Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Antimarcionite, Proloagele

Introduceri scurte puse la începutul Evangheliei după Marcu, Luca şi loan, prezente în aproximativ 40 de manu­scrise ale ediţiei latine a Noului Testa­ment (Vulgata). Nu se ştie dacă a existat o astfel de introducere şi Ia Evanghelia după Matei. Cercetările actuale nu au evidenţiat existenţa unui astfel de prolog. Aceste introduceri, deşi au fost scrise iniţial în greacă s-au păstrat doar în tra­ducere latină. Se crede că este vorba de cele mai vechi scrieri de acest gen, ele datând din a doua jumătate a sec. II (Har-nack, D. de Bruyne), deşi există posibili­tatea plasării lor la o dată mai târzie. Im­portanţa lor rezidă în faptul că ele aruncă o rază de lumină asupra originilor Evan­gheliei creştine în cele trei versiuni neo-testamentare.

A. Huck, H. Lietzmann, F-L. Cross, A Synopsis of the First Three Gospels, Tubin-gen, 1936, p. VIII; J. Knox, Marcion and the New Testament, 1942; J. Regul (ed.), Vetus Latina, Ergănzende Schriftenreihe aus der

Geschichte der Lateinischen Bibel, VI, 1969 cu bibliografie până la acea dată; Idem, Die antimarcionitischen Evangelienprologe, 1969; Quasten, Patrology, II, p. 210 şi urm, cu bibliografie; Cross, Anti-Marcionite Prologues, The. în ODCC, p. 64-65.

Antimontanist, Anonimul

în Istoria bisericească, Eusebiu menţio­nează zece fragmente extrase din trei cărţi ale unui scriitor anonim antimarcionit, care cuprind informaţii preţioase despre istoria primară a montanismului. Identi­ficarea autorului cu Rhodon*, Apoli-narie* de Hierapolis sau, mai recent, cu Policrat*, rămâne ipotetică.

Eusebiu, Ist. bis:., 5, 16, 1-17, 4; R. Heine, Montanist Or ades, Macon, 1989, p. 1423 cu trad. în engleză; W. Bauer, Rechtglăubigkeii und Ketzerei, Tubingen, 1964², p. 136-140; R. Hanig, Antimontanist, Anonymer, în LACL, p. 35 cu bibliografie.

Antioh de Ptolemais

Antioh, episcop de Ptolemais (t prob. înainte de 408). După cum ne informează Sozomen* (Ist. bis., 8, 10) şi Socrate* (Ist. bis., 6, II), darul de predicator pe care îl avea îi atrage numirea de 'Gură de Aur', asemenea Sf. loan* Hrisostom. Pă­răseşte oraşul natal şi se duce la Constan­ţi nopol, unde câştigă mare audienţă da­torită elocinţei sale deosebite. Adună mari bogăţii şi revine în scaunul episco­pal pe care îl abandonase, unde se dedică scrierii unui tratat împotriva avariţiei. Se alătură taberei duşmanilor Sf. loan Hri­sostom. Palladius* îl consideră ca fiind unul din cei mai înrăiţi duşmani ai aces­tuia. Nichifor* relatează că el a avut o moarte tot atât de mizerabilă ca toţi cei­lalţi duşmani ai Sf. loan Hrisostom. Pe lângă tratatul menţionat, îi este atribuita

o predică Despre vindecarea orbului. Opera lui s-a pierdut în întregime, excepţie făcând o propoziţie citată de Teodoret*.

Vezi ediţia Sf. loan Hrisostom de Saviles, Eton, 1612, V, 648-653; CPG, II, 4296 şi urm.; C. Martin, Unflorilegegrec d'homelies christologiques des lV^e et V^e siecles sur la Nat ivite, în Museon 54, 1941, p. 34-38, 53-57; E. Venables, Antiochus, art. în Smith-Wace, I, p. 122; Tixeront, Patrologie, p. 276; Bardenhewer, III, p. 363; Quasten, Patro-logy, III, p. 483-484; A. De Nicola, Antio­chus de Ptolemads, în DECA, I, p. 163-164; G. RSwekamp, Antiochus von Ptolemais, în LACL, p. 35.

