Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Junilius (Africanus)

Junilius (sec. VI), urmaşul lui Trebonian în postul de quaestor la curtea împăratu­lui Justinian, cunoscut îndeobşte sub nu­mele de Junilius Africanul, datorită ori­ginii sale africane. Funcţia de quaestor, care avea un caracter juridic, era deosebit de importantă, întrucât acesta cerceta toate apelurile care veneau din întreg im­periul. De aceea, persoana care deţinea această funcţie trebuia să fie una cu totul deosebită şi bine familiarizată cu practi­ca juridică, în ceea ce îl priveşte pe Ju­nilius, Procopiu* nu are deloc cuvinte de laudă, considerându-1 ignorant în drept şi cunoscător doar al literaturii latine. Lim­ba greacă, zicea el, o vorbea ca unul care nu a fost educat în greacă, adeseori stârnind râsul celor care îl ascultau, în plus, a mai adăugat că Junilius era avar şi corupt. Spusele lui Procopiu trebuie re­ceptate cu anumită precauţie, dacă avem în vedere stilul şi vocabularul calomnia­tor al Istoriei sale secrete. Deşi era laic, Junilius era interesat şi de probleme teo­logice, întrebat fiind de Primasius* de Adrumetum, care venise la Constanti-nopol pentru diverse probleme, între care unele teologice, care este cel mai bun teolog între greci, Junilius îl recomandă pe Pavel* de Nisibe. La cererea lui Pri­masius, Junilius traduce în latină lucrarea acestuia, pe care Abhd-isho o numeşte: Maschelmonutho desurtho, cu titlul: In-stituta regularia divinae legis, îndeobşte cunoscută ca De partibus divinae legis, în realitate titlul primului capitol. Este

vorba de un mic manual de iniţiere în interpretarea Sf. Scripturi. Junilius aran­jează această lucrare sub forma unui dia­log, transformând-o astfel într-un manual catehetic. Lucrarea este importantă întru­cât dezvăluie modul de abordare a mate­rialului cuprins în Sf. Scriptură, precum şi principiile de interpretare, cu pre­cădere cele alegorice, ale textului scrip-turistic. Lui Junilius i-a mai fost atribuit şi un comentar la primul capitol din Fa­cere, în realitate acest comentariu îi apar­ţine lui Beda* Venerabilul.

Migne, PL, 68, 15-42; CPL, 872; U. Morrica, Storia della letteratura latina cristiana, IIÎ, 2, p. 1482-1485; G. Salmon, Junilius, art. în Smith-Wace, III, p. 534-535; M. Simonetti, Junilius, în DECA, II, p. 1377; P. Bruns, Junilius Africanus, în LACL, p. 365.

JUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSO­FUL, SF. (c. 100 - c. 165), cel mai de seamă dintre apologeţii creştini de limbă greacă din sec. II, una dintre cele mai nobile personalităţi ale literaturii creştine primare. S-a născut la Flavia Neapolis, odinioară Sichem, lângă Nablus în Pales­tina, într-o familie păgână. Justin a fost crescut şi educat în tradiţia şi cultura păgână. El însuşi mărturiseşte că a în­văţat mai întâi într-o şcoală stoică, apoi în una peripatetică şi, în cele din urmă, la una pitagoreică, fără a fi însă satisfăcut de învăţăturile primite. Pe stoici i-a pă­răsit pentru că nu i-au dat explicaţii satis­făcătoare cu privire la natura lui Dum­nezeu, pe peripatetici pentru că i-au soli­citat de la bun început taxele de învăţă­mânt, iar pe pitagoreici, pentru că au insistat ca el să înceapă studiul filosofiei prin studierea muzicii, astronomiei şi geometriei, după care putea adânci filo-sofia. A fost atras o vreme de platonism, până când a întâlnit un bătrân care i-a

spus că platonismul nu satisface inima şi că trebuie să se îndrepte spre 'profeţii care singuri anunţau adevărul'. După propria-i mărturisire, discuţia cu bătrânul îl stârneşte sufleteşte şi se converteşte: 'Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi şi de bărbaţii aceia care sunt prie­tenii lui Hristos. Şi gândind la cuvintele lui (ale bătrânului), găseam că aceasta este singura filosofic sigură şi aducătoare de folos, în felul acesta şi pentru acestea sunt eu filosof. La această experienţă se adaugă şi altele legate mai ales de com­portarea deosebită a creştinilor în timpul persecuţiilor şi viaţa lor specială în ge­neral. După convertirea sa, care a avut loc probabil la Efes, el se dedică cu totul apărării credinţei creştine. Păstrând veş­mântul filosofilor greci, pallium-uL se dedică răspândirii credinţei creştine. Ajunge la Roma, în timpul domniei lui Antonin Pius (138-161), unde întemeiază o şcoală, avându-1 ca elev pe Taţian* Asirianul. Este posibil ca şi Sf. Irineu* din Lyon să fi audiat cursurile sale. Acti­vitatea sa filosofică şi catehetică îl piuie în conflict cu filosoful cinic Crescens, un personaj decăzut din punct de vedere moral, care îi acuza pe creştini de ateism şi imoralitate, fără a-i cunoaşte, înfrânt de Sf. Justin, Crescens îl denunţă, iar acesta moare decapitat, împreună cu alţi şase creştini apropiaţi lui, în anul 165, în timpul prefectului Junius Rusticus (163-167). Detalii cu privire la martiriul Sf. Justin avem din Martyrium S. Justini et Socium, document bazat pe raportul ofi­cial al curţii de Ia Roma. Sf. Justin a fost un scriitor prolific, în informaţiile pe care ni le transmite Eusebiu*, găsim menţionate următoarele lucrări: cele două Apologii, prima adre­sată lui Antonin Piui, fiilor săi, senatului şi poporului roman; a doua, lui Antonin

Verus, adică lui Marcu Aureliu. Cuvânt către greci, Combatere, Despre monar­hia lui Dumnezeu, Psalmistul, Despre suflet (lucrare redactată sub forma unor scolii), Dialogul cu Iudeul Trifon. Sf Justin însuşi mai menţionează, în prima sa Apologie, că a scris: Contra lui Mar-don, Tratat contra tuturor ereziilor, De­spre înviere din care se păstrează frag­mente în Sacra Parattela a Sf. loan Damaschinul. Mai există şi alte lucrări, dar care nu par a fi autentice, semnalate de Ieronim*: Cuvânt către greci, îndemn către greci şi Despre monarhia lui Dum­nezeu. La acestea se adaugă o listă de lucrări care s-au dovedit a nu fi autentice, deşi ultimele patru lucrări menţionate aici par a avea un limbaj şi doctrină ase­mănătoare cu cea a operelor autentice ate Sf. Justin: Scrisoarea către Zena şi Se-remis; Expunerea dreptei credinţe sau Despre Treime (s-a dovedit că acest tratat aparţine lui Teodoret*, J. Lebon şi R.V. Sellers); întrebări şi răspunsuri către

a

ortodocşi; întrebări creştine către pa-

A

gâni; întrebări ale grecilor către creş­tini; Combaterea unor păreri aristote­lice. Din operele autentice s-au păstrat: Apologia I; Apologia 11 şi Dialogul cu Iudeul Trifon.

