Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
loan II de Ierusalim loan II de Ierusalim, succesorul lui Chirii în scaunul de episcop al Ierusalimului (386-417), a fost învinuit de către Epifanie* de Salamis, în colaborare cu Ieronim*, de origenism. loan se justifică într-un memoriu pe care îl trimite Patriarhului Teofil /\ de Alexandria, întrucât 1-a primit pe Pe-lagiu Ia Ierusalim, loan este amestecat şi în această ceartă. De la el a rămas o mărturisire de credinţă, păstrată în limba siri-acă. Se pare că tot el este autorul unora dintre Catehezele mystagogice, atribuite lui Chirii*. C.A. Caspari, Ungedruckte... Quellen zur Geschichte des Taufsymbols der Glaubens-regel, I, Christiania, 1866, p. 161-212 (toate documentele ce provin de la loan); Ieronim, Epist. 51; Idem, Contra lohannem Hiero-solymitanum; Ghenadie, Vir. UI, 30; A. Guillamont, Leş Kephalaia Gnostica d'Eva-gre le Pontique et l'Histoire de l'Origenisme, Paris, 1962, p. 87-92; W.H. Fremantle, Joannes (216) II, art. în Smith-Wace, III, p. 379-381; H. Crouzel, Jean II de Jerusalem, în DECA, II, p. 1310; G. ROwekamp, Johannes H. von Jerusalem, în LACL, p. 348-349, cu bibliografie.
loan de Kellia (sec. VI), episcop de Kellia, localitate la sud de Alexandria, nu departe de Sketes. A fost hirotonit ca episcop monofizit de lacob* Baradeus. loan a fost unul dintre cei care au luat atitudine fermă împotriva triteismului lui loan* Philoponul. Poartă corespondenţă cu Longin, episcopul nubienilor, pe care îl asigură că îi va proteja deplasările secrete în Egipt, în 575 îl hirotoneşte pe IOAN DE KELLIA IOAN MANDAKUNI IOAN MANDAKUNI IOAN MAXENŢIU diaconul Petru în funcţia de patriarh de Alexandria, ca succesor al lui Teodosie, fiindcă alexandrinii ÎI refuzaseră pe Teodor, arhimandrit sirian, care fusese hirotonit de Longin. CPG, 7229 (anatema); CSCO, 17, p. 160-161; CSCO, 52, p. 111-112 (trad. latină); CPG, 7230 (scrisoarea lui Longin); CSCO, 17, p. 277-278; CSCO, 52, p. 194; G. Fur-lani, L'anatema di Giovanni di Alessandria contro Giovanni Filipono, AAT, 55, 1919-1920, p. 188-194; E. Honigmann, Eveques et eveches monophysiîes d'Asie anterieure au Vle siecle, CSCO, 127, subs. 2, Louvain, 1951, p. 175, 183, 226-227, 232-233; F. Scorza Barcellona, Jean de Kelfia, în DECA, II, p. 1311; B.R. Suchla, Johannes von Kellia, în LACL, p. 350, cu bibliografie. loan de Litarba sau loan Stilitul loan de Litarba sau loan Stilitul (m. 737), prieten şi corespondent al lui lacob* de Edessa şi George* al Arabilor. Dionisie de Tell-Mahre îl plasează printre cronicarii ale căror opere i-au servit ca surse de informaţie. Lucrarea sa istorică s-a pierdut. De la el au rămas câteva epistole. Una din epistole a fost adresată preotului Daniel, în care el explică textul din Facere 49,10. R. Schroter, ZDMG, 24, 1870, p. 262-266; A. Moberg, Die syrische Grammatik des f. Estonaja, Le Monde Oriental, 3, 1909, p. 24-33; Chabot, p. 89; Duval, p. 198, 289, 376, 377; Baumstark, p. 258-259; Urbina, p. 185.
