Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

de Lazar de P'arpi, în Byzantion, 44, 1974, p. 440-448; C.J.F. Dowsett, The Newly Discovered Fragments of Lazar of P'arp's History, în Museon, 89, 1976, p. 97-122; G.T. Stokes, Lazarus (9) Barbezi, în Smith-Wace, III, p. 369; Bardenhewer, V, 187-189; Altaner-Stuiber, 1980, p. 351 cu bibliografie; S.J. Voicu, Lazare de P'arpi, în DECA, II, P-1418 cu bibliografie; P. Bruns, Lazarus von Parpi, în LACL, p. 389 cu bibliografie.

Lazar de Beth Qandasa

Lazar de Beth Qandasa, comentator bi­blic din a doua jumătate a sec. VIII.Uijri notiţa inclusă la sfârşitul celei de a treia părţi a comentariului său la Epistolele paul i ne, s-a dedus că el a redactat această lucrare în jurul anului 775, în timpul domniei califului al-Mahdi. Este autorul unui comentariu asupra Noului Testa­ment, în două volume, păstrat în mare parte la Muzeul Britanic. Unul cuprinde Evangheliile după loan şi Marcu, iar celălalt, părţile a treia şi a patra din Epistolele pauline de la Galateni şi până Ia Evrei, inclusiv. Nu este vorba de o lu­crare originală, ci mai degrabă de o com­pilaţie bazată pe lacob* de Sarug, Chirii* de Alexandria, Efrem* Şirul şi, pe alo­curi, pe Teodor* de Mopsuestia. Comen­tariul la epistole este o abreviere a lu­crărilor similare ale Sf. loan* Hrisostom. Mai citează şi un paragraf din Oracolele sibiline. De la el a mai rămas o scolie, în

LAZAR DE BETH QANDASA

LEANDRU DE SEVILLA

LEANDRU DE SEVILLA

LEODEGARIUS

care explică un paragraf din Dionisie* Pse udo-Areopag itu l.

Assemani, BO, III, l, 88, 89, 473; Wright, p. 115-116; Chabot, p. 90-91; Duval, p. 383.

Lazar bar Sabhetha

Lazar bar Sabhetha, episcop de Bagdad, în prima jumătate a sec. IX. La hirotonia în episcop îşi schimbă numele în Phi-loxen. Este înlăturat din scaunul episco­pal de către Dionisie în 829, între opo­zanţii săi aflându-se şi Nonnus*. A com­pus o anafora şi un comentariu şi o rân-duială botezului. Această ultimă lucrare a fost inclusă într-o carte de ritual din care, se pare, Bar Hebraeus şi-a luat in­formaţiile referitoare la rânduielile muzi­cale pe care le găsim citate de către Assemani.

Assemani, BO, I, 166; Wright, p. 145; Chabot, p. 94, Duval, 390.

Leandru de Sevilla

Leandru de Sevilla (550-600/1), episcop de Sevilla. S-a născut într-o familie cu tradiţie creştina, Isidor* fiind unul din fraţii săi, alături de Fulgenţiu* şi sora lui Florentina. După moartea tatălui, îi re­vine sarcina de a se îngriji de familie, îmbrăţişează viaţa monahală şi se dedică activităţii misionare. Izbuteşte să-1 con­vertească pe prinţul Hermenegild, fiul regelui vizigot Leovigild, ceea ce a atras mânia acestuia, care porneşte cu armata împotriva fiului său răzvrătit şi îl ucide, iar pe Leandru îl exilează, trimiţându-l la Constantinopol. Aici Leandru îl cunoaşte pe viitorul papă Grigorie*. Leovigild se căieşte şi îi recheamă pe toţi episcopii exilaţi, în plus, el îi încredinţează lui Leandru, numit în scaunul episcopal de Sevillia în 584, educaţia fiului său mai

tânăr, Recared, care să-1 iniţieze nu nu­mai în problemele dificile ale succesiunii la tron, ci şi în credinţa creştină, în 589, Leandru convoacă un sinod la Toledo, în care este recunoscută oficial convertirea lui Recared. Prin convertirea lui Recared, Leandru pune temelia unităţii religioase a Spaniei.