întrucât nu avem la îndemână întreaga operă a Sf. Justin, nu putem prezenta o expunere exhaustivă asupra modului în care el a abordat doctrina creştină. Din ceea ce s-a păstrat însă, descifrăm o minte alertă şi lucidă, întotdeauna gata de a formula răspunsuri şi argumente în favoarea credinţei creştine. El a încercat să arunce o punte de legătură între gândi­rea creştină şi filosofia păgână, întot­deauna înclinând balanţa în favoarea adevărului revelat. Chiar dacă doctrina lui necesită unele elucidări, apologia creş­tinismului în faţa păgânismului rămâne exemplară, ea îmbinând argumentul

JUSTIN MARTIRUL

JUSTIN MARTIRUL

JUSTIN GNOSTICUL


raţional cu afirmarea doctrinei creştine. De aceea, avem în scrierile Sf. Justin o serie de elemente de doctrină care au provocat o problematică bogată pe care o vor elucida şi adânci generaţiile patris­tice ce vor urma.

Pentru Sf. Justin, Dumnezeu este veşnic, nenăscut, fără nume şi sălăşluind în lăcaşurile supracereşti. El este acelaşi şi veşnic asemănător şi cauză de existenţă pentru toate celelalte lucruri. Fiinţă per­sonală, vie, pură, desăvârşită moral, El este Tatăl dreptăţii, al cumpătării şi al tu­turor celorlalte virtuţi. Atotputernic fiind, El poate să asigure oamenilor învierea. El a creat lumea din bunătate faţă de oameni, iar lucrarea Sa dumnezeiască

A

este imuabilă şi veşnică. In actul creaţiei, un rol important îl are Logosul. Tot Lui îi revine pregătirea omenirii pentru mân­tuire şi mântuirea propriu-zisă. Modul în care prezintă teoria sa despre Logos poartă nuanţe subordinaţioniste, lucru explicabil, dacă avem în vedere că doc­trina treimică nu a fost deplin formulată. Sf. Justin susţine însă cu tărie dumne­zeirea lui lisus Hristos, întemeind acest lucru pe profeţiile Vechiului Testament şi al experienţei sale personale. De altfel, cea mai importantă doctrină pentru Sf. Justin este cea a Logosului, deoarece ea formează o punte de legătură între filo-sofia păgână şi creştinism. Justin învaţă că, deşi Logosul divin s-a arătat în plină­tatea lui doar în lisus Hristos, 'o sămânţă a Logosului' a fost diseminată în întreaga omenire cu mult înainte de Hristos. Căci fiecare fiinţă umană posedă în raţiunea sa o sămânţă a Logosului. Aşa se face că nu numai profeţii Vechiului Testament, ci şi filosofii păgâni poartă o sămânţă germi­nativă a Logosului în sufletele lor, cum au fost, de exemplu, Heraclit, Socrate şi filosoful stoic Musonius, care au trăit potrivit Logosului, Cuvântul lui Dum-

nezeu. Ba mai mult, pe unii ca aceştia el îi considera creştini: 'Cei ce au vieţuit potrivit Cuvântului, sunt creştini, chiar dacă au fost socotiţi atei. Astfel au fost, bunăoară, la elini: Socrates şi Heraclit, şi cei asemenea lor' (Apoi. I, 46). Sf. Duh este Duhul profetic care a insuflat Sf. Scriptură şi care se purta deasupra apelor la creaţie. Acest Duh deţine locui al trei­lea, după Logos (Coman). El descoperă a treia persoană a Sf. Treimi în formula baptismală. Dacă în cazul cosmologiei, Sf. Justin este mai sărac în afirmaţii, sus­ţinând doar că Dumnezeu a făcut lumea dintr-o materie informă, pentru antropo­logie regăsim coordonatele unei gândiri bine conturate. Departe de a afirma un trihotomism clasic, Sf. Justin vorbeşte despre suflet care este nemuritor prin voia lui Dumnezeu, nu de la natură. Dacă ar fi nemuritor prin sine, atunci, el ar fi parte din Inteligenţa suverană, ceea ce ar suprima deosebirea dintre Creator şi creatură. Nemurirea sufletului este de­terminată de participarea lui la izvorul vieţii, care este Dumnezeu, în plus, por­nind de la Psalmul 81, el susţine că toţi oamenii sunt vrednici să se îndum-nezeiască, având puterea de a deveni fii ai Celui Preaînalt (Dial. 124). Sf. Justin vorbeşte doar despre două taine: botezul, care este renaşterea întru viaţa veşnică; prin botez părăsim starea de fii ai nece­sităţii şi ai ignoranţei, şi devenim fiii ale­gerii şi ai cunoştinţei, pentru a dobândi iertarea păcatelor. Cea de a doua taină menţionată este Sf. Euharistie, care este adusă Tatălui în numele Fiului şi al Du­hului Sfânt ca laudă, mulţumire şi mă­rire, pentru a fi învrednicit pe fraţi de aceste lucruri din partea Lui. Vinul şi Pâinea sunt Trupul şi Sângele lui lisus cel întrupat, ajunse la această prefacere prin rugăciune. Euharistia este o jertfa.

Sf. Justin este cel dintâi scriitor creştin care adaugă paralelei Adam-Hristos pe cea a Evei şi Măriei, prezentându-le pe acestea în antiteză. Eva, care a fost fecioară şi neîntinată, luând în pântece prin cuvântul şarpelui, a dat naştere ne­supunerii şi morţii. Măria a primit cre­dinţă şi bucurie, atunci când îngerul Ga-vriil i-a adus vestea cea bună că Duhul Domnului a umbrit-o şi că cel ce se va naşte este Fiul lui Dumnezeu şi a zis: 'Fie mie după cuvântul tău', în eshatologie, Sf. Justin este hiliast, datorită probabil influenţei lui Papias*.