Antioh, monah

Antioh, vieţuitor la Mănăstirea Sf. Sava, cunoscut şi sub numele de Antioh Stra­tegul. S-a născut la Medosaga lângă Ancyra în Galatia. Şi-a desfăşurat activi­tatea în timpul împăratului Heraclie (575-641), fiind martor al cuceririi şi de­vastării Ierusalimului de către Chosroes, împăratul Persiei, Ia 614, când Sf. Cruce a fost dusă în Persia ca cel mai mare tro­feu al acestui război de cucerire. Com­pune un tratat, împărţit în 130 de omilii, intitulat Pandecte la Sf. Scriptură, având un caracter moral. Tratatul cuprinde şi citate din Părinţii Bisericii şi se încheie cu o rugăciune pentru eliberarea Cetăţii Sfinte de sub perşi, îi mai sunt atribuite o epistolă către Eustaţiu* şi o Mărturisire care se regăseşte în Relatarea despre cucerirea Ierusalimului de către perşi a călugărului Strategios de la mănăstirea Sf. Sava, păstrată în arabă şi georgiană. N. Mar a sugerat, datorită faptului că Mărturisirea se află sub numele lui Stra­tegios, o identificare a celor doi autori, ipoteză ce nu poate fi susţinută (Gribo-mont).

Migne, PG 89, 1421-1856; CPG 7843; G. Garitte, CSCO 202/203, 340/431, 347/348. Louvain, 1960, 1973, 1974; R. Schick, The Christian Communities of Palestine, Prin-ceton, 1995; E. Venables, Antiochus, art. în Smith-Wace, I, p. 122; Tixeront, Patrologie, p. 406; J. Gribomont, Antiochus le Stratege, în DECA, I, p. 164; G. Rowekamp, Antio­chus im Sabaskloster (Monch), în LACL, p. 35-36 cu bibliografie.

Antiohia

Antiohia este cel de al treilea oraş ca importanţă în imperiul roman, întemeiat de împăraţii seleucizi care 1-au ridicat la rang de capitală a imperiului lor. Centru de viaţă şi cultură greacă, vestit pentfu tradiţia literară şi artistică produsă aici. Comunitatea creştină de aici datează din vremea apostolilor, în Antiohia, adepţii lui Hristos au fost denumiţi pentru prima dată creştini (F.A. 11, 26), fiind susţină­tori ai Sf. Apostol Pavel în atitudinea sa anti-iudaizantă. Primul episcop al Antic­ii iei a fost Sf. Apostol Petru*. La în­ceputul sec. al II-Iea, sub episcopatul Sf. Ignatie*, Biserica creştină din Antiohia se dezvoltă în mod deosebit. Antiohia a fost locul natal al gnosticilor Menander şi Saturnilus. După informaţiile furnizate de Eusebiu (Ist. bis., VII, 29), Antiohia avea o instituţie de învăţământ, care se asemăna cu şcoala catehetică din Ale­xandria, unde se îmbina studiul culturii clasice cu cel al învăţăturii sacre, în sec. al IV-lea Patriarhia Antiohiei era pe locul trei ca importanţă, după Roma şi Ale­xandria. Creşterea puterii Constantino-polului, apariţia nestorianismului şi a mo-nofizitismului, precum şi cucerirea arabă vor diminua importanţa acestui vechi centru creştin. După 1054, Antiohia se va menţine în rândul Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Antiohia va avea de suferit şi în timpul cruciadelor, în 1100, Patriarhul

54

ANTIOHIA

ANTIOHIANĂ, ŞCOALA

ANTIOHIANĂ, ŞCOALA

ANTIPAPĂ

Ortodox din Antiohia va fi nevoit să se retragă la Constantinopol, iar cruciaţii vor numi aici un patriarh latin, în pre­zent, patriarhul ortodox de Antiohia îşi are reşedinţa în Damasc, Siria. A existat şi un patriarh latin de Antiohia, însă nu­mai cu numele, în afara patriarhului orto­dox de Antiohia, titlul de 'Patriarh de Antiohia' este purtat şi de patriarhii unit şi cel monofizit.

