Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Nag Hammadi, Biblioteca de la

Nag Hammadi, Biblioteca de la, repre­zintă o colecţie de 13 codici scrişi pe papirus, descoperită de Muhammad Aii al-Samman Muhammad Khalifah la Nag

Hammadi, anticul Chenoboskion, în apropiere de Nil şi la aproximativ 80 km de Luxor, în decembrie 1945. Colecţia cuprinde în total 49 de tratate gnostice. Unsprezece codici se află în starea lor originală, păstrând legătura în piele. Data scrierii lor se extinde din sec. III până în sec. V. Cu excepţia codicelui achiziţionat de Institutul Jung din Ziirich şi din care lipsesc câteva file, toţi ceilalţi codici se află la Muzeul Coptic din Cairo. Filele lipsă din Codicele Jung au fost desco­perite şi dăruite spre păstrare Muzeului Coptic. Textele au fost traduse din greacă în dialectul coptic al Egiptului de Sus (sahidic), care conţine o serie de arhais­me, dovadă a vechimii textelor, şi influ­enţe sesizabile din dialectele akhmimic şi subakhmimic din Egiptului de Mijloc. Două scrieri din întreaga colecţie au fost traduse în dialectul subakhmimic. Conţinutul celor 13 codici este urmă­torul: I. Cartea secretă a lui loan; Cartea sacră a Marelui Spirit nevăzut sau Evanghelia către egipteni; Epistola lui Eugnost cel Fericit; Sophia lui lisus; Dialogul Mântuitorului; II. Cartea se­cretă a lui loan (identică cu cea din voi. I); Cartea sacră a Marelui Spirit nevăzut (identică cu cea din voi. I); III. Epistola lui Eugnost cel Fericit (identică cu cea din voi. I); Apocalipsa lui Pavel, Apo-calipsa lui lacov; o altă Apocalipsa a lui lacov; Apocalipsa lui Adam către fiul lui Seth; IV. O Revelaţie, fora titlu; Discurs despre adevăr de Zostrian. Dumnezeul Adevărului. Discursul lui Zoroastru; Epistola lui Petru către Filip; V. O Re­velaţie atribuită Marelui Seth (titlul pier­dut); O epistolă care se preocupă în spe­cial cu Tatăl universului şi omul primor­dial Adamas; Tratat sub forma unei epis­tole; Tratat, fără titlu, împotriva vame­şilor şi fariseilor, despre botezul lui loan Botezătorul, apa Iordanului şi lisus; VI.

NAG HAMMADI, BIBLIOTECA DE LA

NAG HAMMADI, BIBLIOTECA DE LA

NARRATIO DE REBUS PERSICIS

Faptele lui Petru şi ale celor 12 Apos­toli; Discurs 'autentic' al lui Hermes către Tat; Gândul Marii Puteri; tratat hermetic. fără titlu; Revelaţia sethiană, îi lipseşte titlul; tratat hermetic, fără titlu, care sfârşeşte cu o rugăciune cunoscută din papyrusul grec Mimaut şi de la sfâr­şitul lui Asclepius; tratat hermetic. al cărui conţinut se găseşte,în mare, în para­grafele 21-29 din Asclepius, în latină. VII. Parafraza lui Shem, descrisă la sfâr­şit ca fiind Al doilea tratat al Marelui Seth; Apocalipsa lui Petru; învăţaturile lui Silvanus; Revelaţia lui Dositei sau Cele trei stelae ale lui Seth; VIU. Inter­pretarea gnozei (tradusă în dialectul sub-akmimic); Allogenes Supreme fi; Reve­laţia lui Mesos (titlul s-a pierdut); IX. Discurs întreit la întreita protennoia, o carte sacră scrisă de Tatăl (este vorba de Seth); Revelaţie sethiană sub forma unei epistole; X. Cartea secretă a lui loan (o versiune amplificată a celei menţionate în codicii l şi 2); Evanghelia după Toma; Evanghelia după Filip; Ipostasul Ar-honţihr (este Cartea lui Norea); Reve­laţie, fără titlu, dedicată lui Pistis-So-phia; Exegeză despre suflet; Cartea lui Toma: cuvintele secrete spuse de către Mântuitorul lui Iuda Toma şi scrise de Matei; XI. Fragmente din diverse lucrări care tratează îndeosebi despre influenţa demonilor asupra sufletului. XII. Frag­mente dintr-un tratat mistic despre cos­mos, mai exact, Maximele lui Sextus; XIII. Acest codice este cel păstrat la In­stitutul Jung. Apocalipsa lui lacob (iden­tică cu textele menţionate în codicele III); Evanghelia adevărului; Discurs către Reginos despre înviere; tratat fără titlu; Rugăciunea Apostolului Petru. Chiar dacă se vorbeşte despre Biblioteca gnostică de la Nag Hammadi, textele cuprinse nu sunt toate gnostice. Pe lângă fragmentul din Platon şi Maximele lui

