Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Isihie de Ierusalim
- Isihie Ilustris sau de Milet
- Isihie de Salona
- Isihie Sinaitul
- Iulian Arianul vezi Julian Arianul Iulian de Eclanum vezi Julian de Eclanum Iulian de Halicarnas vezi Julian de Halicarnas
Isidor Pelusiotul Isidor Pelusiotul (c. 360-c. 435), considerat îndeobşte a fi fost stareţ al unei ISIDOR PELUSIOTUL ISIDOR PELUSIOTUL ISIHIE DE IERUSALIM mănăstiri de lângă Pelusium în Egipt şi exeget al Sf. Scripturi. Cercetările recente par a sugera că nu a fost stareţ al vreunei comunităţi monahale chinoviale, întrucât Sever* de Antiohia, cea mai veche sursă documentară în ceea ce îl priveşte pe Isidor, nu face nici o pomenire în acest sens. Este totuşi numit: 'venerabilul preot Isidor, altarul lui Hristos, vasul slujirii Bisericilor, comoară a Sfintei Scripturi', în Apophtegmata Pa-trum - Cuvintele Părinţilor, este însă numit 'stareţ', formulă care poate fi luată cu sensul de 'Părinte al pustiei' sau 'Părinte al monahilor'. Mineiul lui Vasile II şi Sinaxarul Bisericii din Constantinopol nu îl pomenesc ca stareţ. Acest titlu îi este dat în sec. VI de diaconul Rusticus*, care a alcătuit o colecţie de 49 de scrisori isidoriene şi le-a tradus în latină, anexân-du-le Actelor sinodului de la Efes (431). Problema, dacă Isidor a fost sau nu stareţ, nu este importantă în sine şi nu poate fi rezolvată la stadiul actual al cercetărilor, în schimb, reţinem importanţa celor peste 2000 de scrisori care au supravieţuit şi care reprezintă o adevărată'mină de informaţii şi inspiraţie teologică. Nu în zadar este pus de Fotie* alături de Vasile* cel Mare şi Grigorie* de Nazianz, ca fiind unul din marii epistolari ai creştinătăţii. Scrisorile sale au ca temei fundamental Sf. Scriptură. Pentru Isidor, orice ştiinţă are importanţă dacă este preamărită de adevărul divin. Creştinul trebuie să fie aidoma unei albine şi să extragă înţelepciunea şi din filosofii păgâni. Demos-tene, Platou, Aristotel şi Homer erau ţinuţi la loc de cinste de către Isidor, după cum putem deduce din desele citate preluate din operele acestora. Multe din scrisorile isidoriene sunt exegetice. El face uz de metoda istorică şi gramaticală a Şcolii din Antiohia, respingând metoda alegorică, care caută pretutindeni în Vechiul Testament prefigurări ale lui Hristos, ceea ce spune el, dă apă la moară păgânilor şi ereticilor care contestă adevăratele texte mesianice. In materie de doctrină, Isidor apără Divinitatea lui Hristos împotriva arienilor, respingând opiniile acestora printr-o riguroasă interpretare literală a textelor scripturistice. Totodată, el face uz şi de terminologia hristologică niceeană, îndemnând la păstrarea hotărârilor de Ia N i ceea. împotriva maniheilor, apără omenitatea lui Hristos. Există o serie de scrisori pe care Isidor le-a adesat lui Chirii* al Alexandriei, re-proşându-i comportarea de la Sinodul de la Efes. Dintre scrierile care s-au pierdut reţinem tratatul Contra grecilor, Despre neexîstenţa destinului, al cărui conţinut se pare că s-a păstrat în scrisoarea adresată sofistului Harpocras. Migne, PG 78, 177-1645; CPG III, 5557-5558; R. Aigrain, Quarante-neuf lettres de Saint Isidore de Peluse, edition critique de l'ancienne version latine contenue dans deux manuscrits du Concile d'Ephtse, Paris, 1911; C.H. Turner, The Letters of Saint Isidore of Pelusium, JThS 6, 1905, p. 70-86; Isidore de