Migne, PG 6; Corpus apologetanim chris-tianorum saeculi secundi, edit. Io. Car. Th. Eques de Otto, voi. I, Justini philosophi et martyris opera, tom. I, pars I, editio III, lenae, 1875, p. 2-193; G. Rauschen, Die bei-den Apologien, Kempten und Munchen, BKV, 13, II Aufl., 1913; L. Pautigny, Leş Apologies (Textes et Documents 1), Paris, 1904; ANF I, p. 159-193; Olimp Căciulă, Sfântul Iustin Martirul si Filosoful, Apologia întâia în favoare creştinilor, Apologia a doua in favoarea creştinilor si Dialogul cu Iudeul Trifon, în PSB, 2, Bucureşti 1980, p. 23-266; R. Stahler, Justin Martyr et l'apologetique (these), Geneva, 1935; J.C.M. van Winden, An Early Christian Philosopher, Justin Martyr's Dialogue with Trypho, cap. 1-9, Philosophia Patrum, l, Leyden, 1971; L. Duncker, Zur Geschichte der christlichen Logoslehre in den ersten Jahrhunderten. Die Logoslehre Jitstins des Martyrers, Gottingen, 1848; P. Prigent, Justin et l'Ancien Testament, Paris, 1964; N. Hyldahl, Philosophie und Christentum. Eine Interpretation der Einlei-tungzum Dialog Justins, Copenhagen, 1966; D. Bourgeois, La sagesse des Anciens dans le mystere du Verbe. Evangile et philosophie de saint Justin, Paris, 1981; Bardenhewer, I, p. 206-262; Altaner-Stuiber, 1966, p. 65-71; H. S. Holland, Justin, art. în Smith-Wace, III, p. 560-587; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 50-56; Idem, I, p. 263-312; Cross, Justin Martyr, art. în ODCC, p. 770; Quasten,

Patrology, I, p. 196-219, cu bibliografie bogată; R.J. De Simone, Justin, philosophe et martyr, în DECA, II, p. 1382-1385, cu bi­bliografie; C.P. Vetten, Justin der Mărtyrer, în LACL, p. 365-369, cu bibliografie.

Justin (Pseudo-)

Lui Justin Martirul şi Filosoful i-au fost atribuite o serie de lucrări care în reali­tate nu îi aparţin. Unele din acestea da­tează de prin sec. V-VI. Doar trei aparţin sec. II-III, şi anume: De monarchia, în care se demonstrează credinţa mono­teistă pe baza poeţilor greci; Oratio ad graecos, autorul explicându-şi motivele care I-au determinat să se convertească la creştinism, şi Cohortatio ad graecos, în care este pusă în comparaţie discordanţa dintre scriitorii greci, pe de o parte, şi armonia dintre Moise şi profeţi», pe de altă parte. Gânditorii greci au exprimat adevărul în măsura în care acesta se re­găseşte deja în Scriptură, de unde necesi­tatea citirii Sf. Scripturi. _;

Migne, PG, 6, 229-241, 241-312, 312-325; Bardenhewer, I, 215-219; A. Casamassa, Gti apologisti greci, Roma, 1944, p. 91-116; R. Grant, The Cohortatio of Pseudo-Justin, HThR, 51, 1958, p. 128-134; M. Marcpvich, Pseudo-Justin, Pros Ellenas, JThS, 24, 1973, p. 500-502; P. Siniscalco, Caratteri espres-sivi e estetici della profezia veter-testamen-taria seconda la Cohortatio ad Graecos attribuita a Giustino, SSR, 4, 1980, p. 29-44, cu bibliografie; N. Zeelegers-Vander Vorst, Leş citations despoetes grecs chez Ies apolo-gistes chretiens du H^e s iede, Louvain, 1972; A. Di Berardino, Justin (Pseudo-), în DECA, II, p. 1385.

Justin Gnosticul

Justin Gnosticul, gânditor şi scriitor gnostic, autorul Cărţii lui Baruch. Infor­maţiile despre el le avem de la Ipolit*,

JUSTIM GNOSTICUL

JUSTIN GNOSTICUL

JUSTUS DE TOLEDO


care spune în legătură cu el că 'a întâlnit mulţi eretici, dar niciodată unul mai rău decât Justin'. La baza întregii existenţe, susţinea Justin, se află trei principii, două masculine şi unul feminin: Binele su­prem, Elohim şi Eden. Binele suprem nu are un alt nume. El reprezintă cunoaşte­rea perfectă şi este rupt cu totul de lumea creată, care este opera lui Elohim, Tatăl întregii creaţii, care nu posedă cunoaş­terea perfectă, însă nu este supus pati­milor rele. Principiul feminin, Eden sau Israel, este identificat cu pământul, nu posedă nici un fel de cunoaştere şi este supus mâniei. El este reprezentat sub formă de femeie, până la mijlocul trupu­lui, şi restul şarpe. Elohim se îndrăgos­teşte de ea şi, din împreunarea lor, iau naştere 24 de îngeri: 12 paterni, care cooperează cu Tatăl şi fac voia lui, şi 12 materni, care cooperează şi fac voia mamei. Un rol important îl joacă cel de al treilea înger din seria celor paterni, şi anume, Baruch, şi din seria celor materni, Naas, Şarpele, care mai este şi autorul răului. Pomii din Grădina Edenului la care se face referire în Facere, sunt în realitate cei 24 de îngeri. Baruch este Pomul Vieţii, iar Naas,pomul cunoaşterii binelui şi răului, îngerii populează pă­mântul şi creează animalele din partea de jos, şerpoasă, a lui Eden, iar din partea de sus, îl creează pe om. Omul este dăruit de către Eden cu suflet animal, iar Elo­him îi dă spiritul, prin aceasta facându-1 pecetea iubirii şi a unirii dintre principiul feminin şi cel masculin, în cele din urmă, Elohim se retrage la Binele Suprem, sălăşluindu-se la dreapta acestuia. Lu­mea rămâne în sarcina lui Eden care, supărată că a fost abandonată de Elohim, îl trimite pe Babei (care mai este numit Afrodita) să stârnească patimile adultere şi să distrugă căsătoriile oamenilor. La rândul lui, Elohim îl trimite pe Baruch să

ajute spiritul oamenilor, permiţându-le să mănânce din toţi pomii Paradisului, dar nu şi din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Mâncând din ceilalţi pomi, Elo­him le-a dat oamenilor posibilitatea de a se supune celorlalţi îngeri materni, care stârneau în ei pasiuni inocente, însă .nu şi în cazul lui Naas, care a săvârşit adulter cu Eva şi pederastie cu Adam. Răul vine, deci, în mod direct de la Eden şi indirect de la Elohim care a părăsit-o, facând-o ostilă creaţiei. Prin gura lui Baruch, Elo­him îi îndeamnă pe oameni să se întoar­că spre Binele Suprem. Baruch a fost tri­mis lui Moise şi, prin el, fiilor lui Israel, însă, întrucât în Moise se afla spiritul de la Elohim şi sufletul de la Eden, care se aflau în tensiune, Naas îl determină pe acesta să ascundă poruncile lui Baruch, şi să le înlocuiască cu ale sale. La fej, Naas i-a indus în eroare şi pe profeţi, care nu s-au mai supus poruncilor lui Elohim date de către Baruch. Pentru a echilibra situaţia, Elohim îl trimite pe Hercule, pro­fet dintre cei necircumcişi. Cele două­sprezece munci şi tot atâtea victorii ale lui Hercule reprezintă tot atâtea biruinţe asupra celor 12 îngeri materni. Dar şi el este indus în eroare de Omphale, acelaşi cu Babei şi Afrodita. Aşa se face că, în cele din urmă, Baruch este trimis la lisus, care era de 12 ani şi păştea o turmă de oi. Doar lisus a rezistat seducţiilor lui Naas, care, supărându-se, face ca el să fie răs­tignit, lisus părăseşte trupul răstignit, zi-cându-i lui Eden: 'Femeie, îţi ai fiul de­plin', ceea ce înseamnă sufletul animal şi trupul pământesc derivate de la ea şi spi­ritul de la Elohim sunt încredinţate aces­tuia, iar el se urcă la Binele Suprem. Ipolit reproduce şi alte nuanţe ale sis­temului gnostic promovat de Justin, care au indus în eroare pe mulţi creştini.