Sextus, învăţăturile lui Silvanus sunt *un exemplu de literatură sapienţială creş­tină, care provin, după toate probabili­tăţile, dintr-un mediu monahal'. Faptele lui Petru şi ale celor 12 Apostoli nu con­ţin teme specific gnostice, deşi anumite motive (străinul, călătoria, perla ascunsă) se pretează şi la interpretări de acest gen. La acelaşi grup de texte, care nu aparţin strict mentalităţii gnostice, adăugăm şi cele hermetice care se regăsesc în Cor­pus Hermeticum. Textele gnostice pro-priu-zise aparţin şcolii valentiniene (Evanghelia adevărului, Tratat despre înviere; Tratat întreit; Evanghelia după Filip) sau intră sub influenţa acestei şcoli. Celelalte texte aparţin gnosticului

Seth.

Cât priveşte originea acestei biblioteci, nu se ştie dacă a aparţinut unei grupări gnostice, dacă au aparţinut unui polemist care le-a adunat în vederea respingerii sau au făcut parte dintr-o bibliotecă mai mare. Descoperirea lor rămâne, totuşi, un punct de hotar în înţelegerea istoriei şi a diverselor învăţături care au circulat la acea vreme.

CPG, l, 1156-1222; The Facsimile Edition of the Nag Hammadi Codices, Published under the Auspicies of the Department of Antiquities of the Arab Republic of Egypt in conjunction with the UNESCO, Leiden, 1972-1977; The Nag Hammadi Library, translated into English under the Editorship of James M. Robinson, Leiden, 1977; Jean Doresse, The Secret Books of the Egyptian Gnostics. An Introduction îo the Gnostic Coptic Manuscripts discovered at Cheno-boskion, with an English Translation and Criticai Evaluation of the Gospel according to Thomas, London, Hollis & Carter, 1960 (ediţia franceză: Leş livres secrets des Gnos-tiques d'Egypte, Libraire Pion, Paris, 1958); E. Pagels, The Gnostic Gospels, Vintage Books. A Divîsion of the Random House, New York, 1981; bibliografie: David M.

Scholer, Nag Hammadi Bibliography 1948-1969, Leiden, 1971; precizări recente: M. Krause, Die Texte von Nag Hammadi: Gnosis Festschrift fur H. Jonas, Gottingen, 1978, p. 216-243; The Jung Codex. A Newly Reco-vered Gnostic Papynts, Three Studies by H.C. Puech, G. Quispel, W.C. van Unnik, translated and edited by F.L. Cross, London, A.R. Mowbray & Co. Limited, 1955; Altaner-Stuiber, 1980, p. 102 şi urm., 128, 143 şi urm.; G. Filoramo, Nag Hammadi, în DECA, H, p. 1699-1701, cu bibliografie.

Narratio de rebus Armeniae

Narratio de rebus Armeniae este o lu­crare istorică anonimă. Ea cuprinde isto­ria Bisericii armene în relaţiile ei cu Bi­serica Ortodoxă Răsăriteană, sau bizanti­nă, de la sinodul întâi ecumenic de la Niceea, 325, şi până la sfârşitul sec. VII.

/v

Irt prezentarea raporturilor dintre cele două Biserici, autorul este favorabil sino­dului de la Calcedon, 451. Originalul armean al acestei lucrări s-a pierdut. A supravieţuit totuşi în traducere în limba greacă, făcută înainte de sec. XIII.