Peluse, Lettre I, ed de P. Evieux, în SCh 422; scrisoarea lui Sever către Zaharia Pelusiotul ed. de E.W. Brooks, The Sixth of Select Letters of Severus, voi. II/2 (traducere), Londra, 1904; L. Bayer, Isidors von Pelusium klassische Bildung, Paderborn, 1915; D.S. Balanos, Isidor Pelusiotul (în greceşte), Atena, 1922; B. P. Glueck, Isidor i Pelusiotae summa doctrinae moralis, Wurtzburg, 1848; L. Bober, De arte hermeneutica S. Isidori Pelusiotae, Cracovia, 1878; A. Schmidt, Die Christologie Isidors von Pelusium, Freiburg in der Schweiz, 1948; C.M. Fouskas, Saint Isidore of Pelusium and the New Testament, Athens, 1967; idem, Saint Isidore of Pelusium. His Life and Works, Athens, 1970; O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, IV, p. 100-107; I. G. Coman, Pa-trologie, 1956, p. 151-153; Idem, III, p. 458- 468; Cross, Isidore, St., art. în ODCC, p. 717; A.M. Ritter, DSp 7, 2097-2103; Quasten, Patrology, III, p. 180-185, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 267-268; S. Zin-cone, Isidore de Peluse, în DECA, I, p. 1251-1253; T. Fuhrer, Isidor von Pelusium, în LACL, p. 319-320. Isihie Isihie (sec. III-IV), episcop în Egipt, cunoscut în special pentru ediţia revizuită a Septuagintei şi a Noului Testament, text folosit la Alexandria în sec. al IV-lea, fiind preferat ediţiei lui Origen. Ieronim îl acuză pe Isihie de interpolări şi false adaosuri la textul biblic. Este, totodată, semnatar al scrisorii adresate, împreună cu alţi trei episcopi egipteni, Fileas, Teodor şi Pahomiu, episcopului schismatic Meletie din Lycopolis, cu privire la hirotoniile ilegale pe care acesta le săvârşea în alte diocese. Scrisoarea s-a păstrat numai în traducere latină. Isihie poate fi identificat cu episcopul egiptean omonim care a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Migne, PG 10, 1565-1568; E. Venables, Hesychius, art. în Smith-Wace, Ii, p. 7-8; Cross, Hesychius, art. în ODCC, p. 644; F. G. Kenyon, Hesychius and the Text of the New Testament, în Memorial Lagrange, 1940, p. 245-250; Altaner-Stuiber, 1980, p. 213; Quasten, Patrology, II, p. 118; G. Ladocsi, Hesychius, în DECA, l, p. 1148; G. Rowekamp, Hesychius von Alexandrien, Exeget, în LACL, p. 284, cu bibliografie.
Isihie (sec. V sau VI), lexicograf, originar din Alexandria, uneori greşit identificat cu Isihie*, exegetul din acelaşi oraş. Este autorul unui lexicon grec de filologie clasică şi dialectică. El s-;a inspirat din diverse lucrări şi culegeri de dictoane. Lexiconul a suferit, de-a lungul vremii, mai multe interpolări din Homer, Euripide, Grigorie* de Nazianz şi Sep-tuaginta, preluate din glosarul lui Chirii*, iar cele mai recente interpolări, glose la Septuaginta, din Epifanie*, dreptul roman, au fost scoase din Onomastica sacra. Se pare că el nu a fost creştin. K. Latte, Hesychius Alexandrini Lexicon, 1-2, Kopenhagen, 1953, 1966 (text); PWK, 8, 2, 1317-1377; W. Christ, Geschichte der griechischen Literatur, voi. II, Miinchen, 1914, p. 1083; G. Ladocsi, Hesychius, în DECA, I, p. 1148; G. Rowekamp, Hesychius von Alexandrien, Lexikograph, în LACL, p. 284. Isihie de Ierusalim Isihie de Ierusalim (sec. V), scriitor bisericesc grec şi exeget. S-a născut şi a fost educat la Ierusalim, unde, potrivit Mineiului de pe luna martie 28, 'meditând asupra Scripturilor a dobândit o cunoaştere profundă a lucrurilor celor dumnezeieşti'. Despre el se ştie, din informaţia dată de