^ pentru a cere papii să retragă aprobarea hotărârilor si­nodului de Ia Niceea. în 794, papa răs­punde cumpătat cererilor curţii imperiale france, în acelaşi timp, nu va da aprobare imediată actelor sinodului, cerând, în schimbul aprobării, teritoriile ilirice şi italiene pe care împăratul Leon III le-a transferat sub jurisdicţia patriarhiei de Constantinopol în 733. în Răsărit, sino­dul a liniştit controversele şi disputele legate de cinstirea icoanelor. Cu toate acestea, el a fost recunoscut ca ecumenic-abia de sinodul constantinopolitan din 869-870. în ceea ce priveşte recunoaş­terea acestuia din partea Romei, acest lucru I-au făcut legaţii papali în ianuarie 880, şi la scurtă vreme după aceea, papa loan VIII, în urma reconcilierii cu patri­arhul Fotie.

Hardouin, IV, 1714, col. 3-820; Mansi, XII, 1766, col. 951-1154 şi XIII, 1767, col. 1-820; Hefele-Leclercq, III, pt. 2-a, 1910, p. 741-798; G. Ostrogorsky, Rom itnd Byzanz im Kampfe um die Bilderverehrung. Papst Hadrian I. und dqs VII Oekumenische Konzil von Nikăa, Seminarium Kondakovianum 6, 1933, p. 73-87; J.M.A Salles-Dabadie, Leş Conciles oecumenique dans l'histoire, Ge­neva, 1962; L. Brehier, La Qwrelle des ima-ges, VHI^e-IX^e siecles, 1904, G. Ostrogorsky, Studien zur Geschichte des byzantinischen Bilderstreites, Historische Untersuchungen, V, Breslau, 1929; EJ. Martin, A History of

the Iconoclastic Controversy, CHS, 1930; P.J. Alexander, The Patriarch Nicephorus of Constantinople, Oxford, 1958; Libri Ca­rolini: Migne, PL 98, 989-1248; H. Bastgen, MGH, Legum Sectio III, Concilia II, Supplement, 1924; V. Laurent, Nicaea II, Council of, în NCE, 10, p. 434-435, cu bibliografie.

Niceta David

Niceta David, din Paphlagonia, ucenic al lui Arethas, retor şi scriitor prolific, cunoscut datorită encomioanelor închi­nate apostolilor, sfinţilor şi martirilor. Principala sa lucrare este însă viaţa patri­arhului Ignatie, scrisă în jurul anului 907. Niceta îl prezintă pe Ignatie ca pe un erou şi sfânt adevărat, care nu a cedat niciodată în faţa presiunilor autorităţilor civile, în comparaţie cu el, Niceta îi ve­dea pe patriarhii care i-au urmat, pe Ştefan, Antonie, Nicolae şi Eutimie, ca fiind nedemni de poziţia pe care au deţi-nut-o, întrucât au împărtăşit, împreună cu Fotie, setea de putere, în plus, i-a înfierat în mod deosebit pe Ştefan, Antonie şi Eutimie pentru că binecuvântaseră a treia şi a patra căsătorie a împăratului Leon VI. Opozant înfocat al tetragamiei, a celei de a patra căsătorii, el scrie un tratat împotriva împăratului şi a patriarhului Eutimie. Dezgustat de faptul că propriul său magistru, Arethas, a acceptat cea de a patra căsătorie, se retrage într-o mică localitate lângă Media, pe graniţa bul­gară. Este acuzat de spionaj şi dus la Constantinopol spre a fi judecat. In cele din urmă, este salvat de Ia moarte de patriarhul Eutimie, care îi permite să se călugărească, luându-şi numele de Da­vid. Majoritatea operelor sale au fost scrise între anii 913-963, unele dintre ele fiind atribuite unui alt Niceta, numit şi filosoful. Identificarea lui Niceta David

cu Niceta, episcopul de Dadybra, este greşită şi se bazează pe citirea eronată a prescurtării numelui său întâlnită într-un manuscris. Viaţa Iui Ignatie a fost inclusă în colecţia anti-fotiniană şi folosită de opozanţii acestuia în campania lor îm­potriva revenirii Iui Fotie în scaun patri­arhal.