De la el au rămas puţine scrieri: De tri-umpho Ecclesiae ob conversionem Gothorum, discursul de închidere la sinodul din Toledo şi De institutione vir-ginum, un regulament monahal, cunoscut şi sub denumirea Libellum ad Floren-tinam. Este vorba de sora sa căreia în trimite un set de reguli monahale, înso­ţite de o scrisoare introductivă. Din ne­fericire, vasta sa corespondenţă cu Gri­gorie cel Mare şi cu alte personalităţi ale vremii s-a pierdut. Din scrisorile lui Gri­gorie aflam că el i-a trimis lui Leandru, în dar, Regula Pastoralis şi prima şi a doua parte din Mor alia.

Migne, PL, 72, 869-898; 84, 360 şi urm.; CPL, 1183-1184; A.C. Vega, O.S.A., Scrip-tores Ecclesiastici Hispano-Latini Veteris et Medii Aevi, XVI-XVII, Madrid, 1948 (ediţie modernă a regulelor monahale cu introdu­cere); J. Madoz, De inst. virg., în Anali. Boli., 67, 1949; Isidor de Sevilla, De viris illus-tribus, XLI; D. Ramos-Lisson, Die Synoden der iberischen Halbinsel, Paderborn /Mtin-chen, 1981, p. 116 şi urm.; K. Schăferdieck, Die Kirche im Reich der Westgoten..,, Berlin, 1967; E.A. Thompson, The Goths in Spain, Oxford, 1969; B. Jimdnez Duque, La espiri-tualidad romano-visigoda y mozârabe, Madrid, 1977; Historia de la Iglesia en Espana, dirigada por R. Garcia Villoslada, I, Madrid, 1979; M J. Campos-J. Roca, Santos Padres Espanoles, //: Sân Leandro, Sân Isidoro, Sân Fructuoso, Reglas monasticas de la Espana visigoda, Madrid, 1971; M.A. Ward, Leander (2), art. în Smith-Wace, III, p. 637-640; Leandru, art. în Oxford. Dicţionar al Sfinţilor, de David Hugh Farmer, trad. în rom. de Minai C. Udma şi Elena Burlacu,

Argumentul şi articolele consacrate sfinţilor români, prof. uni v. Remus Rus, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 324; Cross, Leander, St., în ODCC, 807; Altaner-Stuiber, 1980, p. 494; L. Navarra, Leandre de Seville, în DEC A, II, p. 1418-1419, cu bibliografie; W Geerlings, Leander von Sevilla, în LACL, p. 389.

Leger de Autun vezi Leodegarius

Leidradus

Leidradus, al 46-lea arhiepiscop de Lyon, între 798-814. Numele său este ortogra­fiat în diferite feluri: Laidradus, Lai-drachus sau Liobradus. Este de origine din Bavaria. După terminarea studiilor, a fost hirotonit diacon la Aribo, apoi epis­cop de Freising. Dacă a fost sau nu bi­bliotecarul împăratului Carol cel Mare, rămâne încă o problemă deschisă. Cert este că împăratul 1-a stimat în mod deosebit, încă înainte de a-1 fi numit arhi­episcop de Lyon în 798. După înscău­narea sa pe scaunul episcopal din Lyon, Carol cel Mare îl numeşte, împreună cu Theodulfus, missus dominicus, pentru provincia Narbonne. Tot ca semn al respectului deosebit pe care îl avea faţă de el, Carol cel Mare îl însărcinează cu cercetarea cazului episcopului Felix* de Urgell, acuzat de erezie. Din comisia de cercetare au mai făcut parte Nebridius, episcop de Narbonne, şi Benedict, abatele mănăstirii Aniane. Cercetarea are loc în public, la Aix, disputa fiind condusă de Alcuin*, ca apărător al credinţei orto­doxe, şi care câştigă disputa. Felix îşi recunoaşte greşeala, mărturiseşte cre­dinţa ortodoxă şi, în consecinţă, este re­primit în comuniune împreună cu uce­nicii săi. Se pare că Felix a fost totuşi

înlăturat din scaun, iar cei trei membrii ai comisiei s-au deplasat la Urgell pentru a propovădui învăţătura ortodoxă, deoa­rece aproape întreaga provincie fiisese indusă în eroare de erezia lui Felix. în ultimii ani ai episcopatului său, Leidra­dus se dedică organizării episcopiei, în 811 este unul din martorii care iscălesc testamentul împăratului Carol cel Mare. Alcuin are cuvinte de mare apreciere faţă de Leidradus. De la el au rămas doar câteva scrieri: Liber de sacramente bap-tismi ad Carolum Magnum imperatorem; un scurt tratat care însoţea ceremonia de renunţare la diavol şi Ad sororem, de asemenea păstrată. Theodulfus a descris, în versuri, misiunea îndeplinită de el şi Leidradus în Narbonne.