Teofan Mărturisitorul, că în jurul anului 412 era stimat în mod deosebit ca preot şi predicator al Bisericii din Ierusalim. Chirii* de Scythopolis îi aduce laude ca 'învăţător al Bisericii', 'teolog' şi 'vestit luminător', informân-du-ne că, în 428 sau 429, 1-a însoţit pe Patriarhul luvenalie al Ierusalimului la ceremonia de sfinţire a bisericii lui Eu-timie. Acelaşi Minei spune că Isihie a comentat întreaga Biblie. La început, afirmaţia a părut exagerată, însă cercetările ulterioare au dovedit că nu este departe de adevăr. Duşman al filosofici pe care o numeşte înţelepciune exterioară, deoarece a fost folosită de eretici pentru a falsifica învăţătura Bisericii şi în special învăţătura despre Hristos, Isihie propune ISIHIE DE IERUSALIM ISIHIE 'ILUSTRIS' ISIHIE 'ILUSTRIS1 ISIHIE SINAITUL o doctrină creştină profund biblică şi o hristologie nefilosofică. El evită termeni ca persoană, ipostas, esenţă, natură, sub-stituindu-i cu expresii biblice. Se pare că el nu s-a lăsat influenţat, în limbajul său, nici de sinodul de la Efes (431) şi nici de cel de la Calcedon (451). Elementele hristologiei sale sunt dependente de gândirea lui Chirii* al Alexandriei, fără a prelua de la el şi limbajul de specialitate. Isihie a apărat ortodoxia împotriva arienilor, a apolinariştilor şi a doctrinei antiohiene a separării. Cu toate acestea, el a fost acuzat de papa Pelagiu I şi de episcopul loan* de Maiuma, că ar fi fost monofizit. Se pare că nu există însă o bază reală în operele sale pentru o astfel de acuză (Jurgen). Dintre operele sale, un număr destul de mare s-a pierdut, iar multe altele aşteaptă să fie editate. El a scris o serie de comentarii cum ar fi la Levitic, Iov, la Psalmi (două comentarii, unul mai mare şi altul mic), glose sau scolii la Isaia, Profeţii mici, Psalmi, la Cântarea Cântar Hor. La acestea se adaugă o serie de predici, puţine la număr, o Istorie bisericească, din care Teodor* de Mopsuestia a citit un capitol la sinodul V ecumenic de la Constantinopol din 553. Lucrarea se păstrează în traducere latină. Isihie a mai scris o colecţie de obiecţiuni şi soluţii, un fel de sinopsă care ilustrează 61 de probleme din Evanghelie prin întrebare şi răspuns. Isihie a fost influenţat de metodele exegetice ale lui Origen* şi a mers atât de departe încât a afirmat că nu putem găsi un sens literal pentru toate propoziţiile din Scriptură. S-a opus folosirii filosoftei în rezolvarea unor probleme teologice. Migne, PG 93, 781-1560; C. Tcherakian, The Commentary on Job by Hesychius, Presbyter of Jerusalem, Veneţia, 1913 (în armeană); M. Faulhaber, Hesychii Hierosolymitani interpretat io Isaiae prophetae, Freiburg i.B., 1900; M. Aubineau, Homelies pascales, în SCh 187, Paris, 1972; Leş homelies festales d'Hesychius de Jerusalem, Bruxelles, 1978; R. Devreese, Leş anciens commentateurs grecs des Psaumes, Roma, 1970, p. 243-301; R.S. Pittman, The Marian Homilies oj Hesychius of Jerusalem, Ann Arbor, 1974; K. Jiîssen, Die dogmatischen Anschauungen des Hesychius von Jerusalem, 2 voi., 1931-1934; E. Venables, Hesychius (25), art. în Smith-Wace, III, p. 11-12; Bardenhewer, IV, 257-261; Altaner-Stuiber, 1980, 227, 333 şi urm.; Cross, Hesychius of Jerusalem, art. în ODCC, p. 644-645; Quasten, Patrology, III, p. 488-496, cu bibliografie; G. Ladocsi, Hesychius, în DECA, I, p. 1148-1149; G. Rowekamp, Hesychius von Jerusalem, în LACL, p. 285-286, cu bibliografie.