Migne, PG 105, 15-574; Mansi, 16, 209-296 (Vita Ignatii), 409-458 (colecţia anti-fotini­ană); A. Vogt (ed), Deux discours inedits de Nicetas de Paphlagonie, Orientalia Chris-tiana, 23, 1931, p. 5-97; F. Dvornik, The Photian Schismi, Cambridge, 1948; R.J.H. Jenkins, A Note on Nicetas David Paphlago and the Vita Ignatii, DumbOaksP., 18, 1965; F. Dvornik, Nicetas David, în NCE, 10, p. 439-440.

Niceta de Remesiana

Niceta de Remesiana (m. 414), scriitor bisericesc, episcop de Remesiana, (azi Bela Palanka în Serbia), în Dacia Medi­teraneană. O oarecare incertitudine a fost creată în jurul lui Niceta datorită con­fuziei făcută între el şi alte două persoane cu acelaşi nume, Niceta de Aquileia şi Niceta de Trier. Informaţiile pe care Ie avem despre el ne vin de Ia Paulin* de Nola, prietenul acestuia, pe care I-a vizi­tat în două ocazii, în 398 şi 402, spre a se închina la moaştele Sf. Felix, şi care îi dedică două imne, Protempticon, scrise

•**

cu ocazia reîntoarcerii sale în Dacia. In poemul 17 al lui Paulin, citim că Niceta a dus o intensă activitate misionară de-a lungul Dunării, încreştinându-i pe bessî, daci şi scito-geti în Dacia Ripensis şi Mediterranea. Ultima informaţie despre el o avem dintr-o scrisoare a papei Ino­cent I (409-415). I. G. Coman este de părere că misiunea Iui Niceta corespun­dea cu misiunea întreprinsă de Sf. loan* Hrisostom şi Sf. Vasile* cel Mare prin

misionari de excepţie, ca Sf. Sava, la aceste popoare, în Muntenia şi Dobro-gea. Despre opera lui Niceta vorbeşte Ghenadie*, care spune că acesta a scris într-o limbă simplă şi clară, făcând în acelaşi timp o scurtă prezentare a conţi­nutului acesteia.

Principala lucrare a lui Niceta, Instrucţia ad competentes, în şase cărţi. Cu excep­ţia cărţilor III şi V, restul s-a păstrat frag­mentar. Este vorba de un catehism adre­sat candidaţilor la botez. Pe lângă diverse îndrumări practice, Niceta abordează şi teme doctrinare, cum ar fi consubstan­ţialitatea Fiului cu Tatăl şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Totodată, el vorbeşte îm­potriva practicării genethliologiei, a ho­roscopului. Reţinem apoi comuniunea de idei cu teologia răsăriteană, în speţă cu cea a Iui Chirii* al Alexandriei, care îl include pe Niceta în marea tradiţie a Bisericii Răsăritene, deşi este scriitor de limbă latină. De diversis appelationibus, este o scriere de tinereţe. El prezintă în această lucrare diverse nume date lui Hristos: Cuvânt, înţelepciune, Lumină, Cale, Adevăr etc. însă preocuparea cen­trală a acesteia este pastorală, conside­rată ca fiind o mărturie a preocupărilor sale misionare. De vigiliis servorum Dei şi Depsalmodiae bono (De utilitate hym-norum) susţine necesitatea slujbelor de noapte, ca mijloc de meditaţie şi rugăciu­ne, şi a cântării de imne şi psalmi. Ghe­nadie îi mai atribuie şi un scurt tratat, De lapstt virginis, adresat unei călugăriţe care a alunecat din voturile luate şi o îndeamnă la regăsirea de sine, prin recunoaşterea greşelii, şi la căinţă. In cele din urmă, deşi nu în mod unanim, Iui Niceta îi este atribuit imnul Te Deum, imn de laudă şi mulţumire adresat Sf. Treimi, compus în proză ritmică, practică neobişnuită în imnografia latină. De

aceea, se crede că schema originală a fost de sorginte greacă (Quasten).