Migne, PL, 99, 853-886; MGEp. 4, 539-546; Theodulfus, în Migne 105, 285; Alcuin, Epist., 117 în Migne, PL, 100, 330^351; Einhardus, Vita K. Magni, cap. X, XXIII; S.A.Bennett, Leidradus ( 2), art. în Smith-Wace, III, p. 644-645; J. Pourrat, L'Ântique ecole de Leidrade, Lyon, 1899; E. Amman, în DTC, 9,1, col. 195-196; C.M. Aheme, Leidradus of Lyon, în NCE, 8, p. 622.

Lentul us

Lentulus, vestitul autor al unei scrisori apocrife despre lisus Hristos, adresată senatului roman. Scrisoarea concen­trează viziunea şi ideile medievale despre Hristos.

Fabricius, Cod. Apoc. N.T., tom. I, p. 301; G.T.Stokes, Lentulus, art. în Smith-Wace, III, p. 645.

Leodegarius

Leodegarius (c. 616-679), episcop de Autun. S-a născut într-o familie aristo­crată. Adolescent fiind, este luat la curtea

.EODEGARIUS

LEON DIACONUL

LEON DIACONUL

LEON CEL MARE

fiu î Ctotaire II, care îl trimite spre a fî jducat de către episcopul Dido de Poitiers. Este hirotonit diacon de către episcopul Dido şi ridicat Ia rangul de arhidiacon, în care calitate îl ajută pe acesta la conducerea episcopiei. Ii este încredinţată apoi stăreţia mănăstirii Sf. Maxenţiu. După şase ani, este chemat la curtea împăratului Clotaire III. La moar­tea episcopului de Autun, Ferreolus, este numit succesorul acestuia, în jurul anului 660. Leodegarius a impus, după câte se pare, folosirea Crezului Atanasian de către toţi preoţii, ca o pavăză împotriva ereziei monotelite. După moartea regelui Clotaire III, urmează o perioadă foarte tulbure în viaţa politică a Franţei. Leodegarius a jucat un rol de prim rang, ceea ce l-a pus în conflict cu Ebroin, pri­marul curţii regale. Acesta declanşează împotriva episcopului un val de perse­cuţii, care au dus în cele din urmă la depunerea lui din treaptă, la tortură şi moarte (678). De la Leodegarius au rămas o serie de canoane promulgate de el la sinodul de la Autun, ţinut în jurul anului 670, privind în special disciplina mona­hală; un testament, a cărui autenticitate este contestată şi o scrisoare adresată mamei sale, Sigrada, care s-a călugărit la mănăstirea Notre Dame din Soisson.

Migne, 96, 373-384; CPL, 1077-1079b; CCL, 117, 503-508; BS, 7, 1190-1193, cu bibliografie; o încercare de reconstituire a vieţii sale în B. Krusch, în MHG, Scriptores Rerum Merovingicarwn, V, 1910, p. 249-362; R. Du Moulin-Eckart, Leudegar, Bischof von Autun, Breslau, 1890; S.A. Bennett, Leodegarius (2), art. în Smith-Wace, III, p. 684-696; Camerlinck, St. Leger, Paris, 1910; H. Leclercq, O.S.B., în DACL, VIII, pt. 2-a, 1929, col. 2460-2492; Cross, Lodegar, St., în ODCC, p. 814, cu biblio­grafie; M. Simonetti, Leger d'Autun, în DECA, II, p. 1421.

