Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Grigorie de Tours

Grigorie de Tours sau Gregorius Turo-nensis, numele său adevărat fiind Geor-gius Florentius (540-594), episcop de Tours şi istoric al francilor. S-a născut Ia Averna în anul 540 (după unii în 538), într-o familie senatorială galo-romană, care a dat Bisericii un şir de episcopi (Grigorie de Langres, m. 540; Gali de Clermont, m. 554; Nizier de Lyon). Pri­meşte o aleasă educaţie creştină, dar şi clasică, prin grija mamei sale, a unchiu­lui său, Gallus, episcop de Clermont, si a preotului Avitus, pe care îl considera ca fiind adevăratul lui părinte spiritual: 'Predica şi învăţătura lui, spunea el, ală-

turi de Psalmii lui David, m-au făcut să recunosc că lisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, şi m-au determinat să îi cin­stesc şi să îi venerez, ca prieteni şi ucenici ai lui Hristos, pe cei care au luat crucea Lui şi au păşit pe urmele Lui'. A fost hirotonit diacon, probabil în anul 563. încă înainte de a fi devenit episcop de Tours, Grigorie era foarte bine cunoscut şi apreciat, în mod deosebit, de cetăţenii acestui oraş, de aceea alegerea Iui ca episcop, în 573, a fost un eveniment aşteptat. A fost hirotonit episcop de Egi" diu de Rheims. Urcarea lui pe tronul episcopal a coincis cu războiul civil din-tre Sigebert şi Chilperic, fiii regelui Clotaire I (m. 561). Grigorie 1-a sprijinit pe Sigebert, care fusese de acord cu alegerea sa ca episcop de Tours, 4ecla-rându-se împotriva lui Chilperic^ pe* îl considera 'Nero şi Irodul vremii După moartea acestora, 1-a sprijinit >pş regele Guntram, împotriva unei aristo­craţii nesupuse, asigurând pentru Bise­rică favoruri imperiale. Activitatea hii Grigorie nu trebuie rezumată doar la mi­siunile de reconciliere între diferite ta­bere rivale. EI a fost preocupat, mai pre­sus de toate, de bunăstarea Bisericii, de menţinerea credinţei ortodoxe, iar prin scrisul său a devenit unul dintre cei mai mari scriitori ai vremii. S-a stins din viaţă în anul 593/4.

Cu mici excepţii pe care le vom men­ţiona, Grigorie a scris lucrări cu caracter istoric, având o valoare deosebită ca iz­voare pentru istoria religioasă şi politică a Galiei în sec. VI. Limba în care a scris nu este una dintre cele mai alese, după cum el însuşi recunoaşte. De altfel, limba scrierilor sale însumează procesul de transformare a limbii latine în limbi ro­manice, în speţă, în limba franceză. Cea mai importantă lucrare a sa este Historia

GRIGORIE DE TOURS

HAIMO DE AUXERRE

HANNANA DE HEDHAIYABH


Francorum, începută în anul 576. Con­cepută şi redactată în 10 cărţi, Istoria francilor este prima istorie naţională a Franţei şi prima lucrare de istorie naţio­nală în literatura creştină (Coman). în prima carte, el face un rezumat al istoriei lumii de la Adam şi până la moartea Sf. Martin (397), cuprinzând istoria evreilor, evenimentele legate de Naşterea Mântui­torului, persecuţiile Bisericii, concen-trându-se apoi asupra istoriei Bisericii din Galia. Următoarele trei cărţi prezintă istoria Galiei până la 575. începând cu cartea V, prezintă cu lux de amănunte evenimentele contemporane lui. Ultima carte, a zecea, cuprinde o listă a epis-copilor de Tours şi operele lor. Datorită poziţiei importante pe care a ocupat-o în Biserică şi stat, Grigorie a avut acces la documentele originale, ceea ce îl face să fie un istoric deosebit de bine informat. Chiar dacă istoria sa a fost adeseori criti­cată, ea rămâne un document indispen­sabil pentru istoria Franţei. Paralel cu preocupările sale istorice, Grigorie s-a aplecat cu sârg şi asupra aghiografiei. Principala sa lucrare aghiografică, Mira-culorum librii, cuprinde opt cărţi: In glo-riam Martyrum, despre minunile Dom­nului, ale apostolilor şi, în special, ale sfinţilor gali; De virtutibus S. Juliani, de­spre minunile săvârşite la mormântul Sf. Iulian, martirizat la Clermont-Ferrand în 304; De Virtutibus S. Martini, în patru cărţi, despre minunile săvârşite la mor­mântul Sf. Martin. Potrivit tradiţiei, el însuşi s-a vindecat de o boală foarte grea

