Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Liber genealogus
- Liber graduum
- Liber pontificalis
- Liberatus Diaconus
- Liberian, Catalogul
- LIBERIUS
- Licinianus de Cartagina
- Liudgerus (Ludgerus)
- Liutprand de Cremona
Liber diurnus Liber diurnus sau Liber diurnus Ro-manorum pontifîcium, este o colecţie de formule utilizate în documentele cancelariei papale, începând cu sec. V/VI şi până în sec. X/XL Formulele sunt prezentate uniform, pe trei coloane: Codicele V cu un număr de 99 de formule, Codicele C cu o sută, iar Codicele A cu o sută şi şase fo'rmule. Şirul acestor formule începe cu perioada pregregori-ană, majoritatea aparţinând pontificatului lui Grigorie* cel Mare (590-604) şi al lui Adrian (772-795). Nu este cert dacă aceste formule au fost adunate pentru a fi folosite doar în cancelaria papală, sau dacă au fost făcute cu scop academic, de studiu, sau din interes particular. Documentul în sine este deosebit de important, întrucât aruncă lumină asupra relaţiilor bisericeşti dintre Italia şi Bizanţ, dintre papalitate şi patriarhia de Con-stantinopol. O serie de materiale prezintă elemente legate de istoria locală, proceduri privind modul de adresare către împărat sau către exarh, sau modul de confirmare a alegerilor papale etc. Migne, PL 105, 9-188; H. Foester (ed.), Liber diurnus romanorum pontificium, Bern, 1958; H. Leclerq, DACL 9, 1, 243-344: L. Santifaller, Liber diurnus: Studien und Forschungen, Stuttgart, 1976; J. M. Sansterre, La dat des formules 60-63 du 'Liber diurnus\ Byzantion 48, 1978, p. 226-243; L. Dattrino, Liber diurnis, în DECA, II, p. 1438; B. Windau, Liber diurnis, în LACL, p. 397, cu bibliografie.
Liber genealogus, cunoscută şi sub numele De genealogia patriarcharum sau Origo humani generis, este opera unui cronicar necunoscut din Africa de Nord, de la începutul sec. V, care prezintă într-un mod concis, dar ilustrativ, generaţiile de la Adam şi până la Hristos. Autorul s-a inspirat cu precădere din textele sacre canonice, fără a evita întru totul unele scrieri apocrife. Structura cronografică pare a fi fost preluată din Liber generationis mundi care, la rândul ei, s-a inspirat din Cronica (Chronicori) lui Ipolit*. Versiunea B pare a fi opera unui scriitor donatist. Documentul a fost completat, mai târziu, cu diverse adnotări cronologice, mergând în timp până la Genseric (463). Migne, PL 59, 523; CPL 2254; Th; Mommsen, Chronica minora, l, Berlm; 1892, p. 160-196; C. Frick, Chronica minora, I, Leipzig, 1892, p. 2-27, 133-152; P. de Lagarde, Septuaginta^Studien, II, Cţottinged; 1892, p. 5-41; pentru Liber generationis. mundi: C. Frick, op. cit, Leipzig, 1892Î Chronicon, R. Helm (ed.), GCS 46 [56], Berlin, 1955; V. Loi, Liber genealogus, în DECA, II, p. 1438-1439; G. Broszio, Liber genealogus, în LACL, p. 397; idem, Liber generationis mundi, în LACL, p. 397.