Ipolit, haer., 5, 23, 1-27, 6, 10, 15; W. VSlker, Zur Gqschichte der christlichen Gnosis,

TUbingen, 1932,27-33; G. Salmon, Jusîinus (3) the Gnostic, art. în Smith-Wace, III, p. 587-589; Ipolit, Ref., V, 23-27; J.P. Steffes, Das Wesen des Gnostizismus und sein Verhăltnis zum Katolischen Dogma, For-schungen zur christlichen Literatur und Dog-mengeschichte, XIV, 4, Paderborn, 1922, p. 128-133; R. Haardt, Die Gnosis. Wesen und Zeugnisse, Salzburg, 1967, p. 98-105; E. Haenchen, Das Buch Baruch, în Die Gnosis,

1. 
   Ziirich şi Stuttgart, 1969, p. 65-79; M.
   Marcovich, Studies in Graeco-Roman Reli-
   gions and Gnosticism, Leiden, 1988, p. 93-
   119; S. Lilla, Justin le Gnostique,m DECA,
   
2. 
   p. 1386; R. Hanig, Justin de Gnostiker, în
   LACL, p. 365.
   

Justin Siculus

Justin Siculus (sec. V), episcop de Cilicia, autorul unei scrisori păstrate în greacă şi în traducere latină, intitulată: Epistola Justini episcopi Sicilia ad Petrum Fullonem, în care protestează împotriva adaosului eretic la Trisaghion. Se pare că este vorba de Cilicia şi nu de Sicilia, fiind vorba de o greşeală de tran­scriere. Dodwell îi atribuie lui Justin Siculus două din lucrările puse sub nu­mele lui Justin Martirul şi Filosoful: Quaestiones ad Orthodoxos şi Confessio Consubstanţiali Trinitate.

Dodwell, Dissert. in Irenaeum, p. 263, 264; G.T. Stokes, Justinus (11) Siculus, art. în Smith-Wace, III, p. 590.

Justinian

Justinian, episcop de Valencia (527-547). Provine dintr-o familie creştină din Tarragon, care a dat mai mulţi episcopi (Justus de Urgell, Elpidius de Huesca şi Nebridius, toţi fraţi ai săi). Isidor îl men­ţionează în De vir. ill. 33, atribuindu-i un tratat, Liber responsiones, adresat unui

oarecare Rusticus, în care respinge o serie de erori ariene şi donatiste. Tratatul este împărţit în cinci părţi şi tratează pro­bleme de hristologie şi referitoare la bo­tez. Se pare că tratatul lui Ildefonsus*, Liber de cognitione baptismi este o pre­lucrare a lucrării lui Justinian. Justinian a activat în timpul domniei regelui Theu-des şi a iscălit actele sinodului de la Va­lencia din 546. S-a păstrat şi epitaful lui scris în versuri.

Ildefons, De cogitatione baptismi, în Migne, PL 96; A. Hellferich, Der -westgotische Aria-nismus, Berlin, 1860, p. 41-49; C.P. Caspari, Quellen zur Geschichte des Taufsymbols, 2, Cristianîa, 1869, p. 290-300; M.A. Ward, Justinianus (4), art. în Smith-Wace, III, p. 538; A. Linage Conde, Tras las huellas de Justiniano de Valencia, Primer Congrese de Historia del Paîs Valenciano, II, Valencia, 1981, p. 353-363; M. Diaz y Diaz, Justinien de Valence, în DECA; II, p. 1389; E. Rei-chert, Justinian von Valencia, în LACL, p. 370-371, cu bibliografie.

Justus de Toledo

Justus de Toledo a fost unul din contem­poranii lui Isidor* de Sevilla, călugăr şi apoi abate al mănăstirii din Agali din împrejurimile oraşului Toledo. El dedică o lucrare predecesorului său la abaţie, în care elaborează problema responsabi­lităţilor fundamentale ale păstorului de suflete. Lui îi este atribuit un scurt tratat, De aenigmatibus Salomonis, despre care s-a crezut că a fost elaborat de Taio de Saragossa (651-683). S-a stins din viaţă în jurul anului 633.

CPL 1235; A.C. Vega, SP 56, Madrid, 1957, p. 308-419; M. Diaz y Diaz, Justus de Tolede, în DECA, II, p. 1390; E. Reichert, Justus von Toledo, în LACL, p. 371.

JUSTUS DE URGEL

KENDl

KORIUN


Justus de Urgel

Justus de Urgel, episcop de Urgel (527-546), unul din cei trei fraţi ai lui Justi-nian, episcop de Toledo, menţionat şi el de Isidor în De vir. ///., 33, ca autor al unei lucrări: Libellus expositionis in can-tica canticorum. Este vorba de o lucrare fără pretenţii de originalitate, care pro­pune interpretarea clasică a acestui text vechi-testamentar, în sensul că cei doi soţi îl simbolizează pe Hristos şi Biserica Sa. Lucrarea este prefaţată de o scrisoare a lui Sergiu, mitropolit de Tarraconensis. Numele lui Justus se găseşte între sem-

natarii actelor sinodului al doilea de la Toledo, din 527 şi ai celor de la sinodul din Gerona din 546.

Migne, PL, 67, 961-991; CPL, 1091-1092; M.A. Ward, Justus (19), art. în Smith-Wace, III, p. 592; Morrica, III, 2, p. 1518-1519; Alta-ner-Stuiber, 1980, p. 492; M. Simonetti, Jus­tus d'Urgell, în DECA, II, p. 1390; E. Schulz-Fugel, Justus von Urgel, în LACL, p. 371.