Migne, PG 132, 1237-1258; G. Garitte, La Narration de rebus Armeniae, Edition cri-tique et commentaire, CSCO, 1327 subs. 4, Louvain, 1952; S.J. Voicu, Narratio de rebus Armeniae, în DECA, 11, p. 1709; P. Bruns, Narratio de rebus Armeniae, în LACL, p. 447.

Narratio de rebus Persicis

Narraîio de rebus Persicis, o cronică a unei dezbateri, care ar fi avut ioc Ia curtea regelui sassanid Arrinatus, între creştini, evrei, păgâni şi un mag persan, având ca temă religia cea adevărată. Dezbaterea a fost condusă de Aphrodisianus, şeful gărzii personale a regelui. Acesta era pă­gân, adică elenist, având o oarecare des-

chidere faţă de creştinism. Cronica ţine să demonstreze că şi zeităţile păgâne L-au mărturisit pentru Hristos. în acest sens, Aphrodisianus relatează minunile care au avut loc în templul zeiţei Hera din capi­tala persană la Naşterea lui Hristos. La plinirea vremii, o stea s-a arătat pe cer, iar în jurul statuii zeiţei a apărut o dia­demă strălucitoare. Steaua de pe cer a fost cea care i-a condus pe magii trimişi de regele Persiei. Aceştia au găsit-o pe Măria cu Pruncul şi au adus înapoi chipul Măriei şi al lui lisus. în ceea ce îi priveşte pe evrei, aceştia sunt criticaţi pentru ne­credinţa lor. în timpul discuţiei, Aphro­disianus este acuzat că este părtinitor faţă de creştinism. Regele însă îi dă dreptate de această dată.

Această cronică ne aminteşte întrucâtva de spiritul lucrării lui Eusebiu* de Ce-zareea, Preparatio Evangelica, întrucât subliniază nu atât triumful creştinismu­lui, cât mai ales rolul păgânismului în afirmarea acestuia. Datorită acestui lu­cru, se crede că ea a fost scrisă în perioa­da în care păgânismul a fost interzis în imperiul roman, ca încercare de a evita posibile persecuţii. Ideea este susţinută şi de rolul central pe care Aphrodisianus îl are în contextul relatării (Barcellona). Locul scrierii este Siria, sau undeva în spaţiul Orientului Apropiat. Cât priveşte data redactării ei, aceasta este plasată, începând cu a doua jumătate a sec. V, mai exact, după Istoria creştină a lui Filip* Sidetul (434-439), care a fost folosită ca sursă de documentare, şi înainte de căderea sassanizilor, prima jumătate a sec. VII. Cronica a fost atribuită lui Anastasie* Sinaitul, deşi acest lucru nu poate fi confirmat cu certitudine.

Migne, PG 10, 97-108 (cuprinde doar relatarea lui Aphrodisianus); CPG 6968; BHG 802-805g; A. Vassiliev, Anecdota Graeco-Byzantina l, Moscova, 1893, p. 73-

NARRATIO DE REBUS PERSICIS

NARSAI

NARSAI

NATHANAEL

125; A Wirth, Orientalische Chroniken, Frankfurt am Main, 1894, p. 143-210; E. Bratke, Dos sogennante Religionsgesprăch ani Hofder Sassaniden, TU, 19, N.F., 4, 3, 1899; E. Honigmann, Philippus ofSide and his Christian History, în Patristic Studies, StT, 173, Cetatea Vatican, 1953, p. 82-91; Bardenhewer, V, p. 151; Beck, p. 381; F. Scorza Barcellona, Narratio de rebus Persicis, în DECA, II, p. 1709-1710; P. Bruns, Narratio de rebus Persicis, în LACL, p, 447, cu bibliografie.

Narrationes de caede monachorum in Monte Sinai

Narrationes de caede monachorum in Monte Sinai cuprinde o relatare deosebit de interesantă despre o incursiune bar­bară în Sinai. Printre detaliile privind această incursiune, se găsesc informaţii referitoare la practicile arabe păgâne de sacrificare a animalelor. Autorul este tre­cut în manuscrise ca fiind Nil* de Ancyra, deşi critica actuală pune sub semnul întrebării acest lucru.