Liber graduum, culegere de discursuri ascetice scrise de către un autor necunoscut la sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V în limba siriacă. O parte din discursuri sunt atribuite lui Evagrie* Ponticul sau călugărului loan* de Lycopolis sau sihastrului Philon. Este vorba de un număr de 30 de discursuri, care abordează teme morale şi ascetice. Lucrarea are mai mult un caracter practic, decât unul dogmatic, păstrând o metodă clşr omiletică şi pare- LIBER GRADUUM LIBERATUS DIACONUS L1BERATUS DIACONUS LIBERIUS
netică. Datorită sincretismului teologic prezent în aceste discursuri, este greu de afirmat cărei tradiţii religioase i-a aparţinut. Ortiz de Urbina sugerează o oarecare similitudine cu messalienii, dar în egală măsură, ar putea fi vorba şi de alte grupări: gnostice, neoplatonice sau euchite. M. Kmosko, Liber graduum, PS, 2, 1306-1360, text siriac şi trad. latină; A. Riicker, Zitate aus dem Matthăus-Evangelium im syrischen Liber pontificalis Liber pontificalis, în traducere 'Cartea papilor', o colecţie de vieţi ale episcopi-lor care au ocupat scaunul Romei de la Sf. Apostol Petru şi până la papa Pius II (m. 1464). Lucrarea este inegală în tratarea temelor, unele fiind abordate superficial, iar altele cu mai multă acribie. Importanţa ei rezidă în informaţiile biografice, istorice, liturgice şi topografice pe care le furnizează. Prezentarea fiecărui papă este făcută după anumite formule, respectându-se cu stricteţe ordinea cronologică. Cu timpul, prezentările au început să fie mai detaliate şi mai extinse, în aşa fel încât cele din sec. VIII şi IX ating dimensiunile unor cărţi mai mici. Cartea este prefaţată de o scrisoare apocrifa a papii Damasus* către lero-nim*, prin care îi cere să întocmească o istorie a papilor de la Sf. Petru şi până la el. Fără îndoială, este vorba de o lucrare redactată în etape. Cea mai veche etapă este opera unui prezbiter din timpul papii Bonifaciu II (530-532). Redactările succesive duc istoria papilor până la Pius II. Informaţia principală pentru primele trei secole este preluată din Catalogul Liberian*. Autorul acestei părţi a fost familiarizat şi cu lucrarea lui Ieronim De viris illustribus. Din nefericire, el a folosit fără discernământ materialul, amestecând informaţiile apocrife cu cele autentice. Un loc aparte, în secvenţa istorică a acestui document, îl ocupă Liber pontificalis de Ravenna, compilată de Angello în jurul anului 841. Liber pontificalis a fost precedată de lista intitulată Depositiones episcoporum roma-norum (255-352), cuprinsă în Chrono-graful din 354 şi de două cataloage, între care cel mai important este cel liberian. L. Duchesne, Le Liber Pontificalis: Texte, introduction et commentaire, 2. voi., Paris, 1886-1892 şi voi. 3, cu îndreptări şi adaosuri de C. Vogel, Paris, 1957; T. Mommsen, Gestorum pontificium romanorum, în MGH, I, I, Berlin 1898 (până la anul 715); trad. în engleză până la 590, cu introducere de Louise R. Loomis, Records of Civilisation, Sources and Studies, III, 1916; E. Caspar, Geschichte des Papsttums, II, p. 314-320; G.T. Stokes, Liber Pontificalis, art. în Smith-Wace, III, p. 713-716; H. Leclercq, O.S.B., în DACL, IX, pt. I, 1930, col. 354-460; EC, 7, col. 1278-1282 cu bibliografie; Cross, Liber