Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

rv

Indumnezeirea omului în viziunea Sf. Irineu îmbrăţişează concepţia ioaneică despre Logos ca principiu al vieţii; natu­ra umană fiind făcută nemuritoare, adică

îndumnezeită, prin legătura intimă dintre ea şi natura divină a Cuvântului efectua-

a

ta prin întrupare. De aceea, pentru Sf. Irineu întruparea nu este doar un simplu fapt istoric, ci devine temeiul destinului veşnic, divin al omului. Doar prin întru­parea lui Dumnezeu ca om, omul şi-a putut atinge ţinta ce i-a fost preorânduită, în preştiinţa lui Dumnezeu, la creaţie. Desăvârşirea umanităţii în Hristos repre­zintă în acelaşi timp realizarea adevăratei idei a umanităţii - Logosul asumându-Şi natura umană, pentru ca apoi să-Şi asu­me şi omul (semeţ iposum homini et hominem sibimet ipsi asimilans). Voca­bularul ales de Sf. Irineu în acest context este precis şi echilibrat, pentru a nu cădea în greşeala pe care o făceau păgânii şi ereticii gnostici, care anulau graniţa din­tre Dumnezeu şi om. El vorbeşte despre „participarea omului la slava lui Dum­nezeu" (participare gloriae Dei\ de ata­şare la Dumnezeu sau de aderare la Dumnezeu. Postulatele ontologice date de Dumnezeu omului la creare, chipul şi asemănarea, se regăsesc în planul raţio­nalităţii existenţei omului. Prin natura sa, prin sufletul său nemuritor, omul este chip al lui Dumnezeu. Asemănarea, pe care şi Adam a posedat-o, fără îndoială potenţial, prin actul voluntar al bunătăţii lui Dumnezeu, reţine destinul omului, iar realizarea ei este efectuată de Duhul Sfânt.

Restabilirea postulatelor ontologice ale omului, imago Dei şi similitudo Deî, şi împlinirea lor prin întruparea lui Hristos, fac posibilă mântuirea omului. Fiecare om are nevoie de mântuire şi se poate mântui.

Mântuirea este posibilă deoarece a fost efectuată de însuşi Fiul lui Dumnezeu care 1-a eliberat pe om de sclavia celui rău, a păcatului şi a morţii; Hristos rezu­mând în Sine întreg neamul omenesc.

Realizarea mântuirii este săvârşită însă de Duhul Sfânt în lisus Hristos şi în Bise­rică, prin tainele ei; 'taina (sacramen-tum) fiind apogeul recapitulării creaţiei în Hristos'. Dacă prin botez omul este renăscut în Dumnezeu, primind harul divin spre mântuire, arhetipul acestei tai­ne fiind arca lui Noe, prin Sfânta Eu­haristie, mai exact prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, trupurile noastre pământeşti participă la nemurire: 'Căci aşa cum pâinea cea din pământ, care primeşte invocarea lui Dumnezeu, nu mai este pâine obişnuită, ci Euharistie compusă din două lucruri, unul pămân­tesc şi altul ceresc, tot la fel şi trupurile noastre, împărtăşindu-se din Euharistie, nu mai sunt supuse putreziciunii, având nădejdea învierii veşnice'. Dacă ar fi să definim în ansamblul ei gândirea Sf. Irineu, ar trebui să spunem că ea nu este altceva decât o teologie a participării omului la viaţa divină. Această participare a fost făcută posibilă prin actul întrupării Logosului: 'dacă Lo­gosul s-a făcut om, aceasta este pentru ca oamenii să poată deveni dumnezei', încercând să explice această participare a omului la viaţa divină, V.Lossky suge­rează că 'ea este cel mai bine exprimată prin conceptul de lumină.' Căci, în cuvintele Sfântului Irineu, 'a vedea lumi­na înseamnă a fî în lumină şi a participa la strălucirea ei; în acelaşi mod, a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a fi în El şi a participa la măreţia Lui dătătoare de