la mormântul Sf. Martin, ceea ce 1-a determinat să îmbrăţişeze sacerdoţiul. De vitaPatrum, vieţile a 23 de sfinţi gali; In gloriam confessorum, minunile sfinţilor care nu au suferit moarte martirică. La acestea adăugăm: De miraculis beati Andreae apostoli şi De miraculis beati Thomae şi prelucrarea în latină a istoriei celor şapte tineri de la Efes care au dor­mit, Passio septem dormientium. Pe lângă aceste lucrări el a mai scris un comentariu la Psalmi, din care s-au păs­trat fragmente; Despre mersul stelelor sau Despre mersul slujbelor bisericeşti.

Migne, PL, 71; ed. critică: W. Arndt-B. Krusch în MGH., Scriptores rerum Merovingicarum, 1,2, 1884-1885; G. Kurth, Etudes francques, 2 voi., 1919; J. M. Wallace-Hadrill, The Works of Gregory of Tours in the Light of Modern Research, în Transactions of the Royal Historical Society, Fifth Series, l, 1951, p. 25-45; revizuit în The Long Haired Kings and other Studies in Frankish History, 1962; G. Vinay, S. Gre~ gorio dl Tours, Carmagnola, 1940; B. Vetere, Strutture e modelli culturali nella societa merovingia. Gr i gorio di Tours: una testimo-nianza, Galatina, 1979, cu bibliografie; T.R. Buchanan, Gregorius Turonensis (32), art. în Smith-Wace, II, p. 771-776; Cayre, II, p. 264-267; Bardenhewer, V, p. 357-367, cu bi­bliografie; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 317-318; Altaner-Stuiber, 1980, p. 477-478, cu bibliografie; Cross, Gregory of Tours, art. în ODCC, p. 601; L. Pietri, în Dict. Sp., VI, 1967, col. 1020-1025, cu bibliografie; M. Stmonetti, Gregoire de Tours, în DECA, I, p. 1117-1118; R. Schieffer, Gregor von Tours, înLACL, p. 271-272.

H

Haini o de Auxerre sau Haymo

Haimo de Auxerre sau Haymo (m. 855), călugăr benedictin şi exeget medieval. A predat la mănăstirea Saint-Germain din Auxerre, unde a studiat şi vestitul ha-ghiograf şi clasicist, Heiric* de Auxerre. Lui Haimo i-au fost atribuite o serie de lucrări, în special 'o carte foarte mare' (Hbrum infmitae quantitatis) la Sf. Pavel, comentarii la Apocalipsă, Cântarea Cân­tărilor şi la cei doisprezece profeţi mici. Printr-o eroare, aproape toate lucrările sale i-au fost atribuite unui alt Haimo, episcop de Helberstadt (m. 853). După ultimele cercetări lista operelor lui Hai­mo este următoarea: In divi Pauli episto­lar expositio; Expositionis in Apo-calypsin libri septem; Commentarium in Cantica Canticorum, Homiliae de tem-pore şi Homiliae de sanctis. La acestea au mai fost adăugate, Homiliae in aliquot epistoîas Pauli şi Enarratio in duodecim prophetas minores.

Migne, PL, 117, 11-1220; PL, 118, 11- 816; C. Spicq, Esquisse d'une histoire de l'exeggse latine au moyen âge, Paris, 1944, p. 50-51; B. Heurtebize, în DTC, VI, 2, 2068-2069; H. Dressler, NCE, VI, p. 898-899. Vezi: AIMON.