Migne, PL 52, 837-876; 30, 240-246 (între scrisorile apocrife ale lui Ieronim); PL 68, 371-376 (sub numele lui Niceta de Trier); PL 16, 383-400 (între operele lui Ambrozie); PL 86, 944 (Te Deum); A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge, 1905; W. A. Patin, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsîeller und Theologe, Munchen, 1909; D.M. Pippidi, Niceta di Remesiana e le origini del christianesimo daco-romano, în Revue historique du Sud-Est European, 23, 1946, p. 99-117; I.G. Co-man, Aria misionară a sf, Niceta de Re­mesiana, în Biserica Ortodoxă Română, 66, 1948, p. 337-356; Idem, Opera literară a sf. Niceta de Remesiana, în Studii Teologice 9, 1957, p. 200-232; idem, 'Şi Cuvântul trup s-afăcut'. Hristologie şi Mariologiepatristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993; Bardenhewer, III, p, 598-605; Cayre, I, p. 588-589; Aitaner-Stuiber, 1980, p. 391; Cross, Niceta, art. în ODCC, p. 969, cu bibliografie; Quasten, Patrology, IV, p. 190-194, cu bibliografie; M.G. Mara, Nicetas de Remesiana, în DECA, II, p. 1746-1747; S. Felbecker, Nicetas von Remesiana, în LACL, p. 451-452, cu bibliografie.

Nicetius de Trier

Nicetius de Trier, episcop de Trier. Informaţiile despre Nicetius le avem din prezentarea lui Grigorie* de Tours, care a primit informaţiile de la Aredius, stareţ la Limoges. Nicetius s-a născut probabil la Limoges, către sfârşitul sec. V. Intră de tânăr în mănăstirea din Limoges, unde îşi face studiile. Se impune prin cultura sa, prin faptele sale bune şi prin conduita sa principială, în 525, este numit episcop de Trier de către împăratul Teodoric I (m. 534). Ca episcop, el restaurează o serie de biserici şi mănăstiri, impune o disci­plină mai severă clericilor şi monahilor şi

se angajează activ în viaţa Bisericii, par­ticipând la o ser ie de sinoade locale: Clermont-Ferrand în 535, Orleans în 549, Toul 540, Paris 551. Critică fără teamă greşelile împăraţilor Teodebert I (m. 547) şi Clotaire I (m. 561). Acesta din urmă se supără şi îl suspendă din scaun. Este repus în scaun de succesorul acestuia. A apărat cu străşnicie ortodoxia credinţei. Dovadă în acest sens sunt cele două scrisori ale sale: una, către regina lombardă Clodosinda (Clodiswind), căreia îi cere să-şi readucă soţul la cre­dinţă, şi a doua scrisoare către împăratul Iustin ian care îmbrăţişase, spre sfârşitul vieţii, o formă de eutihianism, spunându-i că fapta sa este deplânsă în Italia, Africa, Spania şi Galia. Pe lângă cele două epis­tole, îi mai sunt atribuite două tratate scurte numite: De vigiliis servorum Dei şi De Psalmodie Bono.

Migne, PL, 68, 361-380; 71, 1165-1166; Mansi, IX, 147-150; S.A. Bennett, Nicetius (3), în Smith-Wace, IV, p. 38-39; P. Volk, Nicetius of Trier, în NCE, 10, p. 441.