Juvencus Caius, Vettius Aquilinius vezi luvencus, Caius Vettius Aquilinus

K

Kendi

Kendi, Candius sau Ebn Canda, este plasat de către Assemani, be baza unei informaţii dată de Amr ibn Matta, în vre­mea patriarhului loan IV. Se pare, totuşi, că ar fi vorba despre o altă persoană şi anume, Abd al-Masih (Ya'qub) ibn Ishaq al-Kindi, autorul unei Apologii a religiei creştine. Această apologie datează din timpul domniei califului al-Ma'mun (813-833), şi se sincronizează cu dis­putele duse de teologul creştin Teodor* Abu Qurrah, episcop de Harran. Lucra­rea a fost scrisă în arabă.

Abhd-isho, BO, III, l, 213; 77*? Apology of Al-Kindi, SPCK Press, 1885; Wright, p. 158; Duval, p. 388, nota 3.

Khorohpoud

Khorohpoud (în lat. Chorobutus), istoric persan menţionat de Moise* de Chorene. A fost secretarul Iui Sapor, regele Persiei. In bătălia de Ia Ctesiphon, el cade pri­zonier în mâinile împăratului Julian. După moartea lui Julian, Khorohpoud vine în Grecia, în compania lui Jovian. Aici îmbrăţişează credinţa creştină şi primeşte numele de Eleazar. învaţă limba greacă şi scrie istoria războiului dintre Sapor şi Julian. Tot el traduce în greacă un volum din istoria veche scrisă de un alt captiv Barsumas, numit de către perşi Rasdsohoun.

Moise de Chorene, Istoria Armeniei, cartea II, cap. 69, 70, în Langloîs, Historiens, II, p. 116; G.T. Stokes, Khorohpoud, art. în Smith-Wace, III, p. 607-608.

Knik' Hawatoy

Knik' Hawatoy, un bogat florilegiu hris-tologic armean, compus la sfârşitul sec. VII, la cererea catolicosului Comitas, după cum se poate deduce din titlul lu­crării. Sunt adunate documente aparţi­nând unor autori greci, sirieni şi, bine­înţeles, armeni. Autorul sau autorii au făcut uz, în cea mai mare parte, de mate­riale deja traduse în armeană.

Textul în armeană: [K. Ter-Mkrt%'ean], Knik' hawatoy 'woy yvwllap 'ar ew s. hogekir Harc 'n me-roc' dawanowteanc' yawowrs Komitas hat 'owlikosi hamahawak'eal (Pecetea credinţei sfintei Biserici Universale, a ortodocşilor şi a Părinţilor noştri inspiraţi, compusă în zilele catolicosului Comitas), S. Egminiacin, 1914; J. Lebon, Leş citations patristiques grecques du \ RHE, 25, 1929, p. 5-32; S. J. Voicu, Knik' Hawatoy (Sceaude la Foi), în DECA, II, p. 1394.

Koriun

Koriun, scriitor armean din prima jumătate a sec. V, ucenic al lui Mesrob*. Este autorul unei biografii a lui Mesrob, care s-a păstrat în două versiuni diferite, scrisă în jurul anului 445. Din informaţiile furnizate de către Koriun, deducem că el a ftcut parte din prima generaţie de mari traducă­tori din greacă în armeană din sec. V.

Cele două versiuni au fost publicate la Veneţia: prima în 1833, p. 1-29; a doua în 1854; V. Langlois, Collection des historiens anciens et modernes de l'Armenie, II, Paris, 1869, p. 1-16; S. Weber, Ausgewăhlte Schrif-ten der armenischen Kirchenvăter, I, Mun-chen, 1927, p. 181-232; B. Norhad, Koriun, The Life of Mashtots, New York, 1964; M. Abelean, Leben des Maschtotz, New york, 1985; G. Winkler, Koriuns Biographie des Mesrop, Roma, 1994; Karst, DTC, 10, col. 789-792; Altaner-Stuiber, 1980, p. 351; S.J. Voicu, Koriun, în DECA, II, p. 1395; P. Bruns, Koriun, în LACL, p. 385-386 cu bibliografie.

Labirint, Micul

Labirint, Micul, este vorba de un tratat din sec. III, îndreptat contra ereticilor adopţianişîi, Teodot* şi Artemon*, care din nefericire s-a pierdut. Cel care i-a dat acest titlu Micul Labirint (o UAKpoq XapxjpivSoi;). a fost Teodoret* de Cyr, care îl atribuie lui Origen*. Eusebiu* de Cezareea citează două pasaje. Acest tra­tat trebuie deosebit de o altă lucrare, inti­tulată Labirintul, menţionată de Fotie*, şi care a fost identificată cu cartea X din Refutatio a lui Ipolit*. Cât priveşte auto­rul, părerile sunt împărţite. Unii îl atri­buie lui Ipoiit (Lightfoot, Harnack şi Bardenhewer), iar alţii lui Gaius* (G. Salmon).

Teodoret, H aer. Fab. Comp., II, 5; Eusebiu, Hist. eccl., V, 28; J.B. Lightfoot, St. Clement of Rome, II, ed. 1890, p. 377-380; Barden­hewer, II, p. 597 şi urm.; G. Salmon, Caius (2), în Smith-Wace, I, p. 384-386; Cross, Little Labyrinth, The., în ODCC, p. 828.

Labubna

Labubna, istoriograf sau scrib regal la curtea regelui Abgar din Edessa. La po­runca lui Abgar, Labubna a redactat lu­crarea intitulată: Doctrina lui Tadeu Apos­tolul. La sfârşitul lucrării, el a precizat că este fiul lui Senac, fiul lui Ebedshaddai. Moise* de Chorene afirmă că Labubna a consemnat toate tranzacţiile care au avut loc în timpul domniei regilor Abgar şi Sanadroug, depunându-le în arhivele din

Edessa. In traducerile europene, numele lui Labubna este redat diferit: Leroubna fiul scribului Apschatar (Langlois), Gheroupna fiul scriitorului Apchatar (Le Vaillant); Lerubnase fiul cancelarului Afsadare. iar în literatura istorică ar­meană, Gheroubna (Brosset).

Cureton, Ancient Syrian Documents, p. 23, şi nota de la pag. 166; Moise de Chorene, Ist, Arm, II, cap. 36; Langlois, Historiens de /'Armenie, II, p. 99; M. Brosset, în Mem. de l¹ Acad. de S. Petersbourg, 1869, nr. 5, p. 25; G.T. Stokes, Labubna, ari. în Smith-Wace, III, p. 612.