loan Malalas, cronicar bizantin din a doua jumătate a sec. VI. Posibil de ori- gine siriacă, Malalas însemnând Rhetor. A fost identificat cu loan Scholasticul, care a devenit patriarh de Constantinopol (m. 577). loan Malalas a scris o Crono-grafie sau Istorie universală în 18 cărţi, primele 17 având nuanţe monofizite făţişe, în timp ce cartea a 18-a este ortodoxă. Cronica cuprinde evenimentele petrecute de la Facerea lumii şi până în anul 574. Din nefericire, s-a păstrat expunerea doar până în anul 563. Primele nouă cărţi tratatează evenimente de la Facere şi până la întruparea Domnului nostru lisus Hristos, iar celelalte tratează evenimente legate de istoria Bisericii creştine, dar şi de cea politică, până la 563, constituind un model pe care mulţi 'istorici, răsăriteni şi apuseni, 1-au luat ca exemplu. Migne, PG, 97, 9-790; CPG, 7511 (cu bibliografie); A Schenk Graf von Stauffenberg (ed.), Die romische Kaisergeschichte bei Malalas (cărţile IX-XII), 1913; M. Spinka-G. Downey, cărţile VIII-XVIII după versiunea slavonă, Chicago, 1940 (trad. în engleză); W. Weber, Studien zur Chronik des Malalas, în Festgabe fur A. Deissman, 1927, p. 20-66; G.T. Stokes, Malalas, Joannes, art. în Smith-Wace, III, p. 787-788; Krumbacher, p. 325-334; M.E. Colonna, Gli storici bizantini dai sec. IV al XV sec., N apoi i, 1956, p.73 şi urm.; G. Moravcsik, Byzantinoturcica, I, ed. 2-a, Berliner Byzantinische Arbteiten, X, 1958; p. 329-334, cu bibliografie; Cross, John Malalas, în ODCC, p. 750; Altaner-Stuiber, 1980, p. 234; J.-M. Sauget, Jean Malalas, în DECA, II, p. 1313; U. Hamm, M. Meier, Johannes Malalas, în LACL, p. 351-353, cu bibliografie. loan Mandakuni loan Mandakuni, catolicos armean între 484-498. Genealogic a aparţinut vechii nobilimi armene, iar prin activitatea sa, grupului de 'traducători sacri', îi sunt atribuite 25 de omilii cu teme morale şi practice şi câteva rugăciuni incluse în Cartea de Rugăciuni armeană, în prezent, aceste omilii sunt atribuite lui loan de Cak'nut (sec. VII). S. Weber, Ausgewăhlte Schriften der ar-menischen Kirchenvâter, II, Miinchen, 1927, p. 29-269; Bardenhewer, V, p. 206-208; Altaner-Stuiber, 1980, p. 352; S.J. Voicu, Jean Mundakuni, în DECA, II, p. 1313; P. Bruns, Johannes Mandakuni, în LACL, p. 353, cu bibliografie. loan bar Maswai loan bar Maswai (Yahia ben Masawaih), (m.857), originar din ţinutul Ninive. A studiat la cea mai de seamă şcoală din Bagdad, sub îndrumarea lui Isho* bar Nun, care a devenit patriarh. Mai târziu, loan însuşi ajunge conducătorul acestei şcoli. El a scris mai multe lucrări de medicină atât în siriacă, cât şi în arabă, redând unele din ele şi în greacă. Lucrarea sa, Carte asupra febrei, se păstrează şi în traducere ebraică şi latină, fiind un compendiu de cunoştinţe medicale deţinute de arabi şi sirieni. La Bagdad, loan bar Maswai 1-a avut ca elev şi, apoi ucenic, pe Hunayn*, care şi-a depăşit magistrul, la propriu şi la figurat. Steinschneider, Zeitsch. der deut. morg. Gesell.,vQ\. XLVII, 1893, p. 351-354; M. Pagei, Die angebliche Chirurgie des J. Masue, Berlin, 1893; Duval, p. 272; Chabot, 112.