Isihie 'Ilustris' sau de Milet, istoric şi biograf din a doua jumătate a sec. VI. Este autorul unei Istorii universale, care acoperă 1920 de ani, de la regele Belus al asirienilor şi până la Atanasie I. Fotie numeşte această lucrare: Istoria romană şi generală, iar lexiconul lui Suidas: Cronică. Lucrarea se împarte în şase diviziuni sau secţiuni: 1. de la Belus la războiul troian; 2. de la căderea Troici la întemeierea Romei; 3. de la întemeierea Romei la numirea primilor consuli; 4. de la puterea consulară la singurul stăpânitor, lulius Cezar; 5. de la lulius Cezar la întemeierea Constantinopolului; 6. de la întemeierea Constantinopolului şi până Ia moartea lui Atanasie I, în anul 518. Din această istorie s-au păstrat doar fragmente, în special începutul secţiunii a şasea, publicate, de mai multe ori, sub titlul Patria Constantinopolis. Isihie îşi continuă istoria cu un supliment, cuprinzând perioada împăratului Justin şi primii ani ai domniei lui Justinian. El îşi întrerupe lucrarea datorită morţii timpurii a fiului său. Acest supliment s-a pierdut în întregime. Isihie a mai redactat şi o a treia lucrare, din nefericire şi aceasta pierdută, intitulată: Onomatologos sau Index de savanţi iluştri, cuprinzând biografii ale unor scriitor greci de seamă, clasificaţi după genul literar: poeţi, filosofi etc., şi enumeraţi în ordine cronolo- y\ gică. In sec. IX Onomatologos a fost abreviat şi îmbunătăţit în sensul că au fost introduşi şi scriitori creştini. Autorul acestei versiuni, necunoscut de altfel, a folosit lucrarea lui Ieronim* De viris illustribus. Migne, PG 92, 1057; 93, 1449; Hesychii Mi Ies ii opuscula duo quae supersunt, rec. J.C. Orelli, Leipzig, 1820; Hesychii Milesii Onomatologi quae supersunt cum prole-gomenis, ed. F. Fach, Leipzig, 1882; T. Preger, Scriptores originum Constantinopo-litarum, Leipzig, 1901, p. 1-18; Krumbacher, p. 323-325; M.E. Colonna, Gli storici bizantini dai IV secolo al XV secolo I, Napoli, 1956, p. 60-61; S. Impelizzari, La letteratura bizantina, Milano, 1975, p. 242-243; E. Venables, Hesychius (27) Illustris, art. în Smith-Wace, III, p. 12-13; W. Spoeri, Hesychios, în KLP, 2, 1979, 1121-1122, cu bibliografie; A. Labate, Hesychius, în DECA, I, p. 1149-1150; C. Schmidt, Hesychius von Milet, în LACL, p. 286, cu bibliografie. Isihie de Salona Isihie de Salona (m. 429), episcop de Salona (Spalato) în Dalmaţia, îi cunoaştem corespondenţa pe care a avut-o cu Sf. loan* Hrisostom, papa Zosim şi Fer. Augustin*. Scrisorile sale nu s-au păstrat, însă ne putem face o imagine de ansamblu despre preocupările sale din răspunsurile pe care le-a primit. Sf. loan i-a scris în legătură cu situaţia tragică prin care trecea Biserica din Răsărit, exprimându-şi compasiunea faţă de încercările la care era supusă, în scrisoarea către papa Zosim se arăta preocupat de rapiditatea excesivă cu care erau acordate treptele sacerdotale, practică pe care el personal o dezavua. Mult mai bogată a fost corespondenţa cu Fer. Augustin, căruia îi solicita cu insistenţă un răspuns cu privire la sfârşitul timpului şi iminenta venire a timpurilor eshatologice, cu specială referire la profeţia Iui Daniel privind cele şaptezeci de săptămâni. Fer. Augustin îi răspunde în Epistola 197, trimiţându-I la interpretarea dată de Fer. Ieronim*, subliniind, totodată, că sfârşitul este necunoscut şi că va avea loc atunci când toate