Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Petru II de Sevastia
- Petru de Traianopolis
- Pfaff, Fragmentele
- Philaster vezi Filaster Phileas vezi Fileas Philo din Byblos
- Philo de Carpasia
- Philo Istoricul
- Philon Iudeul sau Philon din Alexandria
- Philoxen de Mabbug
- Phocas de Edessa
Petru Piuarul Petru Piuarul (m. 488), primul patriarh monofizit de Antiohia. Denumirea de 'Piuarul' sau 'DârstaruP vine de Ia mese- ria pe care o practica, nu se ştie cu certitudine dacă înainte sau după ce a devenit călugăr. După unele informaţii, Petru Piuarul a fost stareţul unei mănăstiri acoemitae din Constantinopol. Datorită înclinaţiilor sale monofizite, a fost obligat să-şi părăsească funcţia şi silit să se retragă la Calcedon. Teodor* Citeţul, preluând informaţia de la Teofan şi Cedrenus, spune că ar fi fost preot la biserica Sf. Bassa din Calcedon. Ajunge în anturajul împăratului Zeno Isaurul pe care îl însoţeşte la Antiohia în jurul anului 470. Aici se alătură grupării adepţilor lui Apolinarie*, opunându-se în mod violent lui Martyrios, episcopul Antio-hiei şi sprijinitor al formulei calcedo-niene. Profitând de o scurtă absenţă a lui Martyrios din Antiohia, Petru, sprijinit de Zeno, ocupă scaunul episcopal din Antiohia. Ghenadie, patriarhul Constan-tinopolului, izbuteşte să obţină un ordin de înlăturare şi întemniţare a lui Petru, care este închis într-o mănăstire acemita (acoemitae). în 475 recâştigă pentru scurtă vreme scaunul episcopal, deoarece, în 477, este condamnat împreună cu gruparea messalienilor. în 482, după promulgarea Henotikonului de către Zeno, el devine din nou patriarh, rămânând în scaun până la moarte. El este amintit în special pentru adaosul monofizit la Trisaghion 6 aia'upcoGeiq 5i' fpâc; -care a fost răstignit pentru noi. Formula a stârnit un val de controverse şi dispute, după cum se poate deduce din colecţia de scrisori apocrife adresate lui Petru: Collectio Sabbaitica. Teodor Citeţul ne informează că tot el a introdus citirea Crezului niceean în timpul Liturghiei, binecuvântarea solemnă a mirului şi binecuvântarea apei în timpul nopţii la Epi-fanie, motive pentru care a fost identificat cu autorul Corpus-ului Areopagiticum, în care sfinţirea mirului este ridicată la rang de taină. Tot el a introdus şi pomenirea Maicii Domnului la toate slujbele. E.W. Brooks, CSCO, 83/87, 233-235/161 şi urm. text siriac şi latin; ACO, 3, 6-25, 217-231; E. Schwartz, Publizistische Sammlun-gen, Munchen, 1934, p. 182 şi urm., 192 şi urm., 287-300 (textul grec); E. Venables, Petrus (10), în Smith-Wace, IV, p. 338-340; Teodor Citeţul în Migne, PG 86, l, 175-178; W. Strothmann, Dos Sakrament der Myron-Weihe in der Schrift De Ecclesiastica Hierar-chia des Pseudo-Dionysios Areopagita in syrischen Obersetzungen und Kommentaren, Wiesbaden, 1978; Cross, Peter the Fuller, în ODCC, p. 1072; L. Perrone, Pierre le Fou-lon, în DECA, II, p. 2038-2039, cu bibliografie; P. Bruns, Petrus der Walker (Fullo)tm LACL, p. 502, cu bibliografie.