Haimana de Hedhaiyabh sau Henana Adiabenicus

Haimana de Hedhaiyabh sau Hanna-na/Henana de Adiadene, (m. 610), succe-

sorul lui losif* Huzaya la conducerea şcolii din Nisibe, una din cele mai de seamă personalităţi din a doua jumătate a sec. VI în lumea siriacă. A fost originar din Adiabene şi a studiat la şcoala din Nisibe sub Avraam, succesorul lui Nar-ses, devenind conducătorul şcolii, în tim­pul patriarhului Ezechiel (570-581), în anul 572, funcţie pe care o deţine până la moarte, în pofida unei acerbe opoziţii. Hannana a ieşit în evidenţă prin aceea că a cutezat să atace doctrinele şi exegeza lui Teodor* de Mopsuestia, considerat interpret infailibil al Scripturii în Biseri­ca persană, şi să-i urmeze tradiţiei exe­getice a lui loan* Hrisostom. Concepţiile sale teologice au fost condamnate de un sinod convocat de Isho-yabh de Arzon (581-595) şi de un al doilea sinod convo­cat de succesorul acestuia, Sabhr-isfyo (596-604). Abhd-isho* îi atribuie urrri|_T toarele lucrări: comentarii la Facere, îoţv, Psalmi, Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor, cei doisprezece profeţi mici, Evanghelia după Marcu şi epistolele paul ine; o expunere a crezului de la N ir ceea şi a liturghiei; omilii la diverse săr­bători; rugăciuni adresate sfinţilor şi la descoperirea Sf. Cruci şi alte scrieri în care l-a atacat pe Teodor de Mopsuestia, ceea ce a determinat Biserica să-1 pună la index şi să-i distrugă opera. De la el a rămas Statutul şcolii de Ia Nisibe pe care el însuşi l-a revizuit şi promulgat în 590 şi două tratate, unul la Vinerea de Aur (N.A. prima vinere după Rusalii), iar altul la rugăciunea publică pentru fer­tilizarea holdelor. Babai*, în viaţa marti­rului George, pune în gura unui călugăr o expunere a ideilor lui Hannana. După el, Hannana a fost 'caldean', adică fatalist, 'întrucât totul era condus de astre'; el ar fi zis, la fel ca Origen, 'păgânul păgâ­nilor', că toţi oamenii participă la natura divină, că ar fi negat învierea, că a fost

şhannana de hedhaiyabh

HARMONIUS

HEBDOMADĂ



eretic întrucât a învăţat că în 'Hristos erau două firi şi o singură persoană', refuzând să declare împreună cu Nestorie şi Teodor, 'două naturi şi două ipostase în persoana unică a lui Hristos Fiul lui Dumnezeu'. Acuzele aduse de Babai, re­feritoare la faptul că el ar fi fost caldean, sunt răuvoitoare. Hannana a fost în reali­tate conducătorul unei mişcări în sânul • Bisericii nestoriene de revenire la Ortodoxie.

Omilii, A. Scher, PO, 7, 53-87 text şi trad. în franceză; Abhd-isho, Cat. lib. syr., 69, în Assemani, BO, III, l, Roma, 1725, p. 81-84; W. de Vries, Syrische-nestorianische Hal-tung zu Chalcedon, în A. Grillmeier, H. Bacht, Konzil von Chalkedon, Wurzburg, 1951, p. 603-635; A. Baumstark, p. 127; Wright, p. 79-80; Duval, p. 348-349; Chabot, 58-59; Ortiz de Urbina, 168-169; J.-M. Sauget, Henana d'Abiadene, în DEC A, I, p. 1132-1133; P. Bruns, Henana Abiadenicus, în LACL, p. 280.

Harkleană, Versiunea

Versiunea harkleană a Sf. Scripturi, în anul 616, Toma* de Harkel (Heraclea), face o nouă revizuire a versiunii siriace philoxeniene a Noului Testament, în pro­cesul de revizuire, el face uz de manu­scrisele biblice greceşti din biblioteca de la Enaton, de lângă Alexandria. Pe mar­ginea manuscrisului său, Toma menţio­nează mai multe variante, interesante mai ales pentru critica textuală. Multe din aceste însemnări poartă asemănări cu Codex Bezae. Din această versiune s-au păstrat în jur de 50 de manuscrise, cel mai vechi datând din sec. VII. Versiunea actuală a Noului Testament siriac (Peshitta), a preluat, în cazul Apocalip-sei, versiunea lui Toma. Pavel* de Telia a făcut acelaşi lucru pentru Vechiul Testa-

ment. Versiunea acestuia este cunoscută sub denumirea de Hexapla siriacă.