Pontificalis, în ODCC, p. 820; J. Chapin, Liber Pontificalis, în NCE, 8, p. 695-696; C. Vogel, Liber Pontificalis, în DECA, II, p. 1440-1441; B. Dumler, Liber pontificalis, în LACL, p. 398. Liberatus Diaconus Liberatus Diaconus sau Liberatus de Cartagina, diacon din Cartagina şi scriitor antieretic latin, autorul unui Bre- viarum causae nestorianorum et eutychi-anorum, scris între anii 560-565. Pe parcursul lucrării, el prezintă şi câteva date autobiografice. Din relatările sale, aflăm că a vizitat Roma în timpul pontificatului papii loan II în afacerea ordinului monahal acoemenit. în 535, face parte din delegaţia episcopilor Caius şi Petru, trimişi la Roma, ca reprezentanţi ai sinodului din Cartagina, pentru a discuta modul de tratare a episcopilor arieni care revin la credinţa cea dreaptă. Ei ajung la Roma după ce loan II decedase. Sunt primiţi de succesorul acestuia, Agapet, care răspunde cererii sinodului prin cei trei delegaţi. Breviarul este, în esenţă, o istorie a controversei hristologice de la Nestorie şi până la Justinian şi reprezintă, totodată, şi o justificare a poziţiei teologilor africani în problema celor Trei Capitole. Ultima parte a lucrării este deosebit de exactă şi bine prezentată, întrucât autorul însuşi a participat la evenimente. Migne, PL, 68, 969-1052, CPL, 865; ACO, II, 5, 98-141; C. Hoit, Liberatus (7) Diaconus, art. în Smith-Wace, III, p. 716-717; Morrica, III, 2, p. 1480-1482; M. Simonetti, Liberatus de Carthage, în DECA, II, p. 1441; B.R. Suchla, Liberatus, în LACL, p. 399. Liberian, Catalogul Listă a papilor până la papa Liberiu (352-366), întocmită de un personaj, numit de către T. Mommsen, 'Cronograful din 354'. Prima parte se bazează pe Cronica Iui Ipolit*, iar a doua este scrisă de autor şi este mai exactă. Lucrarea a fost întocmită pentru uzul creştinilor de la Roma în sec. IV. Este un document de o deosebită valoare pentru istoria primară a Bisericii. Catalogul cuprinde printre altele: un calendar al sărbătorilor de la Roma; o listă a consulilor (245 A.U.C. - 354 d. Hr.); Paschalia din anul 312 până în 354, cu e extindere a perioadei până în 410; o listă a datei morţii episcopilor Romei din 255 până în 352; un Marti-rologiu roman destul de incomplet; o listă a episcopilor Romei de la Sf. Petru şi până la Liberiu; o cronică a istoriei laice a Romei de la începuturi şi până Ia moartea împăratului Liciniu şi o prezentare a celor 14 regiuni ale Romei. T. Mommsen (ed.), Chronica minora, 3 voi., în MGH, Auctores Antiquissimi, IX, XI, XIII, 1892-1898, l, 73-76; C. Nordenfalk, Der Kalender vom Jahre 354 und die lateinische Bitchmalerei des IV. Jahrhunderts, GOteborg, 1936; H. Lietzmann, Petrus und Paulus in Rom, ed. 2-a, 1927, p. 1-28; E. Caspar, Die âlteste romische Bischofsliste, Schriften der Konigsberger gelehrten Gesellsehaft, II, Geisteswissenschaftliche Klasse, HFT. 4, 1926, p. 170-178 şi voi. II, p. 384-392; Bardenhewer. III, p. 558-560; A. Ferrua» S.L, în EC, IV, col. 1007-1009; Cross, Liberian Catalogue, în ODCC, 821. Liberius Liberius, papă între anii 352-366, urmân-du-i în scaun lui lulius, care a decedat la 12 aprilie 352. La urcarea sa pe scaunul pontifical, împărat era Constantius II, care se afla sub influenţa episcopilor arieni, opuşi sinodului