Petru II de Sevastia (344-394), episcop de Sevastia. Petru a fost fratele lui Vasile* cel Mare şi al lui Grigorie* de Nyssa, şi ultimul din cei zece copii aMui Vasile cel Bătrân şi Emmelia. Tatăl său decedează la scurtă vreme după naşterea lui Petru. Sora Iui, Macrina, mai în vârstă decât el, 1-a luat spre a-1 îngriji şi creşte. Sf. Grigorie de Nyssa ne spune că Macrina a fost pentru Petru: *hu doar sora sa, ci şi tată, mamă, tutore şi păzitor (îndrumător)'. Educaţia pe care a primit-o de la Macrina, a fost una strict religioasă şi cu precădere ascetică. Din punct de vedere intelectual, Petru nu a fost cu nimic mai prejos decât fraţii săi. Vasile cel Mare îl hirotoneşte preot, în această calitate, el a locuit la Annesi, în apropiere de Neocezareea, îndeplinind o serie de misiuni pentru fratele său pe lângă episcopii din Pont. în anul 381, este ales şi hirotonit episcop de Sevastia, scaun rămas vacant prin moartea sau demiterea lui Eustatie. Petru a decedat în anul 394. Chiar dacă Petru nu a fost autor de tratate şi scrieri teologice, el a fost interesat în PETRU II DE SEVASTIA PHILO DIN BYBLOS PHILO DIN BYBLOS PHILO ISTORICUL mod deosebit de probleme teologice. Aşa se face că, la cererea lui, Sf. Grigorie de Nyssa scrie, ca o completare la Hexae-meron-\\\ Sf. Vasile cel Mare, De hominis opificio, pe care îl face cadou lui Petru cu ocazia Sf. Paşti, şi Explicaţia Apologetica. De la Petru a rămas doar o singură scrisoare în legătură cu tratatul Iui Grigorie de Nyssa contra Iui Eunomiu*, scrisoare în care el îi cere fratelui să-şi folosească toate cunoştinţele sale teologice pentru a respinge atacurile ereticului Eunomiu îndreptate împotriva fratelui lor, Vasile cel Mare. E. Venables, Petnis (42), în Smith-Wace, IV, p. 345-346; P. Devos, S. Pierre Ier eveqm de Sebastee dans une lettre de Gregoire de Nazianze, AB, 79, 1961, p. 346-390; J. Gribomont, Pierre II de Sebaste, în DECA, II, p. 2040-2041. Petru de Traianopolis Petru de Traianopolis, episcop de Traianopolis, în Thracia, participant Ia sinodul de la Efes din 431, unde susţine învăţătura lui loan* de Antiohia. Acest partizanat duce la condamnarea lui alături de ceilalţi susţinători ai lui loan. După condamnarea sa, Petru scrie un scurt tratat, De libellus poenitentiae, în care revine asupra poziţiei adoptată la sinod, îl re-neagă pe Nestorie* şi mărturiseşte credinţa ortodoxă. De Ia el au mai rămas câteva epistole, o Contestaţia ad Cyrillum et Iirvenales şi o Sententia sy-nodî orientalium Ephesenae. CPG, 3, 5799; De Libellus în ACO l, 1,7, 139; ACO, 4, 3 l, 406; PWK, 19, 1327; J. Irmscher, Pierre de Traianopolis, în DECA, II, p. 2041; B. Windau, Petrus von Traianopolis, în LACL, p. 502.
Este vorba de patru mici fragmente despre care s-a afirmat că ar conţine texte din scrierile Sf. Irineu* şi că ar fi fost scrise chiar de Irineu. Aceste fragmente au fost publicate de C.M. Pfaff, de unde şi numele lor, care a pretins că le-ar fi descoperit în biblioteca din Torino. între subiectele care sunt tratate în aceste fragmente se află problema 'adevăratei gnoze' şi a 'jertfei cefei noi' (Sf. Euharistie), încă de la publicarea lor în 1713, fragmentele au fost puse sub semnul întrebării, atât în ceea ce priveşte autorul, cât mai ales în privinţa conţinutului, în sec. al XlX-lea, A. von Harnack dovedeşte, în baza unui studiu comparativ amănunţit, că este vorba de un fals săvârşit chiar de pretinsul descoperitor, în primul rând, textul scripturistic folosit este Textus receptus al Noului Testament şi o serie de ediţii greceşti deficitare care au circulat în sec. XVIII, în plus, ele reflectă propria doctrină teologică a lui Pfaff, şi