. f^

viaţă. Prin urmare cei care II văd pe Dumnezeu participă la viaţă'. Efectul participării la viaţa divină nu este însă limitat în timp şi spaţiu. El se ex­tinde dincolo, în veşnicie, fiind 'un pro­gres infinit în om şi o arătare crescândă a lui Dumnezeu' sau, în cuvintele Sf. Iri­neu, 'Chiar şi în lumea ce va să vină, Dumnezeu va trebui să îndrume mereu,

iar omul să înveţe întotdeauna de la Dumnezeu.' Chiar dacă Sf. Irineu nu foloseşte el însuşi expresia, este vorba aici de o pedagogie eshatologică care se identifică în esenţă cu procesul de în-dumnezeire. De acest lucru Sf. Irineu a fost conştient atunci când a proiectat în­treaga lucrare mântuitoare săvârşită de Mântuitorul nostru lisus Hristos în pers­pectivă eshatologică. Din această pri­cină, nu este de mică importanţă preocu­parea pe care el o are faţă de problema celei de a doua veniri a Mântuitorului, adică, a evenimentului eshatologic a cărui săvârşire era considerată în vremea sa ca fiind iminentă. Această pedagogie eshatologică era concepută de el în strân­să legătură cu activitatea pe pământ a Domnului nostru lisus Hristos, ca o con­tinuare sau mai degrabă ca un dezno­dământ apoteotic, materializat, potrivit Apocalipsei, prin realizarea în plan onto­logic a existenţei unui pământ nou şi a unui cer nou (21, 1), când 'cei drepţi vor domni pe pământ, crescând în vederea Domnului şi în acest mod se vor obişnui să primească slava lui Dumnezeu Tatăl.' Dacă analizăm cu atenţie cele afirmate de Sf. Irineu în acest context, vom obser­va că nu determinarea hiliastă are impor­tanţă, ci mai degrabă consecinţele eveni­mentului eshatologic, asupra cărora el se concentrează, în centrul acestui eveni­ment regăsim, ca pivot central, învierea morţilor, act caracterizat de marele patrolog român, loan Gh. Coman, ca fiind un 'articol de credinţă fundamental pentru creştinii din epoca respectivă'. Este adevărat că în viziunea Sf. Irineu învierea din morţi a celor drepţi, care urmează celei de a doua veniri a Dom­nului, deschide perspectiva domniei acestora: drepţii vor primi moştenirea fă­găduită de către Dumnezeu, părinţilor lor, şi vor domni peste această moştenire.

IRINEU DE LYON

IRINEU DE LYON

IRINEU DE TYR


Această domnie, aşa cum sugeram, nu angajează simpla 'stăpânire' sau 'dom­nie' a celor drepţi peste cei nedrepţi, ci preminenţa ontologică şi axiologică a celor drepţi, pentru care va fi deschisă perspectiva fiinţării întru Dumnezeu, a îndumnezeiţii după har. De aceea, nu este vorba aici despre o domnie în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de punerea creaţiei pe făgaşul adevăratei ei fiinţări, ceea ce înseamnă 'începutul nestricăciu-nii, o domnie în răstimpul căreia cei vrednici se vor obişnui puţin câte puţin să-L cunoască pe Dumnezeu' şi 'vor creşte în vederea Domnului şi în acest mod se vor obişnui să primească slava lui Dumnezeu Tatăl.'

Cea de a doua venire sau parusia Dom­nului nostru lisus Hristos aduce cu sine înnoirea tuturor lucrurilor, după cum se spune în Apocalipsă: 'Iată, Eu fac toate lucrurile noi' (21, 5). înnoirea însă nu rămâne exterioară făpturilor umane, căci 'ceea ce a fost semănat întru stricăciune, va învia întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere' şi mai presus de toate 'se sea­mănă trup firesc, înviază trup duhov­nicesc' (cf. I Cor. 15, 42-44). Ea implică restabilirea sau mai exact repunerea creaţiei pe făgaşul ei natural, ceea ce înseamnă în mod ultim angajarea ei ne­abătută în procesul de transfigurare, asu­marea structurii ontologice preamărită a urcuşului spiritual a cărui ţintă finală este îndumnezeirea.