Lactantiu, Lucius Caelius Firmianus

Lactantiu, Lucius Caelius Firmianus (c.240-c.320), apologet creştin de limbă latină. S-a născut în Africa, în jurul anu­lui 240, în apropiere de Cirta sau Mascula. Studiază retorica şi filosofia cu Arnobiu, câştigându-şi un mare renume în vremea împăratului Diocleţian, care îl numeşte profesor de retorică latină la Nicomidia în Bithynia. La Nicomidia vine în contact cu creştinismul şi se con­verteşte, probabil în anul 300. Funcţio­nează ca profesor până la izbucnirea per­secuţiei lui Diocleţian (303), când este obligat să demisioneze. Părăseşte Bithy­nia în 305 sau 306. în anul 317 este che­mat de împăratul Constantin la Treveri (Trier), în Galia, ca profesor al fiului său Crisipus. Data morţii rămâne incertă. Cunoscut şi sub denumirea de Cicero creştin, Lactantiu a lăsat o operă al cărei stil şi frumuseţe literară sunt cu greu de egalat. Din nefericire, doctrina sa nu este la nivelul veşmântului ei lingvistic. Pri­ma lucrare, în ordine cronologică, este De opificio Dei - Despre lucrarea lui Dumnezeu, un tratat în 20 de capitole, în care autorul încearcă să prezinte geneza

făpturii umane, dând detalii despre suflet şi trup, de la crearea acestuia de către Dumnezeu. Lucrarea, adresată unui oare­care Demetrianus, urmăreşte să schiţeze elementele fundamentale ale unei antro­pologii creştine în comparaţie cu antro­pologia păgână (Coman). Divinae Insti-tutiones - Instituţiile dumnezeieşti, lu­crarea principală a lui Lactantiu, este considerată o primă Summa theologiae în limba latină, din perioada patristică,' întrucât redă, pentru întâia dată, un com­pendiu sistematic al concepţiilor creştine de viaţă. Scopul ei este acela de a demon­stra falsitatea speculaţiei şi a religiei păgâne în faţa 'adevăratei înţelepciuni şi religii'. Titlul este împrumutat din Insti­tuţiile dreptului civil, conţinutul lucrării constituindu-se ca un răspuns la acuzele aduse creştinilor de doi autori păgâni, unul, filosof luxos şi libidinos, după cum îl califică autorul nostru, iar altul, un ju­decător, probabil Hierocles. Epitome di-vinarum Institutionum - Rezumatul dum­nezeieştilor Instituţii, este o reeditare rezumativă a Instituţiilor dumnezeieşti, făcută pentru un anume 'frate Pentadiu', în care autorul aduce unele completări şi face diverse corecturi şi clarificări. De ira Dei - Despre mânia lui Dumnezeu^ adresată unui oarecare Donatus, este o replică dată epicureilor şi stoicilor care susţineau că, întrucât în Dumnezeu nu există afecte, El nu se poate mânia. Pen­tru Lactantiu a susţine o astfel de teorie înseamnă a nega providenţa divină şi chiar existenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, El trebuie să fie activ, deoarece a fi viu înseamnă a fi activ, iar această activitate nu este altceva decât 'administrarea lumii'. Dacă Dumnezeu nu se mânie, atunci nu poate exista pro­videnţă, deoarece grija Lui faţă de om cere ca El să fie mişcat până la mânie împotriva celor care săvârşesc răul. Cine

iubeşte pe cei buni îi urăşte pe cei răi. Nimeni nu iubeşte Viaţa fără a urî moar­tea. Mânia lui Dumnezeu poate fi îm-bânzită, deşi mânia Lui rămâne veşnică faţă de cei ce păcătuiesc veşnic. De mor-tibits persecutorum - Despre moartea persecutorilor, adresată martirului Donat, reliefează efectele mâniei şi pedeapsa divină faţă de persecutorii cei răi. El descrie, ca exemple elocvente, moartea lui Nero, Domiţian, Decius, Valerian şi Aurel ian. De ave phoenice - Despre pa­sărea phoenix, în versuri compuse în dis­tihuri hexa-pentametrice, prezintă în slove şi metafore deosebit de frumoase, motivul binecunoscutei păsări phoenix, simbol al învierii şi al vieţii veşnice. Deşi este primul scriitor care încearcă p privire concisă asupra doctrinei creştine, Lactantiu nu poate fi considerat eu ade­vărat teolog, întrucât îi lipsesc cunoş*-ţintele şi capacitatea necesare (Quasten). Ideea centrală a operelor sale este provi­denţa divină (Quasten). Concepţia lui de­spre Dumnezeu este întrucâtva dualistă şi mai puţin trinitară. înainte de crearea lumii, Dumnezeu a produs un Spirit, pe Fiul Său, asemenea Lui, înzestrat cu toate perfecţiunile divine. Apoi gene­rează o a doua fiinţă, bună în sine, dar care nu-şi păstrează statutul şi natura din pricina invidiei pe care o simţea faţă de Fiul. Datorită invidiei, această a doua fiinţă trece de la bine la rău şi s-a numit diavol, sursă a relelor şi arhiduşmanul Iui Dumnezeu. Duşmănia faţă de Dumnezeu se materializează în univers la creare, în­trucât creaţia constă din două elemente: cerul, lăcaşul Iui Dumnezeu şi al luminii şi pământul, lăcaşul oamenilor, locul în­tunericului şi al morţii. Omul, format din trup şi suflet, este o fiinţă în permanentă tensiune, deoarece trupul şi sufletul sunt elemente ostile şi în război permanent. Trupul, luat din pământ, aparţine diavo-

LACTANTIU

LAODICEEA, CANOANELE DE LA

LAODICEEA, CANOANELE DE LA

LATRONIANUS

lului, iar sufletul, fiind din cer, este al lui Dumnezeu. Răsplata sau pedeapsa omu­lui este, deci, în funcţie de victoria unui element asupra celuilalt. Lactanţiu res­pinge traducianismul lui Tertullian*, sus­ţinând că sufletul nu se naşte prin efortul tatălui, sau prin efortul mamei şi nici prin efortul celor doi împreună. Sufletul nu poate fi produs din suflete, modul pro­ducerii sufletelor aparţinând cu totul lui Dumnezeu, în eelesiologie, el pune accent pe Biserica spirituală (Coman). Biserica este o forţă care nu rezidă în pereţii unei clădiri, ci în lumina şi în credinţa oame­nilor care cred în Dumnezeu. Eshatolo-gia propusă de el are nuanţe milenariste.

Migne, PL, 6-7; CPL, 85-92; S. Brandt-G. Laubmann, CSEL,19, 27, 1890-1897; în engl. W. Fletcher, ANL, 21,22; ANF, 7; C.T. Arieşan, De mortibus persecutorul». De ave Phoenice, trad. în româneşte, introducere şi note, col. 'Cum Patribus', Timişoara, 2000; M. Gebhardt, Dos Leben und die Schriften des Laktantius, diss., Erlangen, 1924; Anto­nie Wlosok, Laktanz und die philosophische Gnosis (Abhandlungen der Heidelberger Akademie der Wissenschaften, Philoso-phisch-historisch Klasse, 1960; I. G. Coman, Probleme de filosofic şi literatură patristică, Bucureşti, 1944, p. 105-135; A. Wlosok, Laktanz und die philosophische Gnosis, Heidelberg, 1960; M. Perrin, (ed.), Lactance et son temps. Recherches actuelles, Paris, 1978; P. Monat, Lactance et la Bible, Paris, 1982; W. Winger, Personalităt durch Hu-manităt. Das ethikgschichtliche Profil christ-licher Handlungslehre bei Lactanz, Forum Interdisziplinăre Ethik (hg. v. Gerfried W. Hunold) 22, 2 Bande, Frankfurt/Main, (Lang), 1999; E. Foulkes, Lactantius, art. în Smith-Wace, 3, p. 613-617; Altaner-Stuiber, 1980, \%5-\W;T\\eront,Patrologie, 163-166; 1. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 89-91; Idem, II, 180-236; Quasten, Patrology, II, p. 392-410 cu bibliografie; V. Loi, Lactance, în DECA, H, p. 1397-1399; K.H. Scharte, Laktanz, în LACL, p. 337-388 cu bibliografie.