J.M. Neale, A History of the Holy Eastern Church, V, 1873; E.S. Bouchier, A Short History of Antioch, 300 B.C.- A.D. 1268, 1921; G, Haddad, Aspects of Social Life in Antioch în the Hellenistic Roman Period, Chicago, 1949; R. Devreese, Le Patriarchat d'Antioche, depuis lapaix de l'Eglisejusqu'ă la conquete arabe, Paris, 1945; D. Attwater, The Christian Churches of the East, 2 voi., Milwakee, 1961; G. Downey, Ancient Antioch, Princeton, NJ, 1968; idem, A History of Antioch in Syriafrom Seleucus to the Arab Conquest, Princeton, 1961; O. Pasquato, Antioche de Syrie, în DEC A, I, p. 150-154 cu bibliografie.

Antiohia, Sinodul de Ia

Sinodul de la Antiohia din 341 întrunit cu ocazia sfinţirii 'Bisericii de Aur', con­struită de împăratul Constantin în Antio­hia. Este primul sinod din sec. al IV-lea care a încercat să abandoneze teologia niceeană, prin formularea a nu mai puţin de patru crezuri, toate deficitare din punctul de vedere al credinţei ortodoxe, pentru a înlocui, pur şi simplu, crezul de la Niceea*. Au mai fost promulgate 25 de canoane disciplinare. La Antiohia au mai fost ţinute alte două sinoade, în 264 şi 269, pentru a discuta învăţăturile propuse de Paul de Samo-sata, care susţinea că lisus este un simplu om în care s-a sălăşluit Logosul divin im­personal, negând astfel orice unire a celor două firi, divină şi umană, în Hristos.

Sinodul din 269 condamnă învăţăturile acestuia.

Mansi, II, 1759, col. 1305-1350; J. N. D. Kelly, Early Christian Creeds, 1950; G. Bardy, Paul de Samosate, Louvain, 1929, p. 283-352; F. L. Cross, ODCC, 1974, p. 65; M. Simonetti, Antioche de Syrie, H. Conciles, în DECA, I, p. 154-156 cu bibliografie.

Antiohiană, Şcoala

Şcoala antiohiană sau Şcoala de la An­tiohia îi însumează pe Părinţii antiohieni a căror activitate s-a desfăşurat în ultima jumătate a secolului al IV-lea şi în prima jumătate a secolului al V-lea la Antiohia. Eusebiu de Cezareea ne informează (Ist. bis., VII, 29) că Biserica din Antiohia avea o instituţie de învăţământ unde se studiau retorica şi dialectica, alături de în­văţătura sacră creştină. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli au fost Dio-dor* din Tars, Sf. loan* Hrisostom, Teo­dor* de Mopsuestia şi Teodoret* de Cyr. Teologia propusă de această şcoală este complementară şi uneori opusă celei alexandrine, propunând tendinţe aristote­lice şi istorice, în contrast cu teologia alexandrină care era platonicizantă şi mistică. Divergenţele dintre aceste două şcoli se fac simţite mai ales în contextul controversei hristologice din sec. al V-lea. Tendinţa istoricizanta a acestei şcoli a determinat o accentuare deosebită a ome-nităţii lui Hristos, ceea ce implica o unire nedeplină a celor două firi, divină şi umană, în Hristos. Lucrurile s-au clarifi­cat după Sinodul ecumenic de la Efes (431) prin condamnarea tendinţelor nes-toriene, apolinariste şi eutihiene. După condamnarea nestorianismului, şcoala de la Antiohia pierde din reputaţie şi intră în umbră, însă, în pofida condam­nării nestorianismului şi a monofizi-tismului, tradiţia şcolii din Antiohia va fi