Nicolae de Ancyra

Nicolae, preot în Ancyra. Nu avem infor­maţii precise cu privire la perioada în care a trăit. Potrivit estimărilor, el a trăit şi a activat probabil în sec. V sau VI. Manuscrisele, care păstrează fragmente din operele sale, îl numesc: Nicolae, Ni­colae preotul, Nicolae preotul din Ancyra sau Nicolae călugărul şi preotul. Este identificat cu ascetul Nicolae din Ancyra, căruia Marcu* Ascetul îi adre­sează una din scrierile sale npoţ NiKoXaov, şi de la care primeşte o scrisoare de mulţumire. Lui Nicolae îi sunt atribuite o serie de comentarii: In prophetam loel; In prophetam Amos, precum şi In Psalmos şi In lonam.

Marcu Ascetul: Migne, PG 65, 1027-1050; scrisoarea de răspuns: Migne, PG 65, 1051-1054; CPG III, 6104; J. A. Cramer, Catenae grecorum patrum in Novum Testamentum, t. 3, Oxford, 1838, p. 35, 37, 38, 124; G. Caro, L Lietzmann, Catenarum graecarum catalo-gus, Gflttingen, 1902, p. 35; K. Staab, Die Pauluskatenen nach den handschriftlichen Quellen untersucht, Roma, 1926, p. 15-17; Y. M. Du val, Le livre de Jonas dans la lit-ierature chretienne grecque et latine, Paris, 1973, p. 454-456, 663-665; R. Devreesse, Chaînes exegetiques grecques, DBS l, l Ha­li 47, 1209; Bardenhewer, IV, p. 181; A. Labate, Nicolas d'Ancyre, în DECA, II, p. 1748; N. Klimek, Nicholaus von Ancyra, în LACL, p. 452, cu bibliografie.

Nicolaiţii

Nicolaiţii, membrii unei grupări men­ţionate în Noul Testament, mai exact în Apocalipsă 2, 6, 14, 16 şi 20, unde sunt prezentaţi ca susţinători ai ideii de re­venire Ia cultul păgân, deşi referirile respective nu ne permit identificarea lor ca sectă. Este posibil să fi fost 'falşii pro­feţi', pomeniţi adeseori în Noul Testa­ment. Nicolaiţii participau, fără nici un fel de ezitare, Ia banchetele păgâne, în­soţite adeseori de practici imorale. Pro­totipul lor se regăseşte în Balaam (Nu­meri 31, 16 şi urm.), în listele ereziilor date de diverşi scriitori şi Părinţi ai Bi­sericii, nicolaiţii apar alături de diverse grupări eretice gnostice. Sf. Irineu* vorbeşte în acest sens, în Adv.haer. III, X, 6, afirmând că fondatorul lor este Nicolae de Antiohia, menţionat în Fapte 6, 5. Fără îndoială, afirmaţia lui Irineu trebuie luată doar ca ipoteză. Secta dis­pare în jurul anului 200. în evul mediu, denumirea de nicolaiţi a fost dată preo­ţilor căsătoriţi de către adepţii preoţiei celibatare.

A. von Harnack, The Sect ofthe Nicolaitans

and Nicolaus, the Deacon of Jerusalem, în
Journal of Religion, III, 1923, p. 413-422; G.
Salmon, Nicolaitans, în Smith-Wace, iv[ p.
41; M. Goguel, Leş Nicolaites, în Revue'de
mistoire des Religions, CXV, 1937, p. 5.35
E. Amman,înDTC,XI,pt. l, 1931,col.499-
506; Cross, Nicolaitans, în ODCC, p. 973.
974; E, F. Siegmann, Nicolaites, în NCE, 10,
p. 459; E. Peretto, Nicolaites, în DECA II n'
1747-1748. *