Laodiceea

Laodiceea, cetate elenistă în provincia romană Asia Mică, înfloritoare în perioa­da apostolică. A fost întemeiată de Antioh II, care i-a dat numele soţiei sale. Credinţa creştină a ajuns la Laodiceea în perioada apostolică. Pentru un răstimp, a fost sediu episcopal. Sf. Apostol Pavel a adresat Laodiceenilor o epistolă, proba­bil aceeaşi cu Epistola către Efeseni. în Apocalipsă, cetatea este admonestată pentru că nu era 'nici rece, nici caldă'. A nu fi confundată cu Laodiceea în Pisida (Laodiceea Combusta sau Catacecau-mene), în prezent Yorgan Ladik, plasată pe drumul care ducea de la Efes spre Eu­frat, sau cu Laodiceea de pe coasta nor­dică a Siriei, întemeiată de Seleucus I. în această Laodicee a avut loc un sinod în 481. Apolinarie*, ale cărui erori hristo-logice au fost mult dezbătute, a fost epis­cop al acestei cetăţi din 392. Datorită po­ziţiei ei strategice, cetatea a suferit de pe urma incursiunilor militare bizantine, arabe şi cruciade, fără însă a fi distrusă în totalitate, în 1961, Laodiceea a devenit locul de scaun al arhiepiscopului melchit.

W.M. Ramsey, Cities and Bishoprics of Phrygia, 2 voi.» 1895-1897; Idem, Letters to the Seven Churches, 1904, p. 413-430; C.M. Kaufmann, Handbuch der altchristlichen Epigraphik, St. Louis, 1917; Cross, Laodi-cea, în ODCC, p. 799; H. Dressler, Laodicea, art. în NCE, voi. 8, p. 379-380.

Laodiceea, Canoanele de la

O colecţie de 60 de canoane cuprinse în primele colecţii de canoane bisericeşti. Ele datează probabil din sec. IV, şi sunt împărţite în două grupe, după cuvintele de la începutul fiecărui canon. Pe lângă problemele care privesc practica şi viaţa bisericească, ele tratează şi chestiuni

referitoare la diverse erezii ale vremii: novaţienii, quartodecimanii, montaniştii etc. Pentru studiile biblice, canonul 60 este deosebit de important, întrucât pre­zintă lista cărţilor canonice ale Sf. Scripturi, care se aseamănă cu cea dată în Canoanele Apostolice. Despre sinodul de la Laodiceea, care a produs aceste ca­noane, nu avem informaţii precise, în orice caz, el nu ar fi putut să aibă loc înainte de anul 345.

Hardouin, î, 1715, col. 777-192; Mansi, II, 1759, col. 563-604; B.F. Westcott, A General Survey of the History of the Canon of the New Testament, 1855, p. 498-508; T. Zahn, Geschichte der Neutestamentlichen Kanons, II, pt. l, 1890, p. 192-202; Cross, Laodicea, Canons of., în ODCC, p. 799.

Laodiceeni, Epistola către

Colecţie de texte preluate din Epistolele Sf. Apostol Pavel, compusă cu scopul de a împlini cuvintele din Col. 4, 16, în care se face referire la o Epistolă paulină către Laodiceeni. Textul a fost redactat în lim­ba greacă, probabil în sec. IV-V şi s-a păstrat doar în traducere latină. Se re­găseşte într-o serie de manuscrise ale Noului Testament din sec. VI-XV, cât şi în diverse ediţii noutestamentare tipărite, mai vechi. Von Harnack crede că este vorba de un fals marcionit. Teoria nu se confirmă.

J.B. Lightfoot, St. Paul's Epistles- to the Collosians adto Philemon, 1879, p. 274-300; M.R. James, The Apocriphal New Testament, 1924, p. 478-480; A von Harnack, Der Apokryphe Briefdes Apostels Paulus an die Laodicener, eine marcionitische Fălschung aus der 2. Hălfte des 2. Jahrhunderts, în Sb. Berlin, 1923, p. 235-245.

Lapsi

Lapsi (lat.- cei căzuţi). Este vorba de acei creştini care, din diverse motive, s-au

lepădat de credinţa creştină sub pre­siunea persecuţiilor. La început, actul de apostazie era considerat păcat capital şi deci de neiertat. Persecuţia lui Deciu, cu impactul negativ care 1-a avut în rân­durile creştinilor, a suscitat o reevaluare a actului de apostazie săvârşit sub pre­siunea persecuţiei, mai exact a primejdiei de moarte. Sf. Ciprian*, ca unul care s-a confruntat direct cu această problemă, a deschis posibilitatea iertării apostaţilor care doreau să fie reintegraţi în Biserică, bineînţeles după actele de căinţă nece­sare. Această atitudine iertătoare a Bise­ricii a fost aspru criticată de către o serie de rigori şti, grupaţi sub conducerea lui Novaţian*. Tensiunile pe această temă au fost atât de mari, încât au dus la scindare. O serie de sinoade bisericeşti, ca cele de la Elvira (306), Arîes (314), Ancyra (314), Niceea (325) au promulgat diverse canoane în această problemă.

A. Portolano, // dramma dei het-{'epistolar-io di Cipriano, Napoli, 1972; Cross, Lapsi, în ODCC, p. 799-780; H.J. Vbgt, Lapsi (La question des), în DECA, ÎI, p. 1407-1409. Vezi: TRADITOR.

Latrocinum vezi Sinodul Tâlhăresc de la Efes (449)

Latronianus

Latronianus, poet spaniol din a doua jumătate a sec. IV, adept al lui Pris-cillian*. A fost judecat la Bordeaux îm­preună cu Priscillian şi ceilalţi adepţi, fiind şi el decapitat din porunca lui Ma­xim de Treves, în 385. Fer. Ieronim* vor­beşte despre opera sa poetică, menţio­nând câteva din poemele sale, care însă nu au supravieţuit, în traducerea greacă a lui Sofronie şi în unele manuscrise ale lui Ieronim, este numit Matronianus.