Această coordonată noutestamentară a înnoirii se regăseşte în gândirea Sf. Irineu când spune: 'Atunci, după cuvân­tul strămoşilor noştri, cei care sunt vred­nici de sălaşurile cereşti vor trece la ceruri. Unii se vor bucura de desfătările raiului (aceasta se referă la paradisul pământesc). Alţii vor dobândi în cele din

urmă măreţia Cetăţii (Ierusalimul ceresc care coboară din ceruri). Cu toate aces­tea, Mântuitorul va fi văzut pretutindeni, în măsura în care cei care îl văd sunt vrednici de o astfel de vedere.' Sf. Irineu reţine cu deosebită perspicaci­tate spiritul vremii concretizat, pe de o parte, în conştiinţa încă vie a prezenţei lucrării mântuitoare a Domnului nostru lisus Hristos în lume, şi certitudinea revenirii Sale întru tărie, pentru a răsplăti credinţa, suferinţa şi dăruirea tuturor celor care I-au urmat cu neabătută stăru­inţă, pe de altă parte. Iar răsplata nu este altceva decât vederea tainei celei mai presus de taină, căci: 'Cuvântul trup S-a făcut... pentru ca tot ceea ce există să poată vedea... pe împăratul lor; şi pentru ca lumina Tatălui să poată umple trupul Domnului, iar prin trupul Său să vină la noi, pentru ca omul să poată ajunge la nestricăciune, înveşmântat fiind în lumi­na Tatălui.'

Sfântul Irineu aparţine perioadei de început a teologiei creştine. El nu a avut la îndemână normele dogmatice ale învăţăturii creştine formulate în sinoa­dele locale sau, de cele ecumenice şi cu toate acestea, aşa cum spunea un mare patrolog apusean, 'are meritul de a fi fost primul care să formuleze în termeni dog­matici întreaga doctrină creştină.'

Migne, P.G., 7, 437-1224; Sagnard, P.O., 12, 659-731; A. Rousseau, B. Hemmerdinger, L. Doutreleau, Ch. Mercier, Irenee de Lyon, Contre Ies heresies, S. Ch., nr. 100, 2 voi. Paris, 1965; S. Ch., nr. 152 şi 153, 2 voi. Paris, 1969, F. Sagnard, S. Ch. nr. 34, voi. l, Paris, 1952; J. Keeble, A Library ofFathers ofthe Holy Catholic Church, voi. 42, Oxford, 1872; E. Ter-Minassiantz, P.O., 12, 5, Paris, 1919; J. A. Robinson, St. Irenaeits, The De-monstration of the Apostolic Teaching, SPCK, London, 1920; Irenee de Lyon, Demonstrat ion de la predication apos-tolique. Introduction, traduction et notes par

Adelin Rousseau, S. Ch., nr. 406, Paris, 1995; Sf. Irineu, Demonstraţiapropovăduirii apostolice, introd., trad. şi note Prof. Dr. Re-mus Rus, traducerea textului a fost revizuită după versiunea în limba armeană de Arhim. dr. Zareh Baronian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001; R. M. Froidevaux, La de­monstrat ion de la predication apos toi ique, SCh., 62, 1959; Robert. M. Grant, Irenaeus ofLyons, The Early Church Fathers, London and New York, 1997, (trad. selectivă a trata­tului Contra Haer.}\ A. Benoît, Saint Irenee. Introduction ă l'etude de sa theologie, 1960; A. Orbe, S.J., Antropologia de sân Ireneo, (Biblioteca de Autores Cristianos), 1969; N. Brox, Offenbarung, Gnosis und gnostischer Mythos bei Irenăus von Lyon, Salzburger Patristische Studien, l, 1966;H.J. Jaschke, Der Heilige Geist im Bekenntnis der Kiche. Eine Studie zur Pneumatologie des Irenaeus von Lyon, Munster, 1976; P. Bacq, Del'anci-enne ă la nouvelle Alliance selon S. Irenee, Paris, 1978; Altaner-Stuiber, 1980, p. 110-117 (cu bibliografie); I. G. Coman, Patro-logie, 1956, p. 73-79; Idem, II, p. 16-49 (cu bibliografie); Quasten, Patrology, I, p. 287-313 (cu bibliografie); R. A. Lipsius, Ire­naeus, art. în Smith-Wace, III, p. 253-279; Cross, Irenaeus, art. în ODCC, p. 713-714; A. Orbe, Irenee, în DEC A, I, p. 1231-1239; U. Hamm, Irenaeus von Lyon, în LACL, p. 311-314, cu bibliografie .