anume, doctrina lutherană despre Euharistie. C.M. Pfaff în S. Maffei, Giornale de' let-terati d'Italia, 1713; Adolf Harnack, Die Pfaffschen Irenătts-Fragmente als Fălschun-gen Pfaffs nachgewiesen, TU, XX, Hft., 3, 1900; despre Pfaff în E. Preuschen, PRE, ed. 3-a, XV, 1904, p. 233-237, cu bibliografie; Cross, Pfaff Fragments of Irenaeus, în ODCC, p. 1077. Philaster vezi Filaster Phileas vezi Fileas Philo din Byblos Philo din Byblos, erudit fenician care a activat în jurul anului 100 d. Hr., şi autor de lucrări în greacă, din care s-au păstrat fragmente la diverşi autori greci de mai târziu, între lucrările sale, cea mai impor- tantă este Ta &oiviica, o istorie a Fe-niciei, din care Eusebiu* de Cezareea a preluat destul de mult. Este vorba de cărţile l şi 4 din Preparat io Evangelica. Textele preluate de Eusebiu se referă la miturile cosmogonice şi teogonice ale fencienilor antici, care prezintă concepţia acestora despre lume, izvorâtă din haosul infinit şi întunecos care a dat naştere la generaţii de zei. Primele fiinţe divine născute din acest haos au fost: Dorinţa, Moartea, Lumina, Focul şi Flacăra. După acestea s-au născut zeităţile propriu-zise, care se angajează în luptă, pentru a stabili ordinea ierarhică între ele. Philo susţine că lucrarea sa nu este altceva decât traducerea unei lucrări mai vechi, aparţinând Iui Sanchuniaton, înţelept fenician, care a consemnat în scris tradiţiile religioase ale ţării sale. Descoperirile arheologice din sec. XIX şi XX din Răsăritul Apropiat au confirmat în mare parte vechimea informaţiilor date de Philo. Astfel, numele zeităţilor menţionate de Philo şi care nu apar nicăieri au fost descoperite pe tăbliţele de lut de la Ugarit, din sec. XIV î. Hr. şi pe cele hitite, din mileniul al doilea î. Hr., dovedind vechimea informaţiilor sale. Ştefan de Bizanţ (sec. V) păstrează fragmente din alte două lucrări ale lui Philo: Despre cetăţi ş\ Despre formarea unei biblioteci. Din lucrarea Despre domnia lui Hadrian, menţionată de Suidas (sec. X), nu s-a păstrat nimic. J.P. Paton, Philo of Byblos, în ERE, 9, p. 843-844; C. MUlIer (ed.), Fragmenta historico-rum graecorum, 5 voi., Paris, 1878-1885, voi. 3, p. 560-576; W.F. Albright, Archaeo-logy and the Religion of Israel, Baltimore, 1946 (şi ediţiile succesive); O. Eissfeldt, Sanchunjaton von Berut und Ilumilku von Ugarit, Hal le, 1952; idem, Tawitos und Sanchunjaton, Berlin, 1952; Oxford Classical Dictionary, p. 684; R. i. Caplice, Philo of Byblos, în EC, \ I, p. 287. Philo de Carpasia Philo de Carpasia, episcop de Carpasia, în Cipru, ^i exeget biblic, în prima parte a sec. V. înainte de a fi hirotonit în diacon, Philo a activat ca profesor de retorică. Epifanie* îl hirotoneşte apoi episcop de Carpasia. Relaţiile sale cu Epifanie au fost dintre cele mai bune. în 382, cînd Epifanie vizitează Roma, el îl lasă ca locţiitor de Constantia, cu dreptul de a oficia hirotonii. Philo este autorul unui comentariu la Cântarea Cântărilor, pe care 1-a dedicat lui Eustatie prez-biterul şi lui Eusebie Diaconul. Din acest comentariu se păstrează un rezumat în greacă şi o traducere latină, mai importantă, deoarece este mai aproape de original. Traducerea latină a fost efectuată de Epifanie* Scolasticul, prieten apropiat al lui Cassiodor*. Comentariul a fost atribuit o vreme lui Epifanie de Sala-mina, personaj mai cunoscut în istoria literaturii creştine. Fragmente din acest comentariu se mai găsesc în catenele lui Procopiu*, la Pseudo-Eusebiu şi la Cosma* Indicopleustul, în lucrarea sa Topografia creştină. Lui Philo îi mai este atribuit un comentariu la Hexaemeron, care însă s-a pierdut, şi Epistola ad Eucarpium, care a fost greşit