loan Maxenţiu, presbiter şi arhimandrit din Sciţia Mică. Se crede că s-a născut în a doua parte a sec. V, undeva în Sciţia Mică şi a decedat, tot în acelaşi ţinut, înainte de mijlocul sec. VI. Se ştie că a fost arhimandrit într-o mănăstire aflată sub jurisdicţia episcopului Paternus de Toinis, capitala Sciţiei Mici, care a iscălit un document sinodal cu ocazia sinodului din 520 de la Constantinopol, în calitate de Trovinciae Scythiae Metropolitanus'. Ceea ce putem spune despre mănăstirea unde a trăit loan Maxenţiu este că a fost, fără îndoială, un puternic centru teologic, vieţuitorii de aici fiind preocupaţi de probleme teologice subtile, ca cele privind hristologia, şi nu au ezitat nici un moment să se angajeze în controversele care zdruncinau Biserica pe această temă, ba mai mult, după cum vom vedea, au sugerat formule doctrinare care, după părerea lor, ar fi putut duce Ia rezolvarea acestor tensiuni. în anul 517, izbucneşte la Cohstantino-pol, o nouă controversă care ridica semne de întrebare în legătură cu sinodul de la Calcedon (451). Un rol activ în dezbatere i-a revenit grupului de călugări sciţi care propune, în vederea rezolvării controverselor cu Nestorie şi Eutihie, o nouă formulă hristologică, cunoscută şi sub denumirea de formula teopaschită: Unus de Trinitate passus est in carne, Disputa ajunge la apogeu în 519, când la Constantinopol soseşte o delegaţie din partea papei Hormisda*, formată din Germanus, episcop de Capua, episcopul loan, preotul Blandus şi diaconii Felix şi Dioscor, pentru a negocia o cale de reconciliere, în acelaşi timp, se mai dezbăteau la Constantinopol, şi scrierile lui Faustus*, episcop semipelagian de Riez, despre care călugării sciţi spuneau că sunt eretice. Printre cei care se opuneau călugărilor sciţi se aflau: Victor, Paternus, episcopul Tomisului şi alţi episcopi din Sciţia. Ambele grupări se bucurau de trecere la curtea imperială a împăratului Justin, călugării sciţi fiind sprijiniţi de generalul Vitalianus de Zaldapa, rudă apropiată a Iui Leonţiu* de Bizanţ, iar IOAN MAXENTIU IOAN MAXENTIU opozanţii lor erau sprijiniţi de Justinian, nepotul împăratului Justin. La sosirea delegaţiei romane, călugării sciţi îi cer sprijinul şi, în consecinţă, prezintă membrilor acesteia o mărturisire, scrisă de loan Maxenţiu, De Christo professio. în acest document, ei afirmă că nu sunt împotriva sinodului de la Calcedon, ba mai mult, ei susţin anatema pentru toţi cei care se opun sau consideră imperfecte hotărârile acestuia, dar, ca punct de apărare a acestui sinod, propun propria lor formulă cu privire la Treime. Totodată, ei denunţă învăţăturile lui Pelagiu şi Coelestius şi ale adepţilor lui Teodor de Mopsuestia. Ei mai cer să fie ascultaţi şi în ceea ce priveşte disputa cu Victor, Paternus'şi ceilalţi episcopi sciţi. Delegaţia romană nu se angajează direct în dispută, însă, la cererea împăratului şi a lui Vitalianus, ei acceptă o întrevedere, însă fără să ia vreo decizie. Vitalianus îi cheamă pe călugări în faţa Patriarhului loan II de Constantinopoi. Nu se cunoaşte care a fost rezultatul întrevederii, întrucât nu au câştig de cauză, călugării sciţi se hotărăsc să trimită o delegaţie la Roma. Din acea delegaţie au făcut parte: Acriile, loan, Leonţiu şi Mauriciu. Aceştia urmau să prezinte în faţa papei Hormisda cazul lor. Primirea celor patru călugări sciţi la Roma nu a fost