Migne, PG 79, 589-693; CPG, 6044 (cu bi­bliografie); BHG, 1301-1307; K. Heussi, Untersuchungen zu Nilus dem Asketen, TU, 42, 2, Leipzig, 1917, p. 123-159; J. Gribo-mont, Narrationes de caede monachorum in Monte Sinai, în DECA, II, p. 1710, cu biblio­grafie.

Narsai sau Narses

Narsai sau Narses de Edessa (399-502), scriitor şi teolog nestorian. Simeon* din Beth Arsham îl porecleşte 'leprosul', în timp ce coreligionarii săi 1-au denumit 'Harpa Duhului Sfânt'. S-a născut în anul 399 în satul Ma'alle'tha sau Ma'althaya, la nord-est de Moşul, dez­văluind de mic copil capacităţi intelec­tuale deosebite. Intră în mănăstirea

Kefar-Mari. Face studii timp de 10 ani la Şcoala din Edessa. Deşi unchiul său ar fi dorit să-1 reţină la mănăstire, el revine totuşi la Edessa pentru a preda şi studia, în 437, după decesul lui Qiyore, rectorul Şcolii edesseniene, este ales în unanimi­tate în această funcţie pe care o deţine timp de 20 de ani, predând teologia lui Teodor* de Mopsuestia şi bucurându-se de prietenia lui Ibas* de Edessa, care împărtăşea credinţa calcedonianâ. După moartea lui Ibas, în 457, succesorul său, Nonus, îl expulzează din pricina simpati­ilor sale nestoriene. Se refugiază la Nisibe, unde este primit de către Bar Sauma, episcopul locului. Sub oblă­duirea acestuia, el înfiinţează Şcoala din Nisibe, pe care o va conduce timp de 40 de ani. A decedat la vârsta venerabilă de 103 ani.

Activitatea literară a lui Narsai se extinde în trei domenii: exegeză, omiletică şi liturgică, îi sunt atribuite comentarii la Vechiul Testament, care însă s-au pier­dut. De altfel, acest aspect al activităţii sale este considerat îndoielnic, deoarece scriitorii de mai târziu păstrează tăcere cu privire la lucrările sale exegetice. Cu toate acestea, trebuie reţinut faptul că el a compus 360 de scrieri poetice, mai ales pentru uz liturgic. Din acest număr, apro­ximativ 81 de memre şî madrashe au fost menţionate de Mingana, care a publicat doar jumătate din ele (47). între omiliile sale, un loc aparte îl ocupă omilia închi­nată celor trei doctori ai nestorianismu-lui: Diodor*, Teodor de Mopsuestia şi Nestorie*. La acestea se adaugă un nu­măr mare de hepakta sau tropare la du­minici şi sărbători. Ca teolog, el nu este original. Teologia lui este cea conturată de Teodor de Mopsuestia. A fost sesizată o oarecare influenţă asupra gândirii sale din partea lui Teofil* de Antiohia prin intermediul lui Afraate*. Nu se poate

vorbi de o influenţă din partea lui Efrem* Şirul.

A, Mingana, Narsai Doctoris Syri Homiliae et Carmina, 2 voi., Moşul, 1905; Ph. Gig-noux, Homelies de Narsai sur la creat ion, în PO, 34, p. 419-716 cu trad în franceză; F.G. Mc Leod, Narsai's metrical Homilies on the Nativity, Epiphany, Passion, Resurrection and Ascension, în PO 40, 1-193, cu trad. în engleză; Idem, Mân as the I mage ofGod: Its Meanings and Theological Significance in Narsai, în ThS. 42, 1981, p. 458-467; A. Voobus, History of the School of Nis ibis, în CSCO, 266, subs. 26, p. 57-65; F. Nau, PO 9, p. 588-615 - viaţa, text şi trad. în franceză, A. Scher, PO 4/7, p. 381-387, 114-117 text şi trad. în franceză; Baumstark, p. 109-113; Wright, p. 45-46; Chabot, p. 50-51; Duval, p. 344.345; Altaner-Stuiber, 1980, p. 348 şi urm., cu bibliografie; Urbina, p. 115-118, cu bibliografie; DSp 11, col. 40-41; Cross, Narsai, în ODCC, p. 954; R. Lavenant, Narsai, în DECA, II, p. 1710-1711; P. Bruns, Narses von Edessa, în LACL, p. 447-448, cu bibliografie.