Leon de Bourges

Leon de Bourges (sec. V), episcop de Bourges, participant la sinodul local de la Anger, din 4 octombrie 453. Este autor, împreună cu episcopii Eustochiu de Tours, Victorinus de Le Mans, al unei intervenţii prezentate la sinodul de la Anger, intitulată: Epistula ad episcopos et presbyteros infra tertiam provinciam constitutos, prin care se cerea ca sinodul să ia act de hotărârea lor comună de a depune din treaptă pe acei clerici care se adresează, în cazuri de litigiu, tribuna­lelor civile şi nu celor eclesiastice. Această epistolă a fost multă vreme plasată alături de scrisorile atribuite lui Leon* cel Mare. Deşi autenticitatea ei deplină nu a fost încă stabilită, ea este considerată totuşi a fi fost scrisă de Leon de Bourges.

Migne, PL 130, 922; Idem, 54, 1239-1240; L. Duchesne, Fastes episcopaux de l'anci-enne G aule, II, Paris, 1900, p. 244-246; E. Griffe, La Gaule chretienne ă l'epoque romaine, II, Paris, 1966, p. 142; Quasten, Patrology, IV, p. 524; A. Harnman, Leon de Bourges, în DECA, II, p. 1424; M. K16-ckener, Leo von Bourges, în LACL, p. 390.

LEON DIACONUL, istoric bizantin. S-a născut la Kaloe în Asia Mică în anul 950. După terminarea studiilor elemen­tare, vine la Constantinopol, unde este

t*,

hirotonit diacon. In 986 participă la cam­pania împăratului Vasile II împotriva bulgarilor, fiind pe punctul de a cădea prizonier, în 992 publică Cronica sa, re­dactată în 10 cărţi, cuprinzând evenimen­tele între anii 959-976. în mare parte, Cronica cuprinde evenimentele de la moartea împăratului Constantin VII Por-fîrogenetul şi până la moartea împăratu­lui loan Tzimisces. El prezintă cele trei mari războaie duse de împăraţii bizanti-

ni: războiul împotriva piraţilor arabi (964-965), împotriva sarazinilor din Asia Mică (968-969) şi a bulgarilor şi ruşilor (969-971). Informaţiile lui sunt în cea mai mare parte din surse directe şi măr­turii oculare, unele personale. Cronica lui Leon este singurul document privind izbânzile militare ale lui Nichifor II Focas şi loan Tzimisces, relatările ulte­rioare bazându-se pe datele furnizate de el. Lucrarea sa este deosebit de impor­tantă pentru istoria rusă, întrucât cu­prinde mărturii şi informaţii preţioase despre confruntarea dintre Sviatoslav şi bizantini. La rândul lui, Leon a făcut uz de Cronica lui Agathias* din sec. VI, folosindu-o în special ca model.

Migne, PG, 117, 635-926; C.B. Hase, CSHB, 1828; A.A. Vasiliev, A History of the Byzantine Empire, ed. 2-a, Madison, 1952; Krumbacher, I, p. 266-269; M.C. Hilferty, Leo Diaconus, în NCE, 8, p. 652.

Leon cel Mare

Leon cel Mare (c. 400-461), episcop de Roma, considerat una din cel mai mari personalităţi, alături de Grigorie* cel Mare, care au dat strălucire acestui scaun apostolic. S-a născut probabil la Roma, în ultima decadă a sec. IV, fiind de ori­gine toscană. Cât priveşte educaţia şi studiile sale, nu avem informaţii. Cert este că el nu a cunoscut limba greacă şi nici nu a fost instruit în cultura filosofică clasică păgână, înainte de a accede la tronul episcopal al Romei, Leon a ocupat diverse funcţii şi nu de mică importanţă, sub Celestin şi Sixt sau Xist, fiind prieten cu Prosper* de Aquitania şi loan Cassian*. De fapt, la cererea lui, loan Cassian a scris tratatul De Incarnatione, împotriva nestorienilor. Prosper ne infor­mează că tot el a fost cel care I-a deter­minat pe Sixt III să-1 condamne pe