popoarele vor fi primit Evanghelia. Isihie se arată nemulţumit de acest răspuns şi îi solicită lui Augustin alte explicaţii, care să ţină cont şi de sen> nele vremii. Augustin îi răspunde îhtr-o epistolă-tratat, nr. \99,DefînesaecuJI,m care îi prezintă, într-un limbaj clar, nelipsit uneori de ironie, părerea sa în problema sfârşitului lumii, în opinia sa, cei ce cred că va veni curând, cei ce cred că va veni mai târziu, sau cei ce spun că nu este cunoascut timpul venirii Domnului, cu toţii la un loc, se străduiesc să fie pregătiţi pentru clipa venirii Sale. H.W. Phillott, Hesychius (6), art. în Smith-Wace, III, p. 8-9; U. Dionisi, Hesychius de Salone, în DECA, I, p. 1150. Isihie Sinaitul Isihie Sinaitul, egumen al mânăstirii 'Rugul aprins' de pe Muntele Sinai, autor al unui Florilegiu duhovnicesc, sub titlul Două centurii asupra sobrietăţii şi virtuţii. Există o versiune scurtă a acestui Florilegiu, în patruzeci de capitole, dispuse în ordine alfabetică, cuprinzând în realitate doar jumătate din această ISIHIE SINAITUL IULIU DE AQFAHS IULIU DE AQFAHS IULIUS SEXTUS AFRICANUS lucrare, întrucât Isihie foloseşte în Florilegiul său texte din loan* Scărarul şi Maxim* Mărturisitorul, trebuie să-1 plasăm după aceştia, însă nu mai târziu de sfârşitul sec. VII. Migne; PG 93, 1479-1544; M. Waegemann, Leş 24 chapitres 'De temperantia et virtute' d'Hesychius, Edition critique, SE 22. 1974/1975, p. 195-285; J. Kirchmeyer, DSp. VII, col. 408-410, cu bibliografie şi analiză; J.-M. Sauget, Hesychius le Sinadte, în DEC A, I, p. 1150-1151; C. Schmidt, Hesychius, Abl im Dornbuschkloster, în LACL, p. 284. Iuda Iuda, 'rob al lui lisus Hristos şi frate al lui lacov', după cum se prezintă el în primul verset al epistolei sale soborniceşti, este considerat a fi unul din 'fraţii' Domnului, alături de lacov, losif, şi Simon, cu referire la textele din Marcu 6, 3 etc.; loan 7, 3; Fapte l, 14; I Corin-teni 9, 5. Această interpretare a fost acceptată doar de Tertullian şi probabil de Hegesip*. Când Heîvidius* reia această ipoteză în 382, Ieronim* o respinge cu tărie, afirmând învăţătura tradiţională a Bisericii privind pururea feciorie a Maicii Domnului. Ieronim afirmă clar că aşa-numiţii 'fraţi' ai Domnului erau fiii Măriei, mama lui lacob (Marcu 15, 40), sau că ar fi fost fiii lui losif dintr-o căsătorie anterioară. După o interpretare mai recentă, este vorba de fiii Măriei, mama lui lacob şi losif, soţia lui Cleopa, care, în interpretarea lui Hegesip, a fost fratele lui losif. Acest Iuda este autorul Epistolei soborniceşti a lui Iuda în care sunt combătute ereziile şi ereticii din acea vreme. Cât priveşte locul scrierii, se pare că a fost Palestina, iar data propriu-zisă poate fi afirmată cu oarecare aproximaţie, şi anume, anii 64-66. Potrivit Tradiţiei, a făcut şi el parte din ceata celor 70 de ucenici. Nu trebuie confundat cu apostolul Iuda Tadeul, cum adeseori s-a făcut în mod eronat. C. Bigg, Epistles of St. P eter and St. Jude, ICC, ed. 2-a, Edinburgh, 1910; J.B. Mayor, The Epistle of St. Jude and the Second Epistle of St. Peter, London, 1907; J. Chaine, Leş Epiires catholiques, Etudes Bibliques, 1939; Gh, I. Ghia, Epistola lui Iuda, comentariu, Craiova, 1972; T. W. H. Leahy, Jude, Epistle of St., în NCE, 8, p. 17-18; G.H. Boobyer, Jude, în Peak's Commentary on the Bible, ed. M. Black şi H.H. Rowley, New York, 1962, p. 1041-1042.