LATRONIANUS

LAURENTIU DE CANTERBURY

LAURENTIU DE CANTERBURY

LAZAR DE BETH QANDASA

Prosper, Chron., p. 736; Sulpicius Sever, II, 51; Ieronim, De vir. ///., 122; W. Lock, Latronianus (2), în Smith-Wace, III, p. 627; H. Chadwick, Priscillian ofAvila. The Occult and the Charismatic in the Early Church, Oxford, 1976, p. 144; S. Zincone, Latro-nianus, în DECA, II, p. 1411-1412.

Laurenţiu de Novae

Laurenţiu de Novae (m. aprox. 417), episcop de Novae (azi Svistov în Bul­garia), localitate pe Dunăre în Moesia Inferioară. Este posibil ca el să fi ocupat o vreme şi scaunul episcopal din Sir-mium (Coman). A trăit şi activat în vre­mea lui Niceta* de Remesiana. Ii sunt atribuite două omilii: Despre pocăinţă (De paenitentia, numită şi De duobus temporibus) şi Despre milostenie (De eleemosyna). Cea de a treia omilie, De­spre femeia canamancă (De muliere chananaea\ pare a fi o traducere liberă după o predică a Sf. loan* Hrisostom, la începutul sec. V. Datorită frumuseţii şi atractivităţii stilului său, Laurenţiu a fost numit 'Mellifluus' (cel dulce ca mierea). Cele două omilii, mai lungi decât o omi­lie obişnuită, dezvăluie un păstor de largă respiraţie creştină, un vorbitor de mare talent, preocupat nu atât de probleme dogmatice, cât mai ales de cele practice, pastorale, pentru care are un simţ deo­sebit (Coman). Este un bun cunoscător al învăţăturii creştine, pe care o ţese cu măiestrie în conţinutul predicilor sale.

Migne, PL, 66, 89-124; G. Morin, L'Eveque Laurent de , în Revue des Sciences philosophiques et the~ologiques, 1937, p. 307-317; C. H, Laurentius (15), în Smith-Wace, FII, p. 630-631; Altaner-Stuiber, 1980, p. 391; I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromânZ, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 175-184; Nestor Vornicescu, Pri­mele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Editura Mitropoliei Olteniei,

Craiova, 1984, p. 79-82; Mihai Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 624-627; A. Solignac,DSp 9, col. 402-404; J. Gribomont, Laurent, în DECA, II, p. 1413; M. Meier, Laurentius Mellifluus, în LACL, p. 388-389.

Laurenţiu de Canterbury

Laurenţiu de Canterbury, al doilea arhi­episcop de Canterbury, 604-619, alături de Augustin, întemeietor al Bisericii creştine din Marea Britanic. A făcut par­te din grupul de misionari, condus de Augustin, trimis de papa Grigorie, în 595, cu scopul de a încreştina Britania. înainte de a deceda, Augustin îl hiro­toneşte episcop, numindu-1 succesor în scaunul episcopal de Canterbury, proba­bil în anul 604. Ca episcop al anglo-saxo-nilor, izbuteşte să depăşească diver­genţele dintre aceştia şi bretoni, în pro­blema ritualului liturgic şi în special asu­pra datei Paştilor. Activitatea sa misio­nară a fost îngreunată de Eobald, susţină­tor înverşunat al păgânismului. Tradiţia bisericească relatează că, datorită atitu­dinii regelui Eobald, Laurenţiu era pe punctul de a părăsi Anglia, când Sf. Petru i se arată în vis şi îl admonestează pentru că voia să-şi părăsească turma, ba mai mult, îl biciuieşte. El merge la rege şi, arătându-i semnele biciului, îl convinge pe acesta să se convertească la credinţa creştină. Singurul document autentic care ne-a parvenit de la Laurenţiu este un fragment, păstrat de Beda* Venerabilul, dintr-o scrisoare adresată episcopilor şi abaţilor din 'Scottia', în care îndeamnă la unitate şi pace în disputa dintre Biserica Celtă şi cea a Romei.

Migne, PL, 179, 1443 AB; BHL, 4741-4742; Beda Venerabilul, Historia ecclesiastica gen-tis Anglorum, I, 27, 33; II, 4-7 (ed. B. Colgrave-R.A.B. Mynors), Oxford, 1969, p.

78, 114, 114-148, 152-156; P.B. Gams, Series episcoporum ecclesiae catholicae, Re-gensburg, 1886 (ed. anast. Graz, 1957), p. 182; W. Stubbs, Laurentius (25), art. în Smith-Wace, III, p. 631-633; R. Gr<§goire, Laurent de Cantorbery, în DECA, II, p. 1415-1416.

Lazar de P'arpi

Lazar de P'arpi (m. după 491), istoric armean de la jumătatea sec. V. Este su­pranumit Lazar Barbezi sau Barbetzi, după locul în care a trăit, Barb sau Pharbe (P'arpi), un sătuleţ de la poalele muntelui Ararat. A aparţinut clasei aristocrate a Armeniei având o educaţie aleasă şi a făcut parte din grupul tinerilor care, sub îndrumarea Sf. Isaac şi a Iui Mesrob*, au fost trimişi să-şi completeze studiile în Grecia. De altfel, datorită educaţiei sale deosebite, a fost numit şi Retorul. La revenire în Armenia, a ocupat diverse funcţii, între care şi cea de administrator al scaunului patriarhal, în vremea ponti­ficatului lui loan* Mandakuni. Această numire a datorat-o prietenului său, prin­ţul Vahan, care fusese ridicat la funcţia de marzaban sau guvernator general al Armeniei de curtea regală persană. Vahan a avut mare sprijin în Lazar pentru reformele pe care le-a întreprins. Prin grija lui Lazar, mănăstirea şi biserica din Etchimiadzin, unde locuia patriarhul, şi-au redobândit vigoarea şi strălucirea de odi­nioară. Activitatea sa a stârnit gelozia unor clerici care 1-au acuzat de hetero-doxie şi, în cele din urmă, a fost silit să se retragă, prinţul Vartaban acordându-i azil în palatul princiar. Aceasta este perioada în care el compune Istoria Armeniei, care acoperă perioada între anii 387 şi până la moartea regelui Peroz al Persiei (484), cu intenţia vădită de a continua Istoria lui Agathanghel* şi a lui Faustus* Bizan-

tinul. El a mai scris şi o scrisoare adre­sată guvernatorului Vahan Mamikonian în care s-a dezvinovăţit de acuzele de erezie aduse de duşmanii săi.

V. Langlois, Collection des historiens anciens et modernes de l'Armenie, II, Paris, 1869, p. 253-368; G. Ter-MkrtC'ean şi St. Markasean, Lazar P'aprec'i Patmowt'ew Toviflt ar Vahan Mamikoneam Tiflis, 1904; C. Sanspeur, Trois sources byzantines de l'