una dintre cele mai călduroase. Papa amână întrevederea cu ei. între timp, în Răsărit, disputa se extindea, în special la Ierusalim, Antio-hia şi Syria Secunda. Justinian trece de partea călugărilor sciţi, devenind sprijinitorul lor. Are ioc un schimb de scrisori între Constantinopoi şi Roma. Printre scrisorile trimise ta Roma, este şi cea a lui Possessor, episcop african exilat de către arieni, care îi solicită lui Hormisda să-i dea un răspuns urgent cu privire la scrierile lui Faustus. în pofida intervenţiilor pe lângă Hormisda, călugării sciţi nu primesc nici un răspuns. De aceea, ei se adresează episcopi lor africani aflaţi în exil în Sardinia, dintre care unii erau vestiţi pentru ortodoxia credinţei lor. Şi de această dată, Maxenţiu este cel care concepe apelul către 'Dacianus, Fortunatus, Albanus, Orontius, Boethus, Fulgentius, Januarius şi cei împreună mărturisitori cu ei'. Apelul primeşte un răspuns din partea lui Fulgentius, episcop de Ruspe, intitulat De Incarnatione et gratia Domini noştri Jesu Christi, în care este exprimată aprobarea mărturisirii de credinţă expusă în apel 'de către fraţii trimişi la Roma din Răsărit în cauza credinţei lor'. Călugării sciţi părăsesc Roma; nu se ştie dacă au fost forţaţi să facă acest lucru sau dacă au fugit, deoarece ei erau 'deţinuţi' acolo, înainte de a pleca din Roma, ei mai scriu un protest pe care îl lipesc pe statuile împăraţilor, ca apel virtual către poporul roman. Prefectul cetăţii, Faustus, îi scrie o scrisoare lui Trifoiius, presbiter din Constantinopoi, pentru a primi clarificările de rigoare. Scrisoarea prefectului s-a pierdut, iar din răspuns mai există fragmente din care se deduce reacţia negativă faţă de călugării sciţi, acuzaţi că susţin o doctrină care izvorăşte din erezia lui Arie. Reveniţi la Constantinopoi, Maxenţiu trimite lui Fulgeţiu, în numele confraţilor săi, o copie a lucrării lui Faustus de Riez, cerându-i părerea, în răspunsul său, Fulgenţiu are numai păreri bune la adresa călugărilor sciţi, în cele din urmă şi papa Hormisda, care a păstrat tăcere, îi răspunde lui Possessor, care i se adresase cu o scrisoare cerându-i diverse clarificări, în timp ce are cuvinte de apreciere faţă de credinţa acestuia, papa vorbeşte despre călugării sciţi în cei mai negativi termeni posibili, atrăgând atenţie la pericolul pe care aceştia îl reprezentau. Acest răspuns al lui Hormisda ajunge şi în mâinile lui Maxenţiu, care se grăbeşte să-i răspundă, în Ad Epistolam Hormisdae Responsio, Maxenţiu afirmă cu nu îi vine a crede că autorul acelei scrisori este Hormisda, deoarece, în întâlnirea pe care a avut-o cu acesta la Roma, el a făcut alte aprecieri faţă de ei decât cele exprimate în scrisoarea sa. El atrage atenţia asupra faptului că dezbaterea pe marginea formulei prezentată de sciţi este o ceartă pentru cuvinte şi se declară nedumerit pentru că scrierile lui Faustus, chiar dacă nu erau autoritative, au fost recomandate spre citire, deşi ele conţineau erezii pelagiene. Despre Maxenţiu nu mai ştim nimic până după moartea lui Hormisda, când enciclica sa ajunge în mâinile episcopilor africani exilaţi în Sardinia, alături de răspunsul lui Maxenţiu. Aceştia îi răspund lui Maxenţiu, aprobând întru totul învăţătura lor ca fiind ortodoxă, recomandând scrisorile lui Augustin* către Prosper* şi Ilarie*, amintite şi de Hormisda în scrisoarea lui către Possessor.