Irineu de Tyr

Irineu de Tyr (Irenaeus Comes), (sec. V),

^A

episcop de Tyr. înainte de a deveni epis­cop, Irineu a avut o strălucită carieră în

r\

viaţa politică a imperiului. In 431, este invitat de către împăratul Teodosie II să participe la sinodul de la Efes, ca însoţi­tor şi prieten al lui Nestorie*, fără drep­tul de a lua cuvântul. Cu toate acestea, deducem din reacţia violentă a lui Chirii* al Alexandriei şi din acuzele pe care i le-a adus, că el nu a fost imparţial şi că a

încercat să influenţeze sinodul în favoa­rea lui Nestorie. Se pare că graba cu care Chirii a obţinut condamnarea lui Nesto­rie, înainte de venirea lui loan* de An-tiohia şi a celorlalţi episcopi din Orient, se datorează şi acestui lucru. Că lucrurile au fost aşa, se poate vedea şi din graba cu care Irineu, însoţit de o gardă de soldaţi, a dat buzna în adunarea sinodală pentru a anunţa apropiata sosire a lui loan de Antiohia şi a grupării sale. După sosirea lui loan, situaţia a scăpat de sub control, condamnările fiind reciproce. Pentru rezolvarea tensiunilor, s-a făcut apel Ia împăratul Teodosie, care hotărăşte să ra­tifice toate condamnările pronunţate de ambele părţi şi îl trimite pe contele loan, marele său trezorier, cu puteri dis­creţionare să rezolve situaţia. Condam­narea lui Nestorie este confirmată îri 435, iar Irineu este şi el pedepsit alături de Nestorie. Irineu a fost privat de toate onorurile, proprietăţile i-au fost confis­cate şi trimis în exil la Petra. Rămâne la Petra până în jurul anului 443, când este ales episcop de Fenicia, cu reşedinţa în Tyr. Alegerea sa a urmat cursul obişnuit, în pofida condamnării şi a celor două căsătorii pe care le-a avut. Hirotonia a fost săvârşită de Domnus de Antiohia. El nu rămâne multă vreme în scaun şi, datorită intrigilor pe lângă împăratul Teodosie şi asociaţiei sale cu partida nestoriană, el va fi suspendat din treaptă şi redus la starea de laic, prin jiotărârea imperială din 17 februarie 448. în această perioadă a vieţii, Irineu s-a bucurat totuşi de sprijinul şi prietenia lui Teodoret cu care a întreţinut un schimb activ de scri­sori. Teodoret vorbeşte adeseori de orto­doxia, măreţia şi deschiderea lui Irineu. De la el ne-a rămas un document istoric de mare valoare pentru epoca în care a trăit. Este vorba de o cronică intitulată Tragoedia Irenaei. EI scrie această cro-

IRINEU DE TYR

ISAAC DE ANTIOHIA

ISAAC DE ANTIOHIA

ISAAC DE NINIVE


nică în perioada exilului de la Petra. Originalul a fost pierdut, păstrându-se doar fragmente în latină. Autorul extra­selor în latină este susţinător al celor Trei Capitole*, (sec. VI).

Migne, PG 84, 551-862: Trag. Iren, Collatio Casinensis; Irineu de Tyr, Epistolae et frag­menta in Synodico, 84, cap, 21, 42, 75, 89, 118, 186, 190; CPG, III, 6471-6475; E. Venables, Jrenaeus (7), art. în Smith-Wace, III, p. 280-282; DTC, 7, 2533; Altaner-Stuiber, 1980, p. 248; E. Prinzivalli, Irenee de Tyr, în DECA, I, p. 1240; Rowekamp, Irenaeus von Tyrus, în LACL, p. 315.

Isaac, Sf., vezi Sahag cel Mare.