atribuită Sf. Vasile* Cel Mare (ep. 42). Migne, PG 40, 27-154; A. Ceresa-Gastaldo, // commento al Philo Istoricul menţionat de Anastasie* Sinaitul face referire la un oarecare PHILO ISTORICUL PHILON IUDEUL PHILON IUDEUL PHILOXEN DE MABBUG Philo, autor al unei Istorii bisericeşti. El însă nu dă detalii în legătură cu conţinutul acestei istorii şi spune doar că a fost scrisă între sec. IV şi VII. Se pare că acesta nu este identic cu Philo de Car-pasia. De la Petru* de Alexandria aflăm că el a fost preot, că ar fi fost excomunicat şi a murit ca martir. G. Mercati, Un preteso scritto di sân Pietro vescovo d'Alessandria e martire sitlla bestemmia e Pilone l'istoriografa, ed. în Opere Minori 2, StT, 77, Roma, 1937, p. 426-439; G. RSwekamp, Philo, Historiker, în LACL, p. 504. Philon Iudeul sau Philon din Alexandria Philon Iudeul sau Philon din Alexandria (20 î.d.Hr.-50 d.Hr.), gânditor şi exeget evreu, îl menţionăm, deoarece tradiţia exegetică şi multe aspecte ale gândirii sale au fost cunoscute reprezentanţilor şcolii alexandrine, şi nu numai. Philon a aparţinut unei familii evreieşti înstărite din Alexandria. Deşi a fost atras îndeosebi de cercetarea intelectuală şi de viaţa contemplativă, el a fost obligat să se angajeze activ în politică, pentru a-şi apăra conaţionalii. De altfel, singurul lucru cert din biografia sa este legat de acest aspect al activităţii sale. Astfel, în jurul anului 40 d. Hr. a făcut parte dintr-o delegaţie a evreilor din Alexandria, care s-a deplasat la Roma cu scopul de a interveni pe lângă împăratul Caligula, în vederea obţinerii pentru evrei a dreptului de a trăi potrivit propriei legi şi, în special, pentru a nu participa la cultul împăratului. De la Philon a rămas o operă deosebit de vastă, unele scrieri ale sale păstrându-se însă doar fragmentar sau în traduceri. Tradiţional, opera sa a fost divizată în trei secţiuni: a. Lucrări filosofice: De
Philon este în primul rând comentator sau exeget biblic, în comentariile sale, el s-a restrâns însă doar la Cărţile lui Moise, pe care le-a luat după Septua-ginta; referirile la celelalte cărţi ale Vechiului Testament, la profeţi, pe care îi considera doar 'ucenici ai lui Moise', fiind foarte restrânse. Metoda exegetică, folosită de el cu predilecţie, a fost cea alegorică, la rnodă de altfel la greci, care obişnuiau să scoată învăţături morale din mituri şi din scrierile poeţilor, dar şi la rabini, în comentariile sale, el s-a străduit să reducă 'fîlosofîa simbolică' a lui Moise la formule pe care le-a preluat din structurile sincretiste ale vremii, Posidonius fiind reprezentant de seamă al acestei tendinţe sincretiste, care conţineau teme platoniciene, neopitago-reice şi stoice, în ceea ce priveşte limbajul său, descifrăm o mare varietate de influenţe: greceşti (din diverse şcoli filosofice); iudaice (palestiniene şi alexandrine), egiptene şi orientale (cultele sau religiile de mistere). Prin intermediul interpretării alegorice a Scripturii, el a descoperit multe elemente ale filosofiei greceşti în Vechiul Testament, izbutind totodată să combine respectul religiei sale faţă de legea deuteronomică cu aspiraţiile sale personale după o interpretare mai duhovnicească, mai mistică. Ideile sale teologice sunt o îmbinare de elemente greceşti şi iudaice. Pe de o parte, el accentua transcendenţa lui Dumnezeu, despre care spunea că este deasupra oricărei virtuţi, cunoaşteri şi chiar deasupra Binelui, în timp ce susţinea că Dumnezeu era Tatăl, care guverna lumea şi sufletul fiecărui individ prin lucrarea Sa pronietoare, prin Providenţa Sa. Un loc central în sistemul său îl ocupă Logosul, Care era deopotrivă puterea creativă