învăţătura propusă de loan Maxenţiu, a fost în cele din urmă, acceptată de sinodul de la Roma din 532. loan II, episcopul Romei, îi apără şi declară că învăţătura călugărilor sciţi a fost întotdeauna conformă cu doctrina ortodoxă, în consecinţă, sinodul de la Constantinopoi din 553 îi anatematizează pe toţi cei care condamnă învăţătura acestora. Cu aceasta părerile pro şi contra nu au luat sfârşit, deşi treptat tensiunile cauzate de această controversă au dispărut. Dintre operele scrise de loan Maxenţiu s-au păstrat următoarele: Libellus fidei, adresată delegaţiei trimisă de Hormisda la Constantinopoi; Professio brevissima catholicae fidei; Brevissima adnotationis ratio Verbi Dei ad propriam carnem; Responsio contra acephalos; Contra nestorianos et pelagianos ad satisfac-tionem fratrum; Introducerea la lucrarea colectivă făcută de călugării sciţi în care este expusă doctrina lor trinitară Prolegomena ad Maxentii aliorumque scytha-rum monachorum. Deosebit de interesantă este disputa acestuia cu Hormisda, concentrată în Responsio adversus Hormisdae. Epistidam XXVIII, care dezvăluie o minte clară şi logică, profundele sale cunoştinţe teologice şi rafinamentul deosebit al limbajului său. Este posibil ca şi cele opt canoane, cunoscute sub denumirea de Araussicane, sosite la Roma pentru conciliul de la Orange din 529, să îi aparţină tot lui Maxenţiu. Cât priveşte doctrina centrală propusă de călugării sciţi, ea se distinge prin ortodoxia conţinutului şi a credinţei: 'Mărturisim un singur şi acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru lisus Hristos, acelaşi desăvârşit în dumnezeire, acelaşi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, acelaşi dîn suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate, afară de păcat, născut din Tatăl după dumnezeire înaintea veacurilor, iar în zilele cele mai de pe urmă acelaşi (născut) după umanitate, pentru noi, şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Măria, Născătoare de Dumnezeu, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, despre Care trebuie să ştim că este în două firi, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, în care nu dispare deosebirea firilor din cauza unirii, ci în care se păstrează proprietatea fiecărei firi, acestea întâlnindu-se într-o singură Persoană şi o singură ipostasă, care nu trebuie împărţită sau despărţită în două persoane'. Interesant de observat preocuparea autorilor, care veneau de la Dunărea de Jos, de a respinge în special erezia nestoriană, fie prin lucrări speciale ca cele ale lui loan* Cassian, loan* Maxenţiu, Leonţiu şi
IOAN MAXENŢIU episcopul loan de la Tomis, fie prin traduceri din Sf. Chirii* al Alexandriei şi prefeţe, ca Dionisie* Exiguus, sau în lucrări generale ca cele ale călugărilor sciţi către episcopii africani, şi aceasta pentru că ei au sesizat primejdia uriaşă a acestei erezii pentru credinciosul simplu, de unde grija lor de a o combate(Coman). Prin întreaga sa operă şi activitate, loan Maxenţiu rămâne un exemplu de dăruire faţă de credinţa ortodoxă şi perseverare în apărarea adevărului. (N.B.) Migne, 86, l, 75-158; CPL 656-665; CCL 85 A (cu bibliografie); T. W. D, Maxentius, Joannes (4), art. în Smith-Wace, III, p. 865-868; V. Gh. Sibiescu, Călugării sciţi, Sibiu, 1936; Nestor Vornicescu, Mitrop. Olteniei, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. 1V-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1984, p. 74-79; I. G. Coman, Şi Cuvântul Trup s-a făcut, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 234-238; G. Morin, Le Temoignage perdu de Jean eveque de Torni, JThS 7, 1906, p. 74-77; Amann, DTC, 15, col. 505-512; Altaner-Stuiber, 1980, p. 480-481; M. Simonetti, Jean Ma-xence, în DECA, U, p. 1314; C. Schmidt, Johannes Maxentius, în L AC L, p. 353.