Nasarei

Epifanie* vorbeşte despre două secte dis­tincte, cărora le dă un nume relativ ase­mănător. Una este iudaică şi este men­ţionată de el alături de farisei, esenieni şi irodieni, subliniind că este a cincea sectă iudaică, alta este creştină, pe care o plasează după gruparea lui Cerinth* şi înainte de ebioniţi*. După el, aceasta este cea de a noua erezie creştină. Atunci când se referă la aceste secte, el orto-grafiază numele diferit. Secta iudaică o numeşte Nacjccpaîoi, iar secta creştină Noc^cGpaîoi. Nasareii erau o grupare con­centrată în regiunea de dincolo de Ior­dan. Adepţii ei practicau circumciziunea şi observau sărbătorile iudaice şi sab-bath-ul. Respingeau sacrificiile zoo­morfe, nu mâncau carne şi considerau că

Pentateuhul era un fals. Filaster* prezin­tă secta ca păstrând o concepţie destul de tradiţională faţă de Scriptură, deosebirea constând în aceea că ei considerau că mântuirea depindea de bogăţia părului (vezi: NAZIRIŢI). Nazoreii erau, potrivit relatării lui Epifanie, urmaşii celor dintâi evrei creştini care respectau Legea şi, în acelaşi timp, credeau în Hristos. Ca de­talii, Epifanie menţionează că ei cunoş­teau bine ebraica şi citeau Vechiul Tes­tament în ebraică. Totodată, posedau şi o evanghelie, Evanghelia către evrei, nu­mită şi Evanghelia nazarenilor. Ei prac­ticau circumciderea şi botezul creştin. Nazoreii există încă sub denumirea de sabateeni şi sunt plasaţi geografic în par­tea cursului inferior al Tigrului şi Eufra­tului. Cărţile lor sacre sunt rămăşiţe inte­resante ale vechii literaturi gnostice/ în unele documente literare primare man-deenii sunt numiţi nasorei.

Epifanie, Pan., 29; Filastru, De haer., cap. VIII; G.T. Stokes, Nasarei, în Smith-Wace, IV, p. 5; G. F. Moore, Nazarene and Na-zareth, în F.J. Fokes Jackson-K. Lake (ed.), The Beginning of Christianity, I, I, 1920, p. 426-432; P. Vielhauer, Judenchristliche Evangelien, în E. Hennecke-W. Schnee-melcher, Neutestamentliche Apokryphen, I, Tubingen, 1959, p, 75-108; A.H.J. Klijn, Jewish.Christian Gospel Tradition, Leiden, 1992 - text şi trad. în engleză; Cross, Nazarene, în ODCC, p. 957; A.F.J. Klijn, Nazoreens, în DECA, II, p. 1714, cu biblio­grafie; R. Hanig, Nazorâerevangelium, în LACL, p. 448, cu bibliografie.

Nathanael

Nathanael, episcop de Shirzor. A studiat la Nisibe. A scris o serie de tratate pole­mice împotriva magilor, stârnind mânia acestora. Aşa se face, că Ia instigarea lor, regele Chosroes II îl răstigneşte şi îi dis­truge biserica în jurul anului 611. El este

nathanael

NECTARIE

NECTARIE

NEMESIUS DE EMESA

autorul unui comentariu la Psalmi, din care s-a păstrat doar introducerea.

B. VandenhofF, Exegesis psalmorum praecip. messianicorum, Rheine, 1899, p. 13-15, vers. latină, p. 24-26; Baumstark, p. 129-130; Chabot, p. 59; Duval, p. 73; Urbina, p. 135.