luliu de Aqfahs (Khevehs, în provincia Minieh, Egipt), autor al unui ciclu de istorii aghiografîce egiptene. Pentru a cunoaşte îndeaproape suferinţele îndurate de martirii creştini, reuşeşte să devină secretarul prefectului de Egipt. In această calitate, cu gesturi aproape sadice a urmărit întregul lanţ de suferinţe la care au fost supuşi martirii creştini. In cele din urmă, el însuşi se încreştinează şi suferă moarte martirică. Tradiţia haghiograflcă copţi că relatează că el ar fi fost ucis de şase ori, iar de cinci ori a revenit la viaţă, înainte de a-şi da obştescul sfârşit în chinuri groaznice şi de a primi cununa muceniciei. Această relatare nu este menită să sublinieze doar convertirea la creştinism a lui luliu, ci să garanteze că, prin atotputerea Iui Dumnezeu, este asigurată integritatea trupească a martirilor la învierea de apoi. Th. Baumeister, Martyr invictus, Munster/W., 1972, p. 116-117; V. Saxer, Jules d'Aqfahs, în DECA, II, p. 1369. IULIU CASSIAN, encratit, mijlocul sec. II, menţionat de Clement* Alexandrinul, care citează una din lucrările sale, şi anume : 'E^rryri'ciKa, în care ei susţine anterioritatea spirituală a lui Moise, 'filosoful ebraic', faţă de înţelepciunea şi filosofia păgână. Cea de a doua lucrare a lui luliu este Flepi eyKpaTeiaq i\ rcepi etivo-uxiac; (Despre abstinenţă sau despre castitatea desăvârşită), în care susţine idei encratite, întemeiate pe platonism: preexistenta sufletelor, sufletul căzut şi încarcerat în trup, la care adaugă o serie de concepţii ascetice gnostice valentiniene. El susţine că Hristos a avut un trup aparent, iar procreaţia este interzisă. luliu şi-a bazat doctrina sa pe Evanghelia după egipteni, scriere aparţinând gnosticilor. F. Bogliani, La tradizione eresiologica suIl'Encratismo U. La confutazione di Clemente d'Alessandna, AAT, 96, 1961-1962; Idem, Jules Cassien, în DECA, II, p. 1369-1370; D. Wyrwa, Julius Cassian, în LACL, p. 364, cu bibliografie. lulius Sextus Africanus lulius Sextus Africanus (170-240), autor al primei cronici creştine care prezintă, în linii mari, istoria de la crearea lumii şi până la anul 221. S-a născut la Ierusalim (Aelia Capitolina) şi nu în Africa, după cum se afirmă îndeobşte, pornindu-se, probabil, de la cognomenul de Africanus (Suidas*, Bardenhewer ş.a.). îşi petrece o mare parte a vieţii în Emmaus. întrucât cetatea Emmaus decade, ajungând ruine, lulius este trimis în anul 221 ca mesager la împăratul Elagabalus spre a-I convinge să restaureze cetatea, împăratul îl va numi conducător al comisiei pentru reconstruirea Emmaus-ului, care va primi numele de Nicopolis. Nu se cunoaşte cum şi când a ajuns să se convertească la creştinism. Este posibil ca el să fi primit credinţa creştină în timpul şederii sale Ia Edessa, unde a avut strânse legături Ia curtea regilor Abgar IX şi Abgar X. A călătorit la Alexandria, unde i-a cunoseat pe Ori gen* şi pe ucenicul lui, Heraclas*, audiind cursurile de filosofic ale acestuia. Din corespondenţa lui cu Origen, în legătură cu diverse teme de exegeză biblică, s-a păstrat o scrisoare, în timpul împăratului Alexandru Sever (222-235), construieşte, în cinstea acestuia, o bibliotecă în