loan Milostivul, patriarh ortodox de Alexandria (609-616/7). S-a născut la Amathos în Cipru, în a doua jumătate a sec. VI, unde tatăl său, Epifanie, era guvernator. S-a făcut cunoscut prin faptele sale de milostenie faţă de cei săraci, ceea ce a făcut ca la moartea lui Teodor, populaţia Alexandriei să ceară înscăunarea lui ca patriarh, poziţie pe care el o acceptă cu oarecare ezitare. Şi în această calitate, el a continuat actele sale de milostenie. IOAN MOSHU Activitatea sa de milostenie nu s-a rezumat doar la Egipt. După cucerirea Siriei şi a Palestinei de către perşi (614), el organizează ajutoare pentru refugiaţii din aceste ţinuturi şi mai ales pentru patriarhia de Ierusalim, condusă de patriarhul Modest, împreună cu acesta, el reorganizează cultul la locurile sfinte. Când ameninţarea persană se apropia de Egipt, el acceptă oferta prefectului augustal Nichita de a se transfera la Constan-tinopol. Acest lucru nu se împlineşte, deoarece în drum spre Constantinopol, loan se opreşte în oraşul său natal, unde decedează la scurtă vreme (în 617 sau 619/20). Leontie, episcop de Neapolis în Cipru, scrie prima sa biografie, care a fost tradusă în latină de Anastasie Bibliotecarul, la porunca papii Nicolae. Această lucrare este menţionată în actele celei de a patra sesiuni a celui de al şaptelea sinod ecumenic de la Niceea, 787. Simeon* Metafrastul (m. 960) scrie şi el o biografie a Sf. loan Milostivul, într-o oarecare măsură preluată după Leontie. La rîndul lui, loan a scris viaţa Sf. Tihon, fiind înscris pe lista hagiografilor Bisericii creştine. Migne, PG, 114, 894-966; Acta SS. Boli., ian. 498; Mansi, XIII, 54; BHG, 1859; H. Usener (ed.), Sonderbare Heilige, I, Leipzig, 1907; Cayre, II, p. 280; L.Davidson, Joannes (15), art în Smith-Wace, III, p. 348; BS, 6, 750-756; Altaner-Stuiber, 980, p. 242; D. Stiernon, în DSp 8, col. 267-269; J.-M. Sauget, Jean l'Aumonier, în DECA, II, p. 1291-1292; M. Skeb, OSB, Johannes Elee-mosynarius, în LACL, p. 347-348 cu bibliografie.
loan Moshu sau Moschus (550-619), scriitor duhovnicesc, supranumit, pentru viaţa lui deosebită, Eukratas - Cumpă- IOAN MOSHU tarul. După informaţia lui Fotie*, s-a născut la Damasc, pe la mijlocul sec. VI. îşi începe viaţa de monah la mănăstirea Sf. Teodosie de lângă Ierusalim. Se dedică trăirii şi practicii nevoinţelor ascetice, devenind anahoret, mai întâi pe Valea Iordanului şi apoi în noua lavră Sf. Sava. Pentru a se familiariza cu experienţele duhvniceşti ale altor trăitori, loan Moschus pleacă, în compania prietenului său Sofronie, să viziteze centrele monahale din Sinai şi Egipt. După invazia perşilor, el se retrage mai întâi la Antiohia, iar când aceştia intră în Siria, loan pleacă la Alexandria, mereu în compania aceluiaşi prieten, Sofronie, care va deveni patriarh al Ierusalimului. Aici ia legătura cu loan* cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, şi vizitează toate mănăstirile egiptene până la Oaza, ajungând să cunoască îndeaproape viaţa îmbunătăţită a marilor trăitori de aici. Cucerirea Ierusalimului de către perşi îl determină pe loan să plece la Roma. în timpul şederii sale la Roma compune opera sa principală intitulată: Livada duhovnicească sau Limo-nariul. loan se stinge din viaţă la Roma în anul 619 (după alte păreri în 634), având dorinţa ultimă ca rămăşiţele pământeşti să-i fie