Lista manuscriselor în: C.R. Gregory, Textkritik des Neuen Testamente, II, 1902, p. 524-528; G. Zuntz, The Ancestry of the Harklean New Testament, British Academy Supplemental Papers, No. VII, 1945; singura ediţie sub numele 'Versio Philoxeniana' a lui Joseph White: Gospels, Oxford, 1788; Acts andEpistles, Oxford, 1799-1803; J. Gwynn, Thomas (17) Harklensis, în Smith-Wace, IV, p. 1014-1021; Cross, Harklean Version, în ODCC, p. 619.

Harmonius

Harmonius (sec. II), fiul lui Bardesa-nes*(Bar Daisan), din Edessa. Despre el se ştie că a studiat filosofia şi limba greacă la Atena. Gândirea lui Harmonius este un amestec de idei preluate de la tatăl său şi şi din gândirea platoniciană despre originea sufletului, decăderea tru­pului şi transmigrare (TcaXivyYEVEaia). A încercat să-şi popularizeze ideile prin intermediul poeziei. Este considerat primul poet siriac, care a scris versuri,

a

urmând exemplul poeziei greceşti. In sec. IV, Sf. Efrem* Şirul va folosi aceeaşi metodă de versificare, pentru a înlocui versurile eretice ale lui Harmonius, cu altele, având un conţinut doctrinar orto­dox.

E. Beck, CSCO 169/170, p. 202-204,181-184 text siriac şi trad. în franceză; F. Nau, Vne bibliographe inedite de Bardesane, Paris, 1897; H.J.W. Drijvers, Bardaisan of Edessa, Assen, 1966, p. 180-183; J. Teixidor, Bar­desane d'Edesse, Paris, 1992; C.J. Ball, Harmonius, art. în Smith-Wace, II, p. 845-846; Duval, p. 12; Chabot, p. 23; Baumstark, p. 14; Attaner-Stuiber, 1980, p. 101; E. Prin-zivalli, Harmonius, în DECA, l, p. 1125; C. Markschies, Harmonius, în LACL, p. 276-277, cu Bibliografie.

Hebdomadă

Hebdomada sau grupul de şapte îngeri care, potrivit învăţăturii gnosticului Sa-turnin, au creat lumea. Alături de el, Si-mon Magul şi Menandru învaţă şi ei că lumea a fost creată prin mijlocirea unor îngeri. Aceştia nu menţionează nici numărul şi nici numele îngerilor. Se pare că Saturnin a preluat cifra de şapte din teoriile astronomice ale vremii, întrucât 'Sfânta Hebdomadă' reprezintă cele şapte stele numite planete. Este vorba de sfera celor şapte stele: Saturn, Jupiter, Marte, Soarele, Venus, Mercur şi Luna, fiecare din acestea fiind dominate de către un înger. Numele acestora diferă în funcţie de diverşi autori. Irineu* menţio­nează următoarele nume: laldabaoth, care este şi capul sau stăpânul celorlalţi, lao, Sabaoth, Adonaeu, Eloaeu, Oreu şi Astaphaeu. O înşiruire întrucâtva asemă­nătoare se regăseşte la Origen*: lalda­baoth, lao, Sabaoth, Adonaeu, Asta­phaeu, Eloaeu, Horaeu. Epifanie* îl pla­sează în fruntea grupului tot pe lalda­baoth, în timp ce alţii îl menţionează pe Sabaoth sau pe Eloaeu. Se credea că pro­feţii evrei au fost trimişi fiecare de către unul din aceşti îngeri. Irineu afirmă că primul înger i-a trimis pe Moise, losua, Amos şi Avacum; al doilea, pe Samuel, Nathan, lona şi Mica; al treilea, pe Ilie, loel şi Zaharia; al patrulea, pe Isaia, lezechiel, Ieremia şi Daniel; al cincilea, pe Tobit şi Aggai; al şaselea, pe Mica şi Naum, iar al şaptelea, pe Ezra şi Ţefania. Deasupra sferei hebdomadelor se află o a opta sferă, Ogdoada*, a stelelor fixe, unde se sălăşluia Sophia sau Prunikos după Irineu şi Barbelo după Epifanie, care era mama celor şapte îngeri. Denu­mirea de Hebdomadă este dată nu numai celor şapte stele şi îngeri, ci şi locului sau tărâmului ceresc stăpânit de aceşti ar-