Naziriţi sau Năzăriţi

Naziriţi sau Năzăriţi, grupare israelită al cărei specific consta în consacrarea spe­cială pentru slujirea lui Dumnezeu. Actul propriu-zis de consacrare includea o serie de voturi liber consimţite, ca de exemplu, renunţarea la folosirea roadelor vitei de de vie pentru băutură sau mân­care, refuzul de tăiere a părului şi evi­tarea oricărui contact cu cei decedaţi (Numeri 6). în cazul în care avea loc un contact cu o persoană decedată, cel care a suferit acest contact trebuia supus unor ritualuri de purificare prin tunderea şi arderea părului. Sf. Pavel ş i-a arătat cre-dincioşia sa faţă de iudaism prin aceea că s-a alăturat unui grup de creştini evrei care luaseră astfel de voturi (Faptele Apostolilor 21, 23-26).

G.B. Gray, The Năzărite în JTS, I, 1899-1900, p. 201-211; R. de Vaux, Leş institu-tions de l'Ancien Testament, II, 1960, p. 361 cu bibliografie; Cross, Nazarites, în ODCC, p. 957.

Nebridius

Nebridius, contemporan cu Fer. Augus-ţin* şi prieten intim al acestuia. Ca do­vadă a prieteniei sale, părăseşte Carta-gina, unde s-a născut, pentru a-1 însoţi pe Augustin la Milano. A fost prezent la dis­cuţiile teologice şi filosofice de la Cassi-ciacum. Se pare că el a fost cel care 1-a convins pe Augustin să renunţe la divi­naţie, pe motiv că viitorul nu poate fi

cunoscut, cât şi la doctrina maniheică. La scurtă veme după ce Augustin se încreş-tinează, şi el îmbrăţişează credinţa creş­tină, determinându-şi părinţii să facă acelaşi lucru. Intre cei doi prieteni a exis­tat şi un schimb de scrisori. De la Ne­bridius au rămas trei scrisori păstrate printre scrisorile lui Augustin. Din partea lui Augustin către Nebridius există nouă scrisori. Nebridius s-a stins din viaţă înainte de 391.

Augustin, Confesiuni, VI, 10, 17; VI, 2, 3; VII, 6, 8; IX, 3, 6; H.W. Phillott, Nebridius (4), în Smith-Wace, IV, p. 9-10; PAC, l, 774-775; A. Di Berardino, Nebridius, în DEC A, II, p. 1714.

Nectarie

Nectarie (m. 397/8), arhiepiscop de Con­stanţi nopo l între 381-397/8, succesor al Sf. Grigorie de Nazianz. S-a născut într-o familie aristocrată la Tarsus în Cilicia. A ocupat funcţia de senator şi praetor al Constantinopolului. în timpul sinodului ecumenic din Constantinopol, din 381, Meletie, arhiepiscopul de Constantino­pol, decedează subit. Ales în scaun a fost Grigorie de Nazianz. Datorită nemulţu­mirii episcopilor din Egipt faţă de alege­rea sa, acesta demisionează. Spre marea surpriză a episcopilor prezenţi la sinod, care au înaintat diverse liste cu numele candidaţilor favorizaţi de ei pentru scau­nul arhiepiscopal, împăratul Teodosie I îl alege pe Nectarie, care la acea vreme era doar catehumen şi nu primise încă bo­tezul. Alegerea, privită cu suspiciune, a fost în cele din urmă acceptată. Nectarie a fost botezat şi trecut prin treptele sacer­dotale, până la cea de episcop. El preia conducerea sinodului ecumenic, numele său figurând primul pe lista semnatarilor actelor acestei întruniri sinodale. Se pare că mărturisirea de credinţă pe care Nec-

tărie a facut-o la sinodul de la Constan­tinopol, nu este alta decât crezul niceo-constantinopolitan. Primele acţiuni ale lui Nectarie se leagă de diverse acte sinodale (definiţia dogmatică, scrisori către îm­părat). De la Nectarie a rămas un Elogiu adresat Sf. Ştefan, păstrat în versiune armeană. Tot lui îi este atribuită o predică la Sf. Teodor, despre post şi milostenie.