Nichifor I

Nichifor I (758-829), patriarh de Con-stantinopol, între 806-815, teolog şi isto­ric bizantin. S-a născut la Constantino-pol, tatăl său fiind secretar imperial al împăratului Constantin Copronimul, per­secutat în timpul controversei icono­claste pentru atitudinea sa favorabilă cul­tului icoanelor. Sub patriarhul Tarasie, Nichifor deţine şi el aceeaşi funcţie de secretar la curtea imperială (770-780), participând la sinodul ecumenic de laNi-ceea din 787. Se retrage din această funcţie, construind o mănăstire lângă Propontius, unde se retrage, pentru a se dedica studiului, în 802, împăratul Nichi­for I îl numeşte administrator al celui mai mare cămin pentru săraci din Constan-tinopol, iar după moartea lui Tarasie, este ridicat pe scaunul patriarhal, deşi Teo­dor* Studitul nu fusese de acord, în pofi­da acestei mici neînţelegeri, patriarhul Nichifor se alătură lui Teodor, susţinân-du-l în lupta împotriva împăratului ico­noclast Leon V Armeanul, care a dorit să înlăture cultul icoanelor. Părăsit de ma­joritatea episcopilor săi, care au acceptat poziţia iconoclastă a împăratului, este depus din treaptă în 815. El se retrage la mănăstirea pe care el însuşi a construit-o, dedicându-se scrisului. Scrierile sale sunt îndreptate, cu precădere, împotriva ico­noclaştilor, în acest sens, el a scris trei

N1CHIFOR I

NIL DE ANCYRA

NIL DE ANCYRA

NISIBE, ŞCOALA DE LA

tratate mari: Anîirrheticus, în trei cărţi; Apologeticus Minor şi Apologeticus Major, în domeniul istoriei, menţionăm: 'latopia crvvm^og, sau Breviarium Ni-cephori, care cuprinde evenimentele din Bizanţ între anii 602 şi 770, şi o cronică Xpovoypatpia crvvTojnog, de la Adam şi până în anul morţii sale. Autenticitatea unor lucrări poetice şi canonice, care îi sunt atribuite, este pusă sub semnul între­bării.

Migne, PG 100, 169-1068; J.B. Pitra, Spicitegium Solesmense, I, 1852, p. 302-504 şi IV, 1858, p. 223-380; ambele lucrări istorice: C. de Boor, Opuscula Historica, Teub., 1880; viaţa: Migne, PG 100,41-160 şi de Boor, op. cit., p. 139-217; Short History, ed. de C. Mango, Washington DC, 1990; P.J. Alexander, The Patriarch Nicephorus of Constantinople, Ecclesiastical Policy and Image Worship in the Byzantine Empire, Oxford, 1958; A.J. Visser, Nikephoros und der Bilderstreit. Eine Untersuchung Uber d ie Stellung des Konstantinopeler Patriarchen Nikephoros innerhalb der ikonokiastischen Wirren, Haga, 1952; P. O'Connell, The Ecclesiology of St. Nicephorus I, Roma, 1972; J. Travis, In the Defense of the Faith: The Theology of Patriarch Nikephoros of Constantinople, Brookline, Mass., 1984; M.J. Higgins, Nicephorus l, Patriarch of Constantinople, în NCE, 10, p. 438-439; Cross, Nicephorus, în ODCC, p. 968-969; A. Kazhdan, Nikephoros I, în ODB, III, p. 1477.

Nil de Ancyra

Nil de Ancyra (m. 430), stareţ sau arhi­mandrit al unei mănăstiri de lângă Ancyra (Ankara). A fost considerat ucenic al Sf, loan* Hrisostom şi contem­poran cu Proclus*, Paladiu*, Marcu* Eremitul şi Isidor* Pelusiotul. Din scri­sorile sale discernem că el a avut o relaţie specială cu Sf. loan Hrisostom, consi-derându-1 dascăl al său. în 407, când îm-