Julian* de Eclanum. In jurul anului 431, Chirii* al Alexandriei îl solicită ca me­diator în disputa cu Juvenalie^de Ieru­salim, îndeplineşte mai multe misiuni diplomatice în Africa, Spania şi Galia. Ştirea alegerii sale ca papă în anul 440 îi parvine pe când se afla în Gal ia, unde fu­sese trimis pentru a media între Aetius* şi Arbinus, prefectul pretorian. Din acti­vitatea pe care a întreprins-o încă înainte de a fi ales papă, ne putem da seama de coordonatele principale care vor domina activitatea lui ca papă: lupta împotriva ereziilor, redobândirea păcii şi a disci­plinei în Biserică şi politica de mediere (Quasten). La acestea trebuie să adău­găm în mod special grija faţă de păs­trarea unităţii Bisericii, prin menţinerea comuniunii universale de credinţă, în acest sens, el s-a angajat în controversa hristologică, purtând o intensă corespon­denţă cu Flavian, patriarhul de Const#ti-tinopol, în vederea unei documentări cât mai exacte. A fost împotriva sinodului de la Efes din 449, pe care îl numeşte latrocinium, luând partea lui Chirii*, ală­turi de Flavian. După convocarea şi ţine­rea sinodului de la Calcedon în 451, el acceptă formulările doctrinare de aici, considerându-le via media între Nesto-rie* şi Eutihie*, comunicându-le toto­dată, episcop i lor apuseni. Respinge ca­nonul 28 al sinodului ecumenic de la Calcedon, care punea episcopul de Con­stantinopol pe acelaşi plan cu cel al Ro­mei, şi aceasta din preocuparea pe care o nutrea faţă de întărirea şi definirea pri­matului papal, în plan politic, el izbuteşte să evite cucerirea Romei de către Attila, convingându-i pe huni să se retragă peste Dunăre, şi de către vandalii lui Geiserich, pe care îl determină să nu devasteze oraşul şi nici să nu-i masacreze pe locuitori.

LEON CEL MARE

LEON CEL MARE

LEON VI FILOSOFUL


Dacă pe plan administrativ şi politic, Leon rămâne un punct de referinţă în istoria Bisericii creştine, pentru istoria literaturii creştine, moştenirea sa este mult mai modestă, dar nu lipsită de im­portanţă. De la el a rămas o colecţie de scrisori şi predici, în număr de 173, din care 143 au fost scrise de el, iar 30 i-au fost adresate de diverse persoane şi per­sonalităţi în decursul pontificatului său. Cea mai importantă dintre acestea este Tomits adFlavianum, care s-a bucurat de o largă răspândire. Este vorba de un do­cument preţios privind controversa hris-tologică, redactat de el din grijă faţa de comuniunea de credinţă a Bisericii. Activitatea predicatorială a marelui pon­tif s-a păstrat într-o colecţie de 97 de predici, împărţite potrivit anului liturgic roman din vremea sa. Atât scrisorile cât şi predicile sale se disting prin claritatea gândirii, a expresiei şi purităţii limbii (Cross). Pe baza analizei lingvistice, s-a sugerat că o serie de rugăciuni şi texte liturgice din Sacramentariile lui Leon şi Ghelasie sunt compuse de el. Chiar dacă acest lucru nu poate fi dovedit cu certitu­dine, trebuie subliniată preocuparea sa faţă de viaţa liturgică a Bisericii Romane, la a cărei organizare şi-a adus o con­tribuţie deloc de neglijat. Gândirea teologică a lui Leon cel Mare trebuie văzută în perspectiva preocu­părilor sale faţă de unitatea de credinţă a Bisericii. El nu este un novator în cre­dinţă, ci un păstrător şi un transmiţător fidel al ei. în controversa hristologică, după cum putem descifra din Tomus ad Flavianurn, Leon pune în prim plan referirea la tradiţie, trecând de la Sim­bolul apostolic şi până la sinodul ecume­nic de la Niceea, prin mărturiile Părin­ţilor, oprindu-se la formulările dogmatice de la Calcedon, pe care le pune pe picior de egalitate cu cele de la Niceea