Migne, PG 39, 1821-1840; CPG 4300-4301; Socrate, Ist. bis.. V, VIII; Sozomen, Ist. bis., VII, XVI; R.P.C. Hanson, The Searchfor the Christian Doctrine ofGod, Edinburgh, 1988; A.M. Ritter, Das Konzil von Konstantinopel (381) und sein Symbol, Gottingen, 1965; W.M. Sinclair, Nectarim (4), în Smith-Wace, IV, p. 11-14; Cross, Nectarim, în ODCC, p. 958-959; D. Stiernon, Nectaire, în DECA, II, p. 1714-1715; C. Schmidt, Nectarius von Konstantinopel, în LACL, p. 449, cu biblio­grafie.

Nemesius de Emesa

Nemesius de Emesa (sec. I V-V), filosof creştin, episcop de Emesa (Homs), unul din urmaşii în scaun ai lui Eusebiu*. Este important pentru tratatul său de antropo­logie, intitulat: Despre natura omului, în care încearcă să construiască, pe temeiuri platoniciene, o doctrină despre suflet, care să corespundă revelaţiei creştine. Din conţinutul acestei lucrări ne putem da seama că Nemesius a fost instruit în artele liberale greceşti, fiind cunoscător al filosofiei, medicinei, psihologiei şi fi­ziologiei. Deşi în ansamblul ei această lucrare este o apologie creştină (Quas-ten), ea rămâne o adevărată mină pentru istoricul filosofiei şi pentru filologii cla­sicişti. Omul este compus din trup şi suflet şi a fost creat ca legătură între două lumi, cea fenomenală şi cea inteligibilă. Lumea a fost creată pentru om, făpturile inferioare existând pentru el. Menirea

omului este de a se desăvârşi, eliberân-du-se de păcat, şi de a învia şi prin aceas­ta de a deveni părtaş la nemurire. Tratatul nu este doar un simplu elogiu al omului, ci mai degrabă un studiu de antropologie creştină, parţial, sistematic şi neterminat, în ansamblu, autorul s-a străduit să abor­deze probleme diverse, necesare înţele­gerii naturii omului din punct de vedere creştin, dar şi ştiinţific, pentru vremea respectivă. Punctul lui de pornire nu este pur şi simplu credinţa. El face o incursiu­ne în gândirea filosofică necreştină, pen­tru a putea stabili un contact cu aceasta, şi discută părerile în domeniu ale unor filosofi ca Platon, Aristotel, Epicur şi filosofia stoică, Plotin, Porfiriu etc. în timp ce acceptă, împreună cu Platon, pre­existenta sufletelor, Nemesius respinge trihotomia neoplatoniciană. Modul în care concepe facultăţile sufletului şi libe­rul arbitru este aristotelic, iar temeiul teologic creştin, cel al şcolii antiohiene. în lirîstologie, el respinge părerile 'unor oameni de seamă' care susţin că unirea firii divine şi a celei umane în Hristos este morală şi nu ipostatică. Este vorba de Teodor* de Mopsuestia, Apolinarie* de Laodiceea, Eunomiu*. Omul conduce toate, stăpâneşte toate, se bucură de toate, vorbeşte cu îngerii şi cu Dumnezeu, porunceşte creaţiunii, ordonă demonilor, cerceteză natura lucrurilor, examinează cu atenţie cele despre Dum­nezeu., devine casă şi templu al lui Dum­nezeu, şi toate acestea, le dobândeşte prin virtuţi. Sufletul omenesc nu e nici amestec, nici calitate; el nu este percepti­bil, ci inteligibil; nu este cantitate, ci esenţă. El se mişcă de la sine şi ţine cor­pul. Sufletul nu stă în corp ca într-un bur­duf, ci corpul stă în suflet. Atunci când judecă, sufletul se află în sine însuşi, iar când gândeşte, în minte. Raportul dintre trup şi suflet este văzut, întrucâtva, în