Ce orânduieşte lumea şi mijlocul prin care oamenii îl cunosc pe Dumnezeu. Logosul a fost Cel Care a vorbit lui Moise în rugul care ardea şi nu se mistuia şi Care este reprezentat în Vechiul Testament sub chipul Arhiereului, în calitate de gânditor, Philo se plasează printre filosofii mistici. Pentru el, nivelul cel mai înalt al trăirii lăuntrice spirituale este starea de extaz, întrucât ea dă posibilitate sufletului să simtă Prezenţa lui Dumnezeu. Omul nu poate ajunge la Dumnezeu singur; el are nevoie de ajutorul, adică de harul tui Dumnezeu. Există o iniţiativă a lui Dumnezeu în planul desăvârşirii omului, căci adevărata virtute nu este doar un calificativ moral al sufletului, ci o părtăşie la virtutea divină şi la puterea pe care Dumnezeu o are de a crea ceea ce este bun. în vederea desăvârşirii, este necesară o cooperare a omului cu Dumnezeu, căci Dumnezeu nu face singur totul. Pentru a ajunge la această cooperare, omul are nevoie de cunoaştere, pe care o primeşte prin revelaţie, deoarece, aşa cum nu poate ajunge la virtute singur, tot aşa nu poate ajunge singur la cunoaştere. Philon a influenţat mult gândirea creştină, în primul rând, este vorba de şcoala de la Alexandria ai cărei corifei, Clement* şi Origen* au folosit din abundenţă lucrările sale, iar prin ei, Ambrozie* şi alţi Părinţi latini Exegeza alegorică a de- venit o practică acceptată şi în cercurile exegetice ale Bisericii creştine, în plus, o oarecare influenţă a doctrinei sale despre Logos asupra doctrinei similare creştine este acceptată, cu nuanţările necesare.
Philoxen de Mabbug (440-523), teolog monofizit, traducător, episcop de Mabbug (Hierapolis), numit în această demnitate de Petru* Piuarul. S-a născut la Tahal, în anul 440/450, din ţinutul Beth Garmai. în adolescenţă, Philoxen, numit şi Xenos, iar în siriacă Aksenaia, studiază la Edessa în timpul lui îbas*, probabil în jurul anului 460. Renunţă la nestorianis-mul predominant în acea şcoală şi îmbrăţişează teologia chiriliană, retrăgân- PHILOXEN DE MABBUG PHILOXEN DE MABBUG PHOTINOS
du-se la mănăstirile din Siria-Mesopo-tamia şi Siria de Apus. în jurul anului 470, revine la Antiohia şi îşi ia numele grecizat de Philoxen. Prin activitatea sa atrage atenţia patriarhului de Antiohia, Petru Piuarul, şi devine apropiatul acestuia, între timp, jPetru Piuarul este înlăturat din scaun, fiind înlocuit de Calendion (482-484). Acesta nu întârzie în a-l îndepărta pe Philoxen, care este expulzat din Antiohia. Este trimis la Constantinopol de călugării care aparţineau grupării ex-patriarhului Petru şi obţine de la împăratul Zeno depunerea lui Calendion şi repunerea pe tronul patriarhal a lui Petru, care drept răsplată, îl numeşte şi hirotoneşte episcop de Mabbug în 485. Ca episcop, el se angajează în lupta împotriva sinodului de la Calcedon şi a Tomo-sului lui Leon, încercând să-i convingă pe clericii şi călugării din dioceza sa să susţină monofîzitismul, şi să-l înlăture din scaun pe Flavian, patriarhul de Antiohia, duşmanul lui. După zece ani de luptă, Philoxen izbuteşte să-l depună pe Flavian, ajutându-l pe Sever, prietenul său, să urce pe tron (512-518). Cu toate acestea, triumful său a fost de scurtă durată, deoarece împăratul Justin, succesorul lui Anastasie, a pedepsit cu exilul în anul 519 cincizeci şi patru de episcopi care au refuzat să accepte hotărârile sinodului de la Calcedon. între aceştia se aflau: Sever, Philoxen, Petru* de Apa-mea, loan* de Telia, Iulian* de Halikar-nas şi Mara* de Amid. Philoxen a fost exilat Ia Filipolis în Tracia, unde moare la o vârstă înaintată în jurul anului 522/3. Opera sa poate fi divizată în două categorii: lucrări cu caracter