Isaac de Amid

Isaac de Amid (m. 460), unul din cele trei persoane purtând numele de Isaac la care a tăcut referire lacob* de Edessa, informaţie preluată de abatele Paulin Martin, şi anume: a. Isaac* de Amid, per­soana căreia îi este dedicat prezentul arti­col; b. Isaac* de Edessa, activ în timpul domniei împăratului Zenon (sfârşitul sec. V), care s-a strămutat la Antiohia; c. preotul îsaac* de Edessa, care a împăr­tăşit idei monofizite în timpul episcopu­lui Pavel (512), dar a devenit ortodox sub episcopul Asclepios (522). Isaac de Amid, cunoscut şi sub numele de 'cel Mare' sau 'cel Bătrân' sau Isaac de Antiohia, a învăţat sub îndrumarea lui Zenoviu, fost ucenic al Sf. Efrem* Şirul, la Edessa. S-a născut ta Amid în Meso-potamia, iar după hirotonie în treapta de preot se retrage Ia Antiohia, rămânând în tradiţia ortodoxă. Cronica de la Edessa îl menţionează ca arhimandrit, fără însă a spune mănăstirea unde vieţuia (probabil, Gabala, în Fenicia). A călătorit la Roma, în timpul împăratului Arcadie (395-408),

şi este unul din scriitorii sirieni care a descris jocurile profane {Ludi seculares\ organizate de Honoriu la Roma în 404, şi cucerirea Romei de către Alaric în 410. Tot el a descris marele cutremur care a distrus Antiohia în 459. A decedat în jurul anului 460. Din cele două sute de omilii atribuite lui Isaac şi în mod obiş­nuit lui Isaac de Antiohia, P. Bedjan a editat un număr de şaizeci care aparţi­neau celui mai în vârstă. Omiliile sale sunt îndreptate împotriva lui Nestorie* şi Eutihie* şi conţin diverse date despre ve­chiul cult al astrelor din Antiohia. Te­mele predilecte rămân cele morale, iar din cele doctrinare, Sf. Treime şi întru­parea.

Assemani, BO, I, 207; Zingerle, Monumenta Syriaca, I, Oeniponte, 1869, p. 13-20; Cardahi, Liber ihesauri, p. 21; Bickell, Isaaci Antiocheni opera omnia, voi. l şi FI, Giesen, 1873 şi 1877; P. Bedjan, Homiliae S. Isaaci Antiocheni, t. l, Paris, 1903, p. I-XXII; Chabot, p. 33; Duval, 338; C.J. Ball, îsaacus (35), art, în Smith-Wace, III, p. 297; Urbina, p. 100-102 cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 348; F. Graffm, Isaac d'Amide et Isaac d'Antioche, în DSp 7, col. 2010 şi urm.; M. van Esbroeck, Isaac d'Amid, în DECA, L, 1247; P. Bruns, Isaak von Amida, în LACL, p. 315.

Isaac de Antiohia

Isaac de Antiohia (sec.V), cel de al doi­lea Isaac din grupul celor trei menţionaţi de către lacob* de Edessa, care îl mai numeşte Isaac monofizitul sau Isaac de Antiohia. A activat în special în vremea împăratului Zenon (sfârşitul sec. V). Este adeseori identificat cu Isaac* de Ninive. Lui îi este atribuit un poem în 2136 de versuri despre un papagal care rostea trisaghionul, cu adaosul ⁴cel ce a pătimit pentru noi'.

G. Bickell, S. Isaaci Antiocheni doctoris syrorum opera omnia, I, Giesen, 1872, p. 84-175; C.J. Ball, îsaacus (35), art. în Smith-Wace, III, p. 297; Baumstark, 63-66; Duvai, p. 338; Chabot, p. 33; Urbina, p. 100-102 cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 348; M. van Esbroeck, Isaac d'Antioche, în DECA, I, p. 1248; P. Bruns, Isaak von Antiochien, în LACL, p. 316 cu bibliografie.

Isaac de Edessa

Isaac de Edessa, cel de al treilea Isaac inclus în corpul literar cunoscut sub numele lui Isaac* de Antiohia, monofizit pentru o vreme, a activat în timpul epis­copului Pavel (512) şi a devenit ortodox sub episcopul Asclepios (522). Această schimbare de atitudine este dată de Mihail Sirianul care îl menţionează, după episcopul Nonus, al 31-lea episcop de Edessa, pe arhimandritul Isaac, autor de omilii, devenit eretic, adică 'calcedo-nian', întrucât, după părerea aceluiaşi scriitor, el ar fi acceptat hotărârile sino­dului de la Calcedon din 451. Deşi avem informaţia că Isaac de Edessa a fost autor de omilii, nu putem şti care din cele 200 de omilii, trecute de ultimul redactor al acestui corp de scrieri, loan bar Shushan (sec. XI), sub numele lui Isaac de Antiohia, îi aparţin.