honţi. Deasupra acestora se află Ogdoada, Ofiţii* vorbesc şi despre o hebdomadă inferioară. Aici a fost aruncat, ca pedeap­să, şarpele, după ce i-a determinat pe protopărinţi să încalce porunca lui lalda­baoth. El a dat naştere la şase fii. Aceştia formează împreună cu el hebdomadă inferioară în contrapondere cu hebdoma­dă Iui laldabaoth. Ei reprezintă demonii a căror activitate se extinde asupra sferelor inferioare şi deci şi asupra pământului. Plăcerea lor este de a-i vătăma pe oameni şi a-i induce în eroare. Origen menţio­nează numele şi chipul sau forma în care se manifestă: Mihail sub formă de leu; Suriei, ca bou; Rafael, ca dragon; Ga-vriil, ca vultur; Thauthabaoth, ca urs; Erataoth, ca câine; Onoel sau Thartha-raoth, ca măgar. Sistemele gnostice pri­mare nu vorbesc despre o sferă supe­rioară hebdomadei şi ogdoadei. în sis­temul lui Basilide* hebdomadă şi ogdoa-da sunt nume date unor sfere sau tărâ­muri. Acelaşi lucru îl regăsim şi în sis­temul valentinian. Fără îndoială, există diferenţe în modul în care aceste două sisteme concep învăţătura lor despre cos­mos.

Cuvântul hebdomadă este întâlnit în Omiliile clementine, unde are o semnifi­caţie cu totul diferită de cea pe care o are în sistemele gnostice. Taina sau misterul hebdomadei este văzut aici în perspecti­va celor şase zile ale creaţiei şi a şaptea zi de odihnă, ilustrând şapte direcţii în care se întinde spaţiul infinit: sus, jos, dreapta, stânga, înapoi, înainte şi împre­ună cu punctul central care este conside­rat al şaptelea element al hedbomadei.

Irineu, Adv. haer., l, 23 şi urm.; Epifanie, Haer, 26; Origen, Adv. Ce/s., VI, 31, 32; Clement Alexandrinul, Strom., VI, 16; Philo, De Op. Mundi şi Leg. Allegor.; Routh, Rel. Sac., I, 416; G. Salmon, Hebdomadas, în

HEBDOMADĂ

HEGESIP

HEGESIP

HELIAND

Smith-Wace, II, p. 849-851; Vezi GNOSTI­CISM, OGDOADA.

Hegemonius

Hegemonius este autorul unei lucrări polemice, intitulată: Acta disputationis Archelai cum Manete. Se pare că aceasta a fost scrisă, la origine, în limba greacă, în prezent, mai avem la îndemână doar o traducere latină. Potrivit tradiţiei, acest document ar fi fost conceput în Syria, probabil în sec. IV, iar Arhelau nu ar fi fost decât traducătorul acestuia în greacă. Textul cuprinde un dialog fictiv între un episcop mesopotamian, pe nume Arhe­lau, şi un discipol al lui Manes, numit Turbo.

Migne, PG, 10, 1105-1528; CPG, 3570 şi urm; CPL, 122; GCS, 1906; CCL,9, 325/9; M.J. Routh, Reliquae sacrae 5, Oxford², 1848, p. 1-206; H.J. Polotsky, Koptische Zitate aus den Acta Archelai, în Le Museon 45, 1932, p. 18-20;S. Salmond, The Works of Gregory Thaumaturgus, Edinburgh, 1871, p. 267-429 trad. în engleză; W. Klein, Die Argumentation in den griechischen-christli-chen Aniimanichaica, Wien, 1991, p. 21-24; C. Hole, Hegemonius, art. în Smith-Wace, II, p. 875; Bardenhever, III, p. 265-269; Altaner-Stuiber, 1980, p. 310-311, cu biblio­grafie bogată; J.-M. Sauget, Hegemonius, în DECA, I, p. 1125; U. Hamm, Hegemonius, în LACL, p. 277-278 cu bibliografie.