păratul Arcadiu îi cere lui Nil să se roage pentru oraşul Constantinopol, lovit sever de cutremure şi incendii, acesta îi răs­punde că aceste încercări erau cauzate de crimele comise împotriva episcopului locului, nimeni altul decât Sf. loan Hri­sostom. Biografia tradiţională îl prezintă pe Nil ca fiind guvernator al Constan-tinopolului, în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395). El demisionează şi, îm­preună cu fiul său Teodul, a devenit si­hastru pe Muntele Sinai. în 410, monahii din Sinai au fost atacaţi de hoarde de bandiţi. Nil scapă, însă Teodul a fost prins şi vândut sclav, în cele din urmă scapă şi el şi, împreună cu tatăl său, au fost hirotoniţi preoţi de episcopul de Eleusa în Palestina şi trimişi în Sinai. Cercetările moderne resping această biografie şi consideră că Nil a fost origi­nar din Ancyra şi a studiat la Constanti­nopol sub îndrumarea Sf. loan Hrisos­tom. El a întemeiat o mănăstire lângă Ancyra, devenind stareţul ei şi că ar fi fost episcop de Ancyra. De aici el a pur­tat o corespondenţă deosebit de vastă, influenţând pe mulţi dintre contempo­ranii săi.

Corpul epistolar al lui Nil numără apro­ximativ 1061 de scrisori, dintre care nu toate sunt ale lui (Quasten). Fără în­doială, o ediţie ştiinţifică este necesară, deoarece unele scrisori se repetă, altele sunt împărţite în mai multe părţi sau reprezintă fragmente din diverse opere ale sale. în esenţă, acest corp epistolar trebuie revizuit cu grijă, deoarece el în­sumează o corespondenţă autentică şi deosebit de importantă pentru istoria gîndirii creştine. Tema principală a aces­tor scrisori este dobândirea desăvârşirii prin urmarea sau imitarea lui Hristos. Hristos, învăţătorul adevăratei filosofii, doreşte ca noi să-I fim nu doar simpli ucenici, ci să-I urmăm printr-o viaţă

curată, să ne eliberăm trupul şi sufletul de patimi. El concepe termenul de 'filo­sofic duhovnicească', aplicându-1 vieţii monahale, singura filosofic vrednică de Hristos. Asceză înseamnă eliberarea de patimi, dobândirea nepătimirii şi unirea cu Dumnezeu, ca dar al lui Dumnezeu. Tratatele sale abordează teme ascetice şi morale: De monastica exercitatione; De voluntaria paupertate; In Albianum ora-tio; De monachorwn praestantia; De magistris et discipulis: De octo spiritibus malitiae. O serie de lucrări s-au păstrat doar fragmentar: Comentariu la Cânta­rea Cântărilor; Adversus gentiles; Ad Eucarpium monachum şi un număr de cinci predici. La acestea se adaugă câte­va lucrări neautentice, dar care au fost puse sub numele său: De oratione; De octo vitiosis cogitationibus; Ad Eulo-gium monachum; Ad Agathium mona­chum Peristeria seu tractatus de vir-tutibus excolendis et vitiis fugiendis; Epicteti enchiridion seu manuale; Trac­tatus moralis et multifarius. Studierea scrierilor lui Nil aruncă o rază de lumină asupra monahismului şi a societăţii creştine la sfârşitul sec. IV. Influenţa scrierilor şi a învăţăturii sale a depăşit sfera Bisericii Răsăritene, ponderea vieţii anahoretice în Biserica celtică fiindu-i atribuită în mare parte (Swete).

Migne, PG 79, 81-1093; în latină: A. Siegmund, Die Oberlieferung der griechi-schen christlichen Literatur in der lateini-schen Kirche, MQnchen-Pasing, 1949; în arabă: G. Graf, Geschichte der christichen arabischen Literatur, I, ST 118, Cetatea Vatican, 1944, 399-400; în siriacă: W. Wright, Catalogue ofSyriac Manuscripts in the British Museum, London, 1870/1872, 3, 1311 s.v. 'Nilus'; F. Degenhart, Der hi Nilus Sinaita, MUnster, 1915; Idem, Nene Beitrăge zur Nilusforscfmng, Mtinster, 1918; G. T. Swete, Nilus (3), art. în Smith-Wace, III, p. 43-45; Cross, Nilus the Ascetic, art. în

ODCC, p. 976-977; K. Heussie, Das Nilus Problem, 1921; Bardenhewer, IV, p. 161-178; Altaner-Stuiber, 1980, p. 334; Quasten, Patrology, III, p. 496-504, cu bibliografie; J. Gribomont, Nil d'Ancyre, în DECA, II, p. 1750-1751, cu bibliografie; C. Schm'idt, Nilus von Ancyra, în LACL, p. 452-453, cu bibliografie.