IEMESIUS DE EMESA

NENNIUS

NEPOS DE ARSINOE


paralel cu unirea Logosului lui Dum­nezeu cu firea umană prin întrupare. Lo­gosul n-a suferit nici o stricăciune prin unirea cu trupul şi sângele uman. îm-părtăşindu-le acestora din dumnezeirea Sa, El n-a primit infirmitatea lor. Ei s-a unit cu ele, dar rămâne în starea de dinainte de întrupare. Este vorba de o unire cu totul nouă: Logosul se uneşte cu trupul şi sufletul şi, totuşi, rămâne cu totul neamestecat, neconfundat, nestrică-cios, neschimbat. El nu participă la păti­mirea, ci numai la activitatea lor. El nu piere cu trupul şi sufletul, nici nu se schimbă cu ele, ci contribuie, pe de o parte, la dezvoltarea lor, iar pe de alta, nu e atins de nici o degradare în contact cu ele şi rămâne neschimbabil şi de necon­fundat, deoarece El nu participă la nici o schimbare, în suflet există patru simţuri: gândirea, memoria, raţiunea şi vorbirea. Raţiunea se manifestă ca logos endia-thetos, interior, şi ca logos prophorikos, exprimat în afară, prin cuvânt. Patima este mişcarea sensibilă a puterii apetenţe, imaginând bolile sau răul. Deoarece este raţional, omul este înzestrat cu voinţă liberă. Toată natura raţională este. în chip necesar, liberă şi schimbătoare. Omul are libertatea de voinţă în vederea acţiunii, de aceea el este schimbător. Dar există şi naturi superioare, care prin apropierea lor de Dumnezeu, prin orientarea spre ele însele şi spre Dumnezeu şi prin contem­plarea Acestuia, sunt şi rămân neschim­bate; ele sunt libere fiindcă sunt raţio­nale. Omul este rău nu pentru că aşa a fost creat de către Dumnezeu, nici din cauza puterii de a judeca liber, ci din cauza relaţiilor provocate de liberul arbi­tru. Suntem răi, nu prin fire, ci prin li­berul nostru arbitru. Tot ceea ce există, se află în grija lui Dumnezeu, căci Provi­denţa lui Dumnezeu este voinţa lui Dum­nezeu prin care lucrurile sunt conduse

după credinţă. Dacă Providenţa este voinţa lui Dumnezeu, este necesar ca cele ce sunt să se petreacă după dreapta raţiune, cât se poate mai bine şi dum­nezeieşte, exclusiv în bine. şi să nu fie în stare a primi o ordine mai bună. în evul mediu, tratatul lui Nemesius s-a bucurat de o largă circulaţie, fiind însă adeseori pus sub numele lui Grigorie* de Nyssa, autor al unui tratat Despre crea­rea omului. Un lucru asemănător s-a în­tâmplat şi cu traducerea în armeană, din sec. VIII, care este pusă sub numele acestui Sfanţ Părinte.

Migne, PG 40, 508-818; CPG 3550; Manuscrisul de la Patmos din sec. X, în ediţia lui F. Lammert, în pregătire; G. Wither, The Nature of Mân. A Learned and Usefut Tract \vritten in Greek by Nemeşius, surnamed the Philosopher, Englished and divided into sec-tions, London, 1636; W. Jaeger, Nemesios von Emesa. Quellenforschungen zum Neu-platonismus und seinen Anfăngen bei Pose-donios, Berlin, 1914; E. Orth, Nemesius von Emesa, Anthropologie. Maria-Martental bei Keisersesch, 1925; H.A. Koch, Quellen-Forschungen zu Nemesios von Emesa, Berlin, 1921; W. Telfer, Cyril of Jerusalem and Nemesius of Emesa, LCC 4, London şi Philadelphia, 1955, p. 224-453; E. Dobler, Nemesius von Emesa und die Psychologie des menschlichen Aktes bei Thomas von Aquin, Fribourg, 1956; H. Dorrie, Por-phyrios' Symmikta Zetemata, Miinchen, 1959; M. Morani, La tradizione manoscriîa del De natura hominis di Nemesio, Milano, 1981 E. Venables, Nemesius, art. în Smith-Wace, IV, p. 16; E. Amman, Nemesius d'Emese, în DTC, 11, 1931, col. 62-67; Bar-denhewer, IV, p. 275-280; Altaner-Stuiber, 1980, p. 224 şi urm.; Quasten, Patrology, III, p. 351-355, cu bibliografie; I. G. Coman, III, p. 524-533; Cross, Nemesius of Emesa, în ODCC, p. 959; S. Lilla, Nemesius d'Emese, în DEC A, II, p. 1715-1716, cu bibliografie; C.P Vetten, Nemesius, în LACL, p. 449.