Hegesip

Hegesip (sec. II), îndeobşte aclamat ca părinte al istoriei bisericeşti. Despre viaţa sa nu avem date exacte. Se pre­supune că s-a născut în Orient. Datorită cuvintelor ebraice şi siriace întâlnite în textele sale, s-a sugerat că el a fost evreu de origine, probabil evreu elenizat, care, mai apoi, a trecut la creştinism. A scris

cinci Cărţi de Memorii împotriva gnosti­cilor. Din opera sa s-au păstrat fragmente la Eusebiu. Din aceste fragmente, cu ca­racter oarecum autobiografic, aflăm că a călătorit la Corint şi apoi la Roma. A poposit la Corint în vremea episcopului Primus, iar la Roma a ajuns în timpul lui Anicet (155-156) şi rămâne până în vre­mea lui Elefterie (174-189). Ceea ce 1-a dus la Roma a fost rapida răspândire a ereziilor gnostice, călătoria fiind făcută cu scopul de a aduna materiale informa­tive cu privire la dreapta credinţă îm­părtăşită de diverse Biserici creştine locale, pentru a le folosi împotriva gnos­ticilor. Majoritatea fragmentelor păstrate de Eusebiu se referă la istoria Bisericii din Ierusalim De importanţă pentru isto­ria Bisericii, sunt relatările privind mar­tiriul Sf. lacob, fratele Domnului, arun­cat de pe acoperişul templului şi apoi lapidat, alegerea lui Simeon al lui Cleopa ca urmaş al lui lacob şi martirizarea lui prin răstignire, căutarea urmaşilor lui David, din porunca lui Vespasian şi Do-mitian, pentru a fi ucişi, cu scopul de a scăpa de 'conspiratori'. Cât priveşte pre­supusa listă a episcopilor Romei, pe care Hegesip ar fi întocmit-o, nu avem sufi­ciente date pentru a afirma cu certitudine că el a fost interesat de un astfel de lucru, sau că a întocmit o astfel de listă. De fapt, el reţine doar numele episcopilor Romei din perioada şederii sale la Roma şi cu care s-a întreţinut, probabil, în ve­derea unor consultări şi discuţii doctri­nare. Hegesip mai reţine numele a şapte secte iudaice, care luptau împotriva tri­bului lui Iuda şi a lui Hristos: esenienii, galileenii, hemerobaptiştii, masboteenii, samaritenii, saducheii şi fariseii. Majori­tatea ereziarhilor vremii se trag din aces­te grupări.

Migne, PG, 5, 1307-1328; M. J. Routh, Reliquae Sacrae, I, ed. a Il-a, 1846, p. 207-

219; Th. Zahn, Forschungen zur Geschichte des neutestamentlichen Kanons und der altkirchlichen Literatur, 6, Erlangen, 1900, p. 228-273; H. J. Lawlor, Eusebiana: Essays on the Ecclesiasiical History of Eusebius, Oxford, 1912, 3-107; despre lista papală vezi: C.H. Turner în H. B. Swete, Essays on the Early Church and the Ministry, 1918, p. 115-120, 207; H. J. Bardsley, Reconstruc-tions of Early Christian Documents, voi. I, 1935; L. Herrmann, La familie du Christ d'apres Hegessippe, Rev. de l'univ. de Bruxelles, 42, 1937, p. 387- 394; E.W. Turner, The Pattern of the Christian Truth, Lonon, 1954, p. 379-386; Cross, Hegesippus, art în ODCC, p. 628; W. Milligan, He-gessipus, art. în Smith-Wace, II, p. 875-878; Altaner-Stuiber, 1981, p. 109-110; Quasten, Patrology, I, p. 284-286 cu bibliografie bogată; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 72-73; Idem, II, p. 13-16; F. Scorza Barcellona, Hegessippe, în DECA, I, p. 1225-1226; M. Durst, Hegesipp, în LACL, p. 278, cu biblio­grafie.