de la Niceea. Aceştia doreau ca şi episcopatul apusean să subscrie doctrina ariană şi, în consecinţă, au insistat pe lângă împărat în acest sens. în plus, la începutul pontificatului său, episcopii arieni i-au cerut lui Liberiu să revizuiască hotărârea favorabilă lui Atanasie, luată de papa lulius şi de sinodul de la Sardica (343). Pentru a clarifica lucrurile, se pare că Liberius I-a invitat pe Atanasie să vină la Roma. Atanasie nu face această călătorie, în schimb trimite un memorandum iscălit LIBERIUS LICENTIUS L1CENTIUS LIUDGERUS de 80 de episcopi egipteni. După cercetarea documentului, sinodul roman refuză să-i sprijine pe duşmanii lui Ata-nasie. între timp, sub influenţa episcopului Ursacius de Singidunum şi a lui Va-lens de Mursa, împăratul Constantius convoacă un sinod la Arles, care îl condamnă pe Atanasie. Singurul episcop prezent, care nu a iscălit condamnarea, a fost Paulinus de Treves, şi în consecinţă, a fost exilat. Liberius încearcă să intervină pe lângă împărat pentru rezolvarea tensiunilor existente, prin convocarea unui sinod la care să participe Biserica din Răsărit şi din Apus. Sinodul solicitat de el are loc la Milano în 355, unde, cu excepţia a trei episcopi, cu toţii au iscălit, sub presiune din partea împăratului, condamnarea lui Atanasie. După scurt timp, un mesager imperial, eunucul Eusebiu, se deplasează la Roma, cerându-i lui Liberius să aprobe condamnarea lui Atanasie. Acesta refuză. Ca urmare, Liberius este arestat, dus la Milano, unde se afla împăratul şi în urma confruntării cu acesta, Liberius este trimis în exil la Beroea în Tracia. După doi ani de şedere în exil, Liberius capitulează şi iscăleşte formula ariană. Ieronim* şi Atanasie au considerat că ceea ce el a făcut a fost o mare greşeală. Deoarece, ceea ce Liberius a iscălit a fost fără dubiu o formulă eretică. Care a fost natura acestei formule este greu de descifrat. Sursele care ne stau la dispoziţie sunt patru scrisori papale păstrate de Ilarie* de Poitiers: Studens păci; Quia scio; Pro deifico şi Non doceo, a căror autenticitate este pusă sub semnul întrebării, Liberius primeşte aprobare să revină la Roma, unde îşi reia funcţia de episcop. După moartea lui Constantius, Liberius se declară în favoarea credinţei niceene într-o scrisoare adresată epis-copilor din Italia (362/3) şi într-un răspuns pe care el îl dă episcopilor răsăriteni (366). Datorită slăbiciunii pontificatului său. disciplina în sânul comunităţii religioase de la Roma a avut de suferit. Migne, PL, 8, 1349-1410; CPL, 1628-1631; CCL, 9, 121-123; CSEL, 71, 423-426; CSEL, 65, 89-93; J. Chapman, The Con-tested Letters of Pope Liberius, în RBen., 27, 1910, p. 22-40, 172-203, 325-351; A.L. Feder, Studien zu Hilarius von Poitiers, l, Viena, 1910, p. 153-183; E. Caspar, Geschichte des Papsttums, I, 1930, p. 166-195; Ch. Pietri, Roma Christiana, Roma, 1976, în special p. 237-268; M. Simonetti, Crisa ariana, Roma, 1975, p. 211-249, 395-397; J. Barmby, Liberius (4), în Smith-Wace, III, p. 717-724; Bardenhewer, III, p. 585-588; E. Amman, în DTC, 9, pt. l, 1926, col. 631-659; P.T Camelot, Liberius, Pope, în NCE, 8, p. 714-716; B. Studer, Libere, în DECA, II, p. 1441-1442; B. Dumler, Liberius von Rom, în LACL, p. 399-340, cu bibliografie.