(Quasten). Descifrăm la el, temeiurile exegetice fixate de Vincenţiu* de Lerini ca mijloace de determinare a credinţei autentice: universalitatea, vechimea şi unanimitatea. Pentru a evalua, în ansam­blu, valoarea pentru teologie a operei scrise a lui Leon, este necesară scrutarea întregii sale moşteniri literare, care se regăseşte in nuce în Tomosul către Fla-vian. Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având într-o singură per­soană două firi, omenească şi dumne­zeiască. Cele două firi sunt neamestecate şi lucrează în comuniune, fiecare ceea ce îi este propriu. Unitatea dintre cele două firi face posibilă comunicarea însuşirilor (communicatio idiomatum). întruparea lui Hristos din Fecioara Măria are o va­loare soteriologică, întrucât aici regăsism modelul regenerării omului sau începutul biruinţei pascale asupra diavolului. Hristos a trebuit să se nască pentru ca să moară pentru păcatele noastre şi să în-vieze pentru justificarea noastră, de aici legătura pe care o face între Naştere şi înviere. Mântuitorul a trebuit să se nască de la Dumnezeu şi din Măria, să fie con­substanţial cu amândoi, pentru ca omul să poată muri şi învia cu el în taina botezului.

Leon a primit titlul de 'cel Mare' mai ales pentru contribuţia pe care a avut-o la consolidarea primatului Scaunului apos­tolic de la Roma, pe care îl întemeiază pe aşa-numitul primat al lui Petru (ep. 10, l şi 9). Axa fundamentală a eclesiologiei propusă de Leon este Hristos-Petra-epis-copul Romei.

Migne, PL 54-56; Migne, PLS, III, 329-350; CPL, 1656-1661; E. Schwartz, ACO, II, 1-4, Berlin-Leipzig, 1932; E. Casper, Geschichte des Papstum, I, Tiibingen, 1930, p. 423-564; T. Jalland, The Life and Times of St. Leo the Great, London, 1941; P. Stockmeier, Leo I des Grossen. Beurteilung der kaiserlichen

Religionspolitik, MUnchener Theologische Studien, I. Historische Abteilung, XIV, 1959; W. Ullman, Leo I and the Theme of Papal Primacy, art. în JTS, NS, XI, 1960, p. 25-51; D. Wyrwa, Drei Etappen: Rezeption der Formei con Chalkedon, ed. J. va. Oort, J. Roldanus, Kampen, 1997; M. Fiedrowicz, Leo der Grosse, Sermones, dogmatische Briefe, în Lexikon der theofogischen Werke, Stuttgart, 2000; Bardenhewer, IV, p. 617-623; Cayre, II, p. 119-137; P. Batiffol, în DTC, IX, pt. I, 1926, col. 218-301; I.G. Coman, Patrologie, 1956, p. 271-272; Altaner-Stuiber, 1980, p. 357-360; Quasten, Patrology, IV. p. 589-612, cu bogată biblio­grafie; B. Studer, Leon I^er, în DEC A, II, p. 1422-1424, cu bibliografie; D. Wyrwa, Leo I. der Grosse, în LACL, p. 391-392, cu biblio­grafie.

Leon III Isaurul

Leon III Isaurul, împărat bizantin între 717-741. S-a născut la Germanicia, în Siria de Nord (Armenia Minor), în jurul anului 675. După ocuparea de către sarazini a acestui teritoriu, familia sa se retrage în Tracia, probabil o dată cu armata romană trimisă de Justinian II să stăvilească răspândirea acestora (686). Se stabileşte Ia Mesembria, în Tracia, unde acumulează o avere substanţială, având posibilitatea de a furniza provizii pentru armata lui Justinian II, în campa­nia sa de recucerire a Constantinopolului în 704. Leon promovează în rangurile militare, ajungând spătar, fiind trimis de Justinian II în Caucaz. Urmaşul acestuia, Anastasie II, îl numeşte strateg şi îi încredinţează conducerea garnizoanei Ametolikon. După răsturnarea lui Anas­tasie II, Leo se răscoală şi ocupă el însuşi tronul. Domnia Iui Leon III este cunos­cută pentru două mari evenimente: stă­vilirea expansiunii arabe şi declanşarea crizei iconoclaste, care a zguduit Bise-

rica creştină timp de peste un veac. Ten­siunile care s-au ivit cu Scaunul papal, i-au dat acestuia ocazia să restructureze juris­dicţia bisericească. Astfel, el plasează sub jurisdicţia Patriarhului de Constan-tinopol Sicilia, Calabria şi Iliricul (732-733). Leon III este cunoscut şi ca refor­mator, în sprijinul reformelor sale admi­nistrative şi juridice, a dat un nou cod juridic, Ecloga.