înmormântate la mănăstirea Sinai, unde stătuse 10 ani. împreună cu alţi 10 ucenici, Sofronie se îmbarcă, având trupul neînsufleţit al lui loan cu ei, spre Palestina. Când ajung la Ascalon, li se aduce vestea că Sinaiul a fost cucerit de arabi Din această pricină, ei se îndreaptă spre Ierusalim şi îl înmormântează în cimitirul mănăstirii sale de metanie, Sf. Teodosie. Lucrarea sa principală, Livada duhovnicească sau Limonariul, numită şi Noul Paradis (Hortulus Novus), este o colecţie de întâmplări, povestiri şi sentinţe adunate de el în timpul peregrinărilor sale pe Ia diferitele mânăstrrpe care le-a vizitat. Lucrarea a fost atribuită uneori lui Sofronie, deoarece acesta a publicat-o după moartea autorului, în realitate, loan îi dedică lui Sofronie această lucrare, în total, Limonariul cuprinde peste 300 de relatări deosebite, care evidenţiează, într-un mod nuanţat şi delicat, vieţile şi înţelepciunea unor oameni virtuoşi, dăruiţi trăirii duhovniceşti. Ea se aseamănă cu Historia Lausiaca a lui Paladiu* de He-lenopolis. De-a lungul vremii, Limonariul a fost supus unor redactări şi remanieri succesive, după cum putem deduce din diversele manuscrise care s-au păstrat. Cronologic, relatările sale merg până la Heraclie. Nu este vorba aici de biografii complete, cum aflăm la cei doi monahi Anastasie*, loan* Carpatul şi alţii. Limonariul este una din cele mai populare lucrări în cercurile monahale, şi nu numai. Stilul ei uşor, rafinamentul descrierilor şi căldura povestirilor o fac deosebit de accesibilă şi atrăgătoare, împreună cu Sofronie, loan Moschu a mai scris şi o biografie a patriarhului loan cel Milostiv al Alexandriei, depăşită însă de cea a lui Leonţiu de Neapolis. loan a fost unul din cei mai mari peregrini ai epocii sale, un observator excelent al evenimentelor şi un bun îndrumător. EI a reţinut aspecte ale controverselor monofizite, el însuşi fiind apărător al ortodoxiei calcedoniene şi adversar al monotelismului. în Biserica Ortodoxă Română, Limonariul a circulat atât în greacă, cât şi în slavonă. Dovadă a popularităţii de care s-a bucurat această lucrare, este şi faptul că numai în Biblioteca Academiei Române au fost descoperite 25 de manuscrise, desigur unele incomplete. Limonariul a fost tradus în siriacă, latină, georgiană, coptă, arabă, franceză germană, română etc. IOAN MOSHU IOAN DE NAPOLI IOAN DE NIKIU IOAN DE PENEK Migne, PG, 74, 119-122; Idem, 87, 3, 2847-3116; în română prima traducere a fost făcută de Veniamin Costache, Mănăstirea Neamţu, 1814; loan Moshu, Limonariu sau Livada Duhovnicească, traducere şi comentarii de T. Bodogae şi D. Fecioru, Alba lulia, 1991; în franc. M. J. Rouet de Journel, în SCh., 12, Paris, 1946, retip. 1960; în engl. M. H. Baynes, The 'Pratum spirituale', în O.C.P., 13, 1937; H. Chadwick, John Moschus and his Friend Sophronius the Sophist, în JThS, 25, 1974, p. 41-74; C. Hole, Johannes Moschus, art. în Smith-Wace, III, p. 407-408; Bardenhewer, V, p. 131-135; Cayre, II, p. 279-280; Tixeront, Patrologie, p. 404-405; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 286-288; Cross, Moschus, John, art. în ODCC, p. 943; Altaner-Stuiber, 1980, p. 241-242, cu bibliografie; T. Spidlik, Jean Moschus, DECA, II, p. 1314-1315; J. Pauli, OSB, Johannes Moschus, în LACL, p. 353-354 cu bibliografie. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|