Pantheonul de la Roma. Tradiţia creştină siriacă târzie susţine că el a fost episcop în Emmaus şi că a scris comentarii scripturistice (Dionisie bar-Salibi). Se pare că el nu a deţinut nici o funcţie eclesiastică, iar interesul lui nu s-a îndreptat spre ştiinţele sacre, ci spre cele profane. Şi-a petrecut ultima parte a vieţii ia Nicopolis, unde s-a stins din viaţă în anul 240, data Scrisorii sale către Origen. lulius este considerat, alături de Clement* şi Origen, ca unul dintre cei mai învăţaţi scriitori bisericeşti ante-niceeni (Salmon). Marea sa lucrare, în care el a dorit să prezinte evenimentele istorice de la începutul lumii, a necesitat cercetări îndelungate şi lecturi deosebit de bogate. IULIUS SEXTUS AFRICANUS IUVENCUS
IUVENCUS Fragmentele care s-au păstrat dovedesc cu prisosinţă cultura lui deosebită. Cea mai de seamă lucrare, Cronica sau Cronografia lumii, pe care o duce până la anul 221, al patrulea an al lui Elagabalus, (sau 217-218, după unele păreri), a fost 'lucrată cu acribie', ne spune Eusebiu. Ea a fost concepută în cinci cărţi şi reprezintă prima cronică creştini Din ea s-au păstrat fragmente în scrierile lui Eusebiu, Preparatio şi Demonstraţia Evangelii, în Cronografia lui George Syncellos şi la alţi scriitori. Cronica sincronizează evenimentele istoriei ebraice şi creştine, cu acelea ale lumii universale (Coman). El a susţinut că lumea va dăinui 6000 de ani de la Facere, iar naşterea lui Hristos, eveniment pe care îl antedatează cu trei ani, o plasează la anul 5500 de la Facere. Astfel, după părerea lui, mai rămăseseră doar 500 de ani până la sfârşit, după care urmează mileniul sau Sabatul cosmic. Cea de a doua lucrare, Broderii - Kestoi, concepută în 24 de cărţi, este o compilaţie enciclopedică şi conţine diverse teme de istorie naturală, medicină, ştiinţe militare, magie, matematică, agricultură etc. Lucrarea a fost dedicată împăratului Alexandru Sever. Din nefericire şi această operă deosebită s-a păstrat doar fragmentar. Din corespondenţa sa, s-au păstrat doar două scrisori, una adresată lui Origen, în care îşi exprimă nedumerirea sa în legătură cu istoria Suzanei din cartea lui Daniil, neştiind dacă era autentică sau nu, iar alta, adresată unui oarecare Aristide, unde încearcă să pună de acord deosebirile din genealogia lui lisus prezentată la începutul Evangheliilor după Matei şi Luca. Lui lulius i-au mai fost atribuite două lucrări: Povestirea celor întâmplate în Persia cu prilejul întrupării Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos şi Passio Symphorosae et septem filiorum eius. Prima lucrare aparţine lui Afroditian. Cât priveşte Pătimirea Sfintei Symphorosa şi a celor şapte fii ai ei, nu se poate spune că ar fi fost scrisă de el, însă, pe baza autorităţii 'Sfântului Eusebiu istoricul', care afirmă că el a scris faptele şi pătimirile aproape ale tuturor martirilor Romei şi ai întregii Italii, problema poate rămâne deschisă. Migne, PG 10, 63-94; M. J. Routh, Reliquae sacrae, ed. a 2-a, 2, 238-309; J.-R. Vieille-fond, Fragments des Cestes provenant de la collection des tacticiens grecs, Paris, 1932; idem, Leş Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|