Ecloge, trad. în engl., cu introducere, de E.H. Freshfield, Cambridge, 1926; K. Schenk, Kaiser Leo III, Ein Beitrag zur Geschichte des Bilderstreits, Inaugural Diss., Halle, 1880; A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire, 324-1453, trad. din rusă în engl., ed. 2-a, Oxford, 1952, p. 234-259; G.T. Stokes, Leo UI (3), art. în Smith-Wace, III, p. 647-652; P. Charanis, Leo UI, Byzantine Emperor, în NCE, 8, p. 650; Cross, Leo IU, în ODCC, p. 814; D. Stiernon, Leon III l'Isaurieni în DECA, II, p. 1424-1425.

Leon VI Filosoful

LEON VI FILOSOFUL sau LEO

SAPIENS (c. 866-912), împărat bizantin, urmaşul la tron al lui Vasile I în 886. îşi începe domnia prin exilarea şi trimiterea la mănăstire a lui Fotie, patriarh de Constantinopol, şi numirea pe scaunul patriarhal a fratelui său, Ştefan. Prin acest act, el restabileşte legăturile cu Biserica din Apus. Din dorinţa de a avea un moş­tenitor, Leon IV ajunge să contracteze o a patra căsătorie. Este vorba de căsătoria cu concubina sa, Zoe Carbonopsina, care i-a dăruit un fiu, pe viitorul Constantin VII. Patriarhul Constantinopolului Ia acea vreme, Nicolae Misticul, refuză să recunoască acesta căsătorie, consideraţi-du-o necanonică. Leon solicită con­simţământul Papii Sergius III (904-911), care aprobă căsătoria. Leon îl depune pe

LEON VI FILOSOFUL

LEONTIU

LEONŢIU DE ARABISSUS

LEONŢIU DE ARMENIA

patriarh şi îl numeşte în locul vacant pe Eutimie I. împăratul Leon VI Filosoful a lăsat o bogată moştenire literară, care s-a păstrat aproape integral. Omilii şi pane­girice: In B. Mariae Nativitatem; In B. Mariae Presentationem; In B. Mariae Annuntiationem; In Christi Naîivitatem (trei omilii); In Festum palmarum; In Depositionem corporis Christi; In Exal-tationem S. Cruciş; In Dominicani Re-surrectionem; In Dominicani Asswn-tionem etc. Dintre omilii menţionăm în special. De Spiritu Sancto şi In Pentec-tosten, în care respinge dubla purcedere a Duhului Sfânt, de la Tatăl şi de la Fiul, învăţătură acceptată şi susţinută de Bi­serica Apuseană, între panegirice men­ţionăm: Laudatio S. Joannis Chrysos-tomi, In S. Tryphonem şi In S. Deme-trium, din ultimele două s-au păstrat fragmente. El s-a impus şi în plan legis­lativ, dând o serie de novellae şi regula­mente: Notitiae episcopatum, Novellae constitutiones. La acestea adăugăm scrierile în versuri: Apologia, Epigra-mmata 1-11; Poema iambicum de mar-tyrio S. Clementis ş. a.

Migne, PG, 107, 671-1120; Omilii, pane­girice: PG, 107, 1-668; ed. completă: Akakios, Aeovxoq toâ) TcavriyopiKoi Xoyoi, Atena, 1868; A. Vogt-I. Hausherr, S.J., Orientalia Christiana, XXVI, nr. l, facs. 77, 1932; Problemata, ed. A. Dain, Paris, 1915; Novellae, P. NoailIes-A. Dain (ed.) în ibidem, 1944 (ediţie standard cu trad. în franceză); A. Dain, Leonis VI Sapientis problemata, Paris, 1935; H. J. W. Ti l lard, The Mor ning Hymns of the Emperor Leo, în Annals of the British School of Athens, XXX, 1932, p. 86-108, XXXI, 1933, p. 115-117 (inclusiv textul ori­ginal); F. Dvornik, The Photian Schism, Cambridge, 1948; S. Salaville, A.A., în DTC, IX, 1926, col. 365-394, cu bibliografie; Cross, Leo VI, în ODCC, p. 814.