P. Bedjan, Homiliae S. Isaaci syri anti-ocheni, t. I, Paris, 1903, p. III-XXII; C.J. Ball, îsaacus (35), art. în Smith Wace, III, p. 297; Altaner-Stuiber, 1980, p. 348; M. van Esbroeck, Isaac d'Edesse, în DECA, I, p. 1248; P. Bruns, Isaak von Edessa, în LACL, p. 316.

Isaac de Ninive

Isaac de Ninive (îsaacus Ninivita), stareţ, anahoret şi episcop de Ninive. Perioada în care a trăit a fost determinată în func-

ţie de citatele luate din lacob* de Serug şi din corespondenţa sa cu Simeon Stâlp-nicul cel Tânăr sau Thaumastoritul, care a decedat în anul 593. Este originar din Beth Qatraye. Intră de tânăr, împreună cu fratele său, la mănăstirea Mar Matei din Ninive. Duce o viaţă de ascet, dedicată studiului şi rugăciunii. Datorită faimei sale, catholicosul George I (658-680) îl numeşte episcop de Ninive. în ziua ale­gerii sale ca episcop, doi creditori dau buzna în chilia sa şi îi cer să le facă drep­tate, întrucât persoana creditată de ei nu le-a restituit datoria. El le răspunde aces­tora, făcând referire la textul din Evan­ghelia după Luca 6, 30. Aluzia făcută de el a fost respinsă cu dispreţ de către cei doi creditori. Considerând că funcţia sa de episcop este inutilă într-o ţara în care Evanghelia era dispreţuită* el părăseşte scaunul episcopal şi se retrage în deşertul Skete în Egipt, unde se stinge din viaţă, ca model de sfinţenie. Abhd-isho ne informează că Isaac a scris şapte volume despre îndrumarea duhov­nicească, despre tainele dumnezeieşti, despre judecata şi iertarea divină. O mare parte din scrierile sale se păstrează în siriacă, arabă, etiopiana şi greacă. Ver­siunea greacă a fost făcută după origi­nalul siriac, de către doi călugări de Ia mănăstirea Sf. Sava din Ierusalim, Pa­triciu şi Abraamius. Ultimele cercetări au catalogat opera sa astfel: a. optzecişidouă de tratate sau capitole, publicate de P. Bedjan; b. şapte tratate inedite redactate sub formă de centurii; c. patru tratate despre cunoaştere din care primele două sunt pierdute. Bedjan a publicat sub for­mă de apendice extrase din cel de al pa­trulea tratat şi un tratat asupra contem­plării tainei Sf. Cruci; d. restul acestor tratate şi alte câteva scrieri rămân ine­dite. Scrierile lui Isaac de Ninive s-au bucurat de largă popularitate nu numai

ISAAC DE NINIVE

ISAAC SENIORUL

ISAAC SENIORUL

ISHOBOKHT DE REV-ARDSHIR

printre conaţionalii săi sirieni. Prin tra­ducerile care s-au făcut în greacă şi arabă, ele au pătruns şi în tradiţiile lite­rare ale altor Biserici creştine din Răsărit.