Licentius, poet latin minor, ucenic al Fer. Augustin*. S-a născut la Thagaste, fiind fiul lui Romanianus, binefăcătorul lui Augustin. îl însoţeşte pe Augustin în călătoria sa în Italia, unde rămâne şi după ce acesta se întoarce în Africa, în 386, deşi încă tânăr, participă, ca oaspete al lui Verecundus, la discuţiile filosofice de la Cassiciacum, unde Augustin s-a retras pentru a se pregăti în vederea primirii Sf. Botez, îl găsim apoi ca interlocutor al lui Augustin în tratatele sale: Contra Aca-demicos, De beata vita şi De ordine. La Roma, Licentius încearcă să-şi construiască o carieră în lumea politică, însă fără succes.Aceasta este perioada în care compune un poem despre iubirea dintre Pyramus şi Thisbe, motivul fiind preluat de la Ovidiu, Despre el mai auzim în 395, când i se adresează lui Augustin, cerându-i să-I ajute într-o anumită problemă pe care nu o menţionează. Cu aceeaşi ocazie, îi mai trimite şi un poem, în care îi solicită lui Augustin o copie a tratatului său De musica. Augustin îi răspunde pe un ton mai apăsat, cerându-i lui Licenţiu să părăsească poezia şi lumea şi să se dăruiască cu totul lui Hristos. Totodată, el îi scrie şi lui Paulin de Nola, recomandând u-1 atenţiei sale binevoitoare. Paulinus îi scrie acestuia, sfatuindu-1 'de la poet la poet', să abandoneze traiul pe care îl ducea şi să urmeze sfatul lui Augustin. Care a fost efectul acestor intervenţii nu se cunoaşte. Licentius dispare cu desăvârşire din documente. Opera poetică care s-a păstrat pare a avea similitudini cu cea a lui Clau-dianus*, fapte care sugerează că cei doi poeţi s-au cunoscut şi s-au influenţat reciproc. Singurul poem care se păstrează şi este autentic, este cel trimis lui Augustin, prin care îi solicită tratatul său despre muzică. Prosodia poemului este corectă, iar din conţinut deducem că Licentius poseda serioase cunoştinţe de cultură clasică, fiind familiarizat cu Ver-giliu, Ovidiu, Persius, Claudian. Poemul abundă însă în motive şi aluzii mitologice, pe care le foloseşte, fără prea mare discernământ, în legătură cu diverse motive şi învăţături creştine. Migne, PL 33, 103-107; Poetae lat. minores, Leipzig, 1886; A. Goldbacher, CSEL, 34, l, 1895, p. 89-95; M. Zelzner, De carmine Licentii ad Aug., Arnsberg, 1915; C, I. Balmuş, Scrisoarea sfântului Augustin către Licentius, în Memoria lut Vasile Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 21-27; W. Lock, Licentius, art. în Smith-Wace, III, p. 724-725; A. K. Clarke, Claudian and the Augustinian Circle ofMilan, Augustinus, 13, 1968, p. 125-133; Quasten, Patrology, IV, p. 309-311; A. Di Berardino, Licentius, în DECA, II, p. 1447; M. Skeb OSB, Licentius, în LACL, p. 400. Licinianus de Cartagina Licinianus de Cartagina, episcop de Cartagina şi scriitor bisericesc latin din a doua jumătate a sec. VI. Despre el avem informaţii de la Isidor* de Sevilla, care îl numeşte Lucinianus. El menţionează că Licinianus a activat în timpul domniei împăratului Mauriciu şi că ar fi murit la Constantinopol, fiind otrăvit de rivalii săi. Scrierile sale constituie un corpus epistolar redus ca număr. Dintre ele s-au păstrat: De Libro Regularăm, adresată papii Grigorie* cel Mare; o a doua epistolă adresată diaconului Epifanîe, în care susţine, cu argumente scripturistice şi logice, că îngerii şi sufletul omenesc sunt realităţi imateriale, şi a treia, către Vin» cenţiu de Ivi ca, împotriva autenticităţii unor epistole pe care Hristos le-ar fi scris după coborârea Sa din cer. Interesantă este şi epistola pe care el a adresajt-o abatelui Eutropiu, mai târziu episcop de Valencia, probabil la cererea acestuia, despre Taina Botezului, în care încearcă să-i explice acestuia de ce mirungerea se aplică copiilor imediat după botez. Migne, PL, 72,689-700; CPL, 1097; Diaz, p. 44-46; C. Hoit, Licinianus, art. în Smith-Wace, III, p. 725; J. Madoz, Luciniano de Cartagena y sus cartas, Madrid, 1948; W. Speier, D ie literarische Fălschung, Munchen, 1971; M. Diaz y Diaz, Licinianus de Carthagene, în DECA, II, p. 1447-1448; E. Reichert, Licinianus von Cartagena, în LACL, p. 400.