Nisibe, Şcoala de la

Oraşul Nisibe, în prezent, Nusaybin, oraş în Turcia, pe graniţa cu Siria. Este cunos­cut documentar din mileniul întâi î.d. Hr., fiind menţionat în inscripţiile asiriene sub denumirea de Nasibina. în sec. III î. d. Hr., oraşul a fost capitală provincială sub seleucizi, fiind numită de greci Antiohia Mygdonia. Pentru o vreme, a fost reşe­dinţa regilor armeni. Datorită poziţiei sale strategice, Nisibe a fost cucerită şi recucerită de diverşi cotropitori romani, perşi, arabi, mongoli, aceştia din urmă distrugând cetatea în 1260. începând cu sec. XIV, Nisibe decade devenind un morman de ruine, în prezent, este un orăşel de provincie însumând câteva mii de suflete, plasat lângă calea ferată care leagă Bagdadul, Alepul şi centrul Turciei.

Potrivit tradiţiei, creştinismul a fost adus aici de apostolii Tadeu şi Mari, doi dintre cei 72 de ucenici. Primul episcop a fost lacob (290-338), iar din 410 scaunul de Nisibe este ridicat la rang de mitropolie, cu mai multe episcopii sufragane, fiind plasat în ordine canonică după Seleucia-Ctesiphon şi Beth-Lapat Din sec. V, episcopii din Nisibe au fost nestorieni, devenind centrul teologic al Bisericii nestoriene persane. Şcoala teologică din Nisibe fiinţează din sec. IV, având între profesori şi pe Sf. Efrem* Şirul. Când oraşul a fost cucerit de către perşi, Sf. Efrem mută şcoala la Edessa. După sino-

NISIBE, ŞCOALA DE LA

dul ecumenic de la Efes din 431, nesto-rienii se grupează la Edessa. închiderea şcolii prin edict imperial, îi determină pe aceştia să se retragă la Nisibe şi să redeschidă şcoala de aici, sub patronajul episcopului Bar Sauma ( Barsauma)*, în 457, primul ei mare profesor fiind Narsai* (Narses). Temeliile doctrinare ale şcolii din Nisibe sunt cele propuse de Nestorie*, Diodor* din Tars şi Teodor* de Mopsuestia. Aici au activat teologi de marcă ai Bisericii nestoriene, ca: Avraam, nepotul lui Narsai, Pavel, Ilie bar Sinaya, Abdh-isho (Ebedjesus) bar Berika şi alţii. Şcoala intră în declin după înfiinţarea unei alte şcoli similare la Seleucia-Ctesiphon, iar după strămutarea acesteia la Bagdad, declinul a fost deo­sebit de rapid.

A. Scher (ed.), PO 4, 1908, p. 317-404 cu trad. în franceză; PO 9, Paris, 1913, p. 588-631; R. Nelz, Die theologische Schule der morgenlăndischen Kirchen, Bonn, 1916, p. 77-110; A. Vodbus, History ofthe School of Nisibis, CSCO 266, Subs. 26, Louvain,1965; J.-M. Fiey, Jalonspour un histoire de l'Eglise en Iraq, CSCO 310, Subs. 36, Louvain, 1970; idem, Nisibe, metropolie syriaque ori­entale et şes suffragants, des origines ă nos jours, CSCO 388, Subs. 54, Louvain, 1977; Baumstark, p. 113-115; G.T. Dennis, Nisibis, School of, în 1MCE, 10, p. 474; R. Lavenant, Nisibe, în DECA, II, p. 1753-1754, cu biblio­grafie; Urbina, p. 15-17.