Migne, PG 86, 811-886 (tract.)\ Abhd-isho, BO, III, l, 104; Assemani, BO, I, 446-460; P. Bedjan, Mar Isaacus Ninivita, De perfec-tione religiosa, Paris-Leipzig, 1909; trad. în engl.: A.-J. Wensnick, Mystic Treatises by Isaac of Niniveh, Amsterdam, 1923, retip.: Wiesbaden, 1967; trad. franc.: J. Touraille, Isaac le Syrien, Oeuvres spirituelles, Paris, 1981; trad. latină: Migne, PL, 86, (1), 811-886; J. B. Chabot, De Isaaci Ninevitae Scriptis et Doctrina, 1892; C.J. Ball, Isaacus Ninivita, art. în Smith-Wace, III, p. 291-292; Wright, p. 73; Duval, 225-226; Chabot, 104; A. Baumstark, p. 223-225; I. Ortiz de Urbina, Patrologia Syriaca, ed. a 2-a, Roma, p. 100-102; D.Sp. VII, pt. 2, 1971, col. 2041-2054, cu bibliografie; Altaner-Stuiber, 1980, p. 350; R. Lavenant, Isaac de Ninive, în DECA, I, p, 1249; O. Bruns, Isaak von Ninive, în LACL, p. 317, cu bibliografie.

ISAAC SENIORUL (ISAACUS SENIOR sau ISAAC EVREUL), scriitor siriac, menţionat într-o biografie ano­nimă a lui Efrem* Şirul ca fiind unul din ucenicii săi. Despre el au mai scris loan Maro, Barhebraeus şi diverşi scriitori arabi, care însă îl confundă cu prezbiteru l Isaac* de Antiohia. Ghenadie* nu face doar o simplă referire la el, ci rezumă şi învăţătura sa despre Sf. Treime şi întru­pare. Lui Isaac Seniorul îi este atribuit un tratat despre Sfânta Treime, intitulat: Liber fidel SS. Trinitatis et Incarnationis Domini. Este vorba de un scurt tratat, care s-a păstrat în limba latină. Nu se ştie cu siguranţă dacă a fost sau nu evreu convertit la creştinism. Assemani crede că, întrucât Ghenadie trece cu vederea acest aspect, el nu a fost evreu la origine,

deşi în Migne este numit: 'Isaac ex Judaeo ChristianusV Se pare, totuşi, că acest Isaac a fost evreu, convertit la creştinism, care a ajuns la Roma şi s-a alăturat grupării lui Ursinus împotriva papii Damasus, căruia i-ar fi intentat şi un proces, motivaţia acestui proces nefiind cunoscută cu certi­tudine. A fost exilat în Spania de către Graţian, unde a revenit la vechea sa cre­dinţă, la iudaism în 378. G. Morin su­gerează o ipoteză nouă, considerând că acesta ar fi Ambrosiaster, întrucât datele biografice corespund cu faptele care sunt evocate în Commenti sau Quaestiones. Deşi acceptată de către istorici, autorul acestei ipoteze a repus-o în discuţie, în cazul în care această ipoteză rămâne cea valabilă, atunci lui Isaac i se vor atribui şi alte scrieri până acum considerate ano­nime: Tractatus contra Arianos, Lex Dei sive Mosaîcarum et Romanarum legum collatio, Hegesippus sive de beîlo Iudaica, Quae gesta sunt inter Liberîum et Fel ic e m episcopos, De concordia Matthaei et Lucae in genealogia Christi, Epistola ps. Hilarii ad Abram, Fragmen-tum in Matthaeum.

Migne, PG, 33, 1541-1546; CPL, 189-190; CCL, 9, 335-343; PLS, l, 654-655; Ghe­nadie, De script. eccl, cap. 26; Assemani, BO, I, 165; loan Maro, Tract. de Nest. Eutych.; Barhebraeus, Ist. dinast., 91; C.J. Ball, Isaacus (29), art. în Smith-Wace, III, p. 295; G. Morin. L'Ambrosiasîer et le juif con­verti Isaac, contemporain du pape Damase, în RHL, 4, 1899, 97-121; H. Zeuschner, Studien zur Fides isaatis. Ein Beitrag zur Ambrosiasterfrage, Kiercheng. Abhand., Breslau 8, 1909, p. 97-148; A. Souter, Fides Isaatis ex ludaeo: A New Criticai Edition, în JTHS, 31, 1929-1930, 1-8; A. Hoepfner, Leş deux Proces du pape Damasc, în REA, 50, 1948, p. 288-304; Bardenhewer, III, p. 525; Altaner-Stuiber, 1980, p. 354 şi urm., 390; A. Pollastri, fcaac le Juif, în DECA, I, p. 1248-

1249; B. Win dau, Isaak Judaeus, în LACL, p. 316, cu bibliografie.