monahal şi lucrări dogmatice, în lucrările sale monahale, Philoxen este tributar unui limbaj messalian şi evagrian, detaşându-se prin aceasta de contextul monahal sirian. Trebuie reţinut şi faptul că el nu a acep- tat întru totul 'spiritualitatea savantă' a lui Evagrie Ponticul, fapt care indică o evoluţie în gândirea sa ascetică, în plan dogmatic, deşi exprimat vehement, monofîzitismul său este mai mult verbal decât real. El a aderat la o teologie pre-calcedoniană, folosind o terminologie chiriliană şi propovăduind o hristologie dinamică, pe care dorea să o opună presupusului dualism calcedonian. Se poate spune că Philoxen a fost inspirat în special de şcoala teologică de la Alexandria, ceea ce a făcut ca gândirea sa să fie creativă şi originală. Opera sa înglobează peste 80 de scrieri exegetice, dogmatice, ascetice şi omiletice, dintre care, 13 discursuri despre viaţa creştină (memre parenetice), 5 tratate despre întrupare şi Treime, o colecţie de epistole, predica la Bunavestire şi alte predici au fost deja publicate. La toate acestea, se adaugă opera sa de exeget, care însă nu s-a păstrat decât fragmentar, împreună cu hor-episcopul Policarp, Philoxen traduce în siriacă Noul Testament şi Psalmii, traducere păstrată parţial şi cunoscută sub denumirea de Versiunea philoxenianâ. El a scris comentarii Ia Evangheliile după Matei, Luca şi loan. Prin luptele sale doctrinare şi politice, prin acţiunile întreprinse în rândul monahilor din Siria, Philoxen a fost principalul pion în instaurarea regimului severian la Antiohia şi merită titlul de pionier al monofizitismu-lui sirian. Deşi memoria sa a fost întrucâtva întunecată de prezenţa lui Sever, moştenirea sa literară relevă o cultură aleasă, în timp ce în gândirea sa teologică desluşim o sinteză adevărată care îl situează la răspântia dintre tradiţia siriacă (Efrem*, loan* de Apamea) şi cea alexandrină (Atanasie*, Chirii*, Evagrie). The Discourses of Philoxenus, ed. şi trad. de E.A. Budge, 2 voi., Londra, 1894; A. Vaschalde, Tractatus de Trinitate et Incar- natione, în CSCO, Louvain, 1907, cu trad. latină; M. Briere-F. Graffin, Dissertationem decern de Uno e Sancta Trinitate Incorporata et Passo, în PO, XV, 1927, cu trad. latină; A. de Halleux, Commentaire duprologuejohan-nique, CSCO, p.380-81, text siriac, p. 165-166, 1977; J. W. Watt, Fragments of the Commentary on Matthew and Luke, CSCO, p. 292-293, şir. 172c-174, 1978; A.de Halleux, Philoxene de Mabbog, sa vie, şes ecrits, sa theologie, Louvain, 1963, cu bibliografie; Wright, p. 57-58; E. Venables, Philoxenus, în Smith-Wace, IV, p. 391-393; Bardenhewer, IV, p. 417-421; Chabot, p. 64-66; Altaner-Stuiber, 1980, p. 349; Urbina, p. 157-161, cu bibliografie bogată; E. Tisserant, în DTC, 12, 2, col. 1509-1532; F. Rilliet, Philoxene de Mabbog, în DECA, II, p. 2023-2024, cu bibliografia; P. Bruns, Philoxenus von Mabbug, în LACL, p. 505-506, cu bibliografie. Phocas de Edessa Phocas Bar-Sergius a fost fiul unui oarecare Sergius, medic de profesie. El este autorul unei introduceri la traducerea siriacă a scrierilor lui Dionisie Areo-pagitul pe care le ilustrează cu o serie de comentarii şi note explicative deosebit de interesante. După propria mărturisire, el a conceput această lucrare într-un singur an. Assemani este de părere că Phocas a trăit în sec. VI sau VII. W. Wright, pornind de la faptul că el îi menţionează pe Atanasie II şi lacob* de Edessa, crede că nu a putut să fi trăit înainte de sec. VIII. Assemani, BO 1,468; Cod. Syr, III, fol. 300; Wright, Catalogue, 494, 495, DCXX; E. Venables, Phocas (4), în Smith-Wace, IV, p. 394.
Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|