Liudgerus (Ludgerus), cel dintâi episcop de Miinster (Mimigerneford, Mimi-gardeford), fondatorul mănăstirii Werden pe Ruhr în Westphalia, numit şi 'Apostol al Saxonilor'. Numele său se leagă de încreştinarea Friesland-ului şi a Ger- LIUDGERUS LIUTPRAND DE CREMONA LIUTPRAND DE CREMONA LUCA
maniei de Apus. Liudgerus este fiul lui Thiatgrimus şi Liafbruch şi s-a născut probabil în jurul anului 744. La dorinţa sa, părinţii îl trimit să studieze la Utrecht, sub îndrumarea lui Grigorie, ucenic al lui Bonifaciu. Aici el studiază cu sârguinţă Scripturile, fiind deosebit de apreciat de tutorii şi colegii săi. Este trimis de Grigorie, împreună cu unul din colegii săi, la York, ca însoţitori ai englezului Alubert, care urma să fie hirotonit episcop. La York, Liugerus este hirotonit diacon şi devine unul din studenţii lui Alcuin*. După o şedere de un an, revine la Utrecht. Dornic de a continua studiile sub îndrumarea lui Alcuin, primeşte permisiunea să se întoarcă la York, unde rămâne încă trei ani. Revenit la Utrecht, este trimis ca misionar. EI participă la dărâmarea templelor păgâne din Friesland. între timp, este hirotonit preot, în urma incursiunii saxonilor, conduşi de ducele Wutukint sau Widukindus, care ard bisericile şi îi reconvertesc la păgânism pe locuitorii din Friesland, el este obligat să se refugieze. Astfel, el ajunge la mănăstirea Sf. Benedict din Monte Cassino. Aici se familiarizează cu regula Sf. Benedict. Datorită reputaţiei sale şi probabil la recomandarea lui Alcuin, Carol îl trimite misionar în Friesland. îşi extinde misiunea şi în Heligoland. După ce Carol îi cucereşte pe saxoni, îl trimite pe Liudgerus ca misionar, fixându-i reşedinţa la Mimigerneford. Aici el construieşte o mănăstire rnare şi trimite misionari printre saxoni, spre a-i încreştina şi a construi biserici. La insistenţele lui Hildebald. episcop de Cologne, el este ridicat la rang de episcop, devenind primul episcop de Miinster. Se pare că activitatea sa ca episcop s-a întins pe o perioadă de 12 ani. Din opera scrisă a lui Liudgerus au rămas o biografie a lui Grigorie, tutorul său intelectual şi spiri- tual, şi o alta a lui Albricus. Cele două epistole puse sub numele său, sunt, după câte se pare, neautentice. Viaţa sf. Grigorie, în Migne, PL, 99, 749-770; S.A. Bennett, Liudgerus, în Smith-Wace, III, p. 729-731.
Liutprand de Cremona (920-972), episcop de Cremona şi istoric. S-a născut la Pavia, în anul 920, într-o familie aristocrată. Studiază la şcoala din Pavia şi este hirotonit diacon. Regele Berengar II al Italiei îl trimite într-o misiune la Con-stantinopol. La revenire, între cei doi intervine o dispută, ceea ce îl determină pe Liutprand să caute azil la curtea împăratului roman Otto I cel Mare. Pe când se afla la Frankfurt am Main, în 956, şi la îndemnul episcopului Rece-mundus, ambasadorul califului Abd ar-Rahman de Cordova pe lângă împăratul Otto cel Mare, Liutprand compune prima sa lucrare istorică Antapodosis - Răsplata, în şase cărţi, rămasă neterminată. In această lucrare, el mărturiseşte că a dorit să schiţeze 'faptele împăraţilor şi ale regilor Europei', în realitate, el se concentrează asupra evenimentelor din Germania, Italia şi Bizanţ, începând cu anul 888. Faptele descrise, începând cu anul 935, se bazează pe propria lui experienţă. Lucrarea se întrerupe în anul 949, când este trimis de regele Berengar II la Constantinopol. Liutprand nu are cuvinte de laudă faţă de regele Berengar II şi Regina Willa. în urma