Hegesip (Pseudo-)

Hegesip (Pseudo-), autor al unei tradu­ceri libere, din greacă în latină, a lucrării lui losif Flaviu, De bello iudaica, în manuscrise, traducerea este atribuită lui Ambrozie. Lucrarea a fost redusă doar Ia cinci cărţi. Autorul acestei prelucrări a elaborat pe alocuri textul lui Flaviu, adăugând materiale din cealaltă lucrare a sa Antichităţi iudaice. Textul s-a bucurat de o largă circulaţie, în sec. V a fost folo­sit de Isidore de Sevillia, ale cărui referiri la Marea Moartă, Ia lacul Ghenizaret etc., sunt preluări literale din traducerea lui Hegesip.

Migne, PL, 15, 2061-2310; PLS, 576; V. Ussani, Hegesipp i qui dicitur Historiae Libri V, CSEL, 66, I, 1932; O. Michel-O. Bouer-feind, Flavius Josephus, De Bello Judaico, I, MUnchen², 1962, XXX şi urm.; T.W. Davids, Hegesippus (2), art. în Smith-Wace, II,,-p.

878; LTK, 5, 61 cu bibliografie; Altaner-stui-ber, 1980, p. 385; B. Studer, Hegesippe, în DECA, I, p. 1126; G. Rowekamp, Ps.-

Hegesipp (De bello judaico), în LACL, p. 278-279 cu bibliografie.

Heiric de Auxerre

Heiric de Auxerre (841-876), clasicist şi haghiograf medieval, născut la Hery in Franţa. A fost trimis la mânăstire la vârs­ta de 7 ani, învăţătorul lui fiind Haimo*. îşi continuă studiile la Ferrieres şi Laon. Sub influenţa lui Lupus de Ferrieres (859-860) şi a irlandezului Ilie, adân­ceşte cultura clasică greacă şi romană, ceea ce explică multiplele referiri la diverşi scriitori clasici greco-romani. în timpul activităţii sale ca stareţ al mănăs­tirii St. Medard din Soissons, îl cunoaşte pe John Scotus Erigena*. A activat ca profesor la Auxerre până la sfârşitul vieţii. Este cunoscut mai ales pentru Vita S. Germani Antissiodorensis, scrisă în versuri, dedicată lui Carol Pleşuvul, care a fost urmată de Miracula, în două cărţi. El a mai colaborat şi la întocmirea lu­crării: Gesta Epîscoporum Antissiodo-rensium. Heiric face legătura dintre şco­lile carolingiene şi cele medievale de mai târziu, în special prin Remigius*, căruia i-a fost profesor.

L. Traube, MGH, Poetae, III, (1896), p. 421-517; B. Haureau, Histoire de la philosophie scolastique, Paris, 1872-1880, voi I, p. 188-191; F. Obenveg, Grundriss der Geschichte der Philosophie, II, 1928, p. 177-178; J. Wollasch, Zu den personlichen Notizen des Heiricius von S. Germain d'Auxerre, DeutschArchiv, 15, 1959, p. 211-226; Cross, Heiric of Auxerre, în ODCC, p. 630.

Heliand

Heliand este poem biblic scris în saxona veche prin sec. IX, întocmit pe baza

HELIAND

HELLADIUS DE TARS

HELPIDIUS RUSTICUS

HENAN-ISHO II

Diatessaronului lui Tatian. A fost publi­cat pentru prima dată de A. Schmeller la Miinchen în 1830, care i-a dat acest nume. în prefaţa latină a acestui poem, considerată autentică, se afirmă că a fost scris de un bard saxon, din porunca re­gelui Ludovic cel Pios, spre folosul su­puşilor săi recent convertiţi la creştinism. Poemul poartă amprenta tradiţiei poetice saxone a vremii. Poetul îl prezintă pe lisus Hristos ca suveran, iar pe apostoli ca vasali ai Săi. Sunt subliniate, în spe­cial, virtutea smereniei şi iubirea faţă de vrăjmaşi. (Heîiand = Mântuitor, în en­gleza veche: Haelend; în germană: Heiland).

Editio princeps, A. Schmeller, Munchen, 1830; trad. în engleza modernă: Mariana Scott, University of North Carolina Studies in the Germanic Languages and Literatures, LII, 1966; O. Behaghel, ed., Heîiand und Genesis, ed. a 6-a, Halle, 1948; J.K. Bostock, A Handbook ofOldHigh German Literature, Oxford, 1955, p. 141-165, cu bibliografie; Cross, Heîiand, în ODCC, p. 630.