campaniei italiene a lui Otto, în care Liutprand îl însoţeşte, împăratul îl numeşte episcop de Cremona. El continuă să-1 slujească pe împărat, aflându-se în prim plan, atunci când acesta a intervenit în afacerile Sfântului Scaun, în 963 şi 965. El descrie aceste evenimente în Historia Ottonis. în 968, Liutprand este trimis la Constantinopol pentru a găsi o soţie potrivită pentru Otto II, fiul împăratului Otto. Misiunea a fost un eşec total, în cea de a treia lucrare a sa: Reia tio de legatione Constantinopolitana, relatează această misiune nereuşită şi constituie un virulent atac la adresa împăratului Nichifor II Phocas. Se pare că Liutprand voia să-1 incite pe Otto la un nou război contra bizantinilor din Italia de Sud. Liutprand a fost un bun cunoscător al limbii greceşti, lucru destul de neobişnuit pentru un apusean la acea vreme. Lucrarea sa Antapodosis, a fost folosită ca model de Adalbert* de Magdeburg, pentru propria sa istorie în care descrie evenimentele dintre anii 907-967. Lui Liutprand îi mai sunt atribuite: Chronicon; Adversaria şi Opusculum de vitis Romanorum pontifi-cum. Acestea sunt însă considerate neautentice. Migne, PL, 136, 787-938; MGH, Scriptores Reritm Germanicarum in Usum Scholarum, 1915, ed. critică de J. Becker, trad. în engl. de F.A. Wright, The Works of Liudprand of Cremona, Broadway Medieval Library, London, 1930, cu introducere, p. 1-24; M. Lintzel, Studien iiber Liutprand von Cremona, Historische Studien, HFT., 233, Berlin, 1933, retip. în Ausgewălte Schriften, 2, 1961, p. 351-398; J. E. Rexine, The Roman Bishop Liutprand and Constantinople, în Greek Theological Review, 3, 1957, p. 197-211; Cross, Liutprand, în ODCC, p. 830; H.M. Klinkenberg, Liutprand de Cremona, în NCE, 8, p. 942-943; J. Koder, T. Weber, Liutprand von Cremona in Konstantinopel, Viena, 1980; M. Rentshcler, Liudprand von Cremona, Frankfurt am Main, 1981. Longin Longin (m. după 580), primul episcop monofizit al triburilor nobade din Nu-midia. A fost preot în Alexandria. Nu- mele său figurează printre primii misionari trimişi în Numidia să încreştineze aceste triburi. Şi-a desfăşurat activitatea misionară, într-o primă etapă, între anii 537 şi 545, sub conducerea preotului alexandrin Iulian. Teodosie, patriarhul monofizit de Alexandria, 1-a reţinut o vreme ca ajutor. După moartea patriarhului, este chemat la Constantinopol, unde a fost hirotonit episcop. Intrând în conflict cu diverse cercuri de la curtea imperială, este reţinut aici timp de trei ani, după care izbuteşte să se alăture triburilor pe care le-a convertit, unde rămâne timp de şase ani (569-575), aceasta fiind cea de a doua etapă a activităţii sale misionare. Revine la Alexandria în 577, însă este acuzat de erezie de noul patriarh de Alexandria, Damian, şi depus din treaptă. Triburile nobade rămân eredinf cioase episcopului lor, iar tribul alwah mi dorea să primească botezul decât de la el. Această misiune a fost ultima pe care el a săvârşit-o. De la el s-au păstrat, fragmentar, trei epistole în limba siriacă: Epistola ad archimandritas; Epistola ad Johannem ex Beth Hanina şi Epistola ad Paulum Antiochenum. CPG, III, 7217; CSCO, 17, 84-86, 241-244 textul epistolelor în siriacă şi CSCO 103, 58 şi urm., 168-170 trad. în franceză; E. Honigmann, Eveques et eveches, în CSCO, 127, 224-229; loan de Efes, Ist. bis., IV, 51-53; G. Ladocsi, Longin, în DECA, II, p. 1487; C. Schmidt, Longinus, în LACL, p. 404-405. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|