preluată şi perpetuată în şcolile de la Nisibe şi Edessa care vor reţine tendin­ţele ereziilor nestoriană şi monofizită. La Edessa, Ibas*, conducătorul acestei şcoli, va traduce în siriacă operele lui Diodor şi Teodor. Şcoala de la Edessa va înceta în urma condamnării nestorianismului de către împăratul Zeno la 489, iar activi­tăţile ei vor fi preluate de o altă şcoală, cea de la Nisibe, condusă de Barsumas*. Aici vor fi continuate studiile biblice, iar Teodor va fi ridicat la rangul de interpret prin excelenţă al creştinilor sirieni de ră­sărit, în aceste şcoli va fi continuat stu­diul lui Aristotel şi va fi întreprinsă o largă activitate de traducere din greacă în siriacă a filosofici antice greceşti. Aceste şcoli vor contribui la transmiterea filo­sofici greceşti în lumea arabă, prin inter­mediul căreia va reveni în Europa. Reprezentanţii şcolii antiohiene au pus accent deosebit pe folosirea Sf. Scripturi în fixarea doctrinelor dogmatice ale Bi­sericii. Versiunile biblice în uz au fost Septuaginta şi Peshitta, adică traducerea în siriacă a Sf. Scripturi. Tradiţiile exege­tice ale acestei şcoli vor cunoaşte o dez­voltare deosebită în opera Sf. loan Hrisostom, a cărui ortodoxie este neîn­doielnică. Tradiţia exegetică antiohiană va avea un impact deosebit asupra inter­pretării Sf. Scripturi. Isidor*, Nilus* şi Victor* de Antiohia 1-au luat ca exemplu pentru lucrările lor exegetice pe Sf. loan Hrisostom. în Apus, Ieronim* a avut le­gături cu această şcoală. Sf. loan* Cassian, ucenic al Sf. loan Hrisostom a dus în­văţătura acestuia în sudul Gal iei. în urma condamnării prin cele Trei Capitole' (544), promulgate de împăratul Justi-nian, a scrierilor lui Teodor, a tratatelor lui Teodoret* împotriva lui Chirii* şi a scrisorii lui Ibas către Maris, scrierile lui Teodor au devenit obiect de interes în Apus. Astfel, Sf. Ambrozie* va traduce

unele dintre comentariile acestuia la Sf. Pavel. Influenţe ale şcolii antiohiene, în speţă a lui Teodor, se regăsesc în Apus, în opera lui Juniiius Africanus* Instituia regularia, a lui Cassiodor*, Institutiones divinarum et saecularium îitterarum, şi în tendinţele pelagiene. Mai regăsim ast­fel de influenţe în contextul dezbaterilor din Africa de Nord, sec. al Vl-lea, în legă­tură cu cele 'Trei Capitole', în cele din urmă, adopţianiştii din Spania dezvăluie o strânsă asemănare cu hristologia lui Teo­dor. Chiar dacă şcoala din Alexandria şi-a dovedit trăinicia prin propovăduirea unei doctrine creştine autentic ortodoxe, nu tre­buie neglijată nici contribuţia şcolii antio­hiene la dezvoltarea aceleiaşi doctrine.

J. Philip de Barjeau, L'Ecole exegetique d'Antioche, 1898; J. H. Srawley, Antiochene Theology, art. în Hastings, E.R.E., I, (1925), p. 584-593; R.V. Sellers, Two Ancient Christologies, 1940; Jaroslav Pelikan, The Emergence of the Catholic Tradition (100-600), a 3-a retip., The University of Chicago Press, Chicago and London, 1973; Cross, ODCC, p. 66; Quasten, Patrohgy_r III, p. 302-554, cu bogată bibliografie; I.G. Coman, Patrologie, p. 189-208.

An tipa pa

Antipapă. Pretendent la scaunul papal, în opoziţie cu ocupantul legal ales al acestui scaun, în primele opt secole sunt men­ţionaţi următorii antipapi: Novaţian (sec. al IlI-lea), susţinut de partida catharilor împotriva lui Cornelius; Felix (sec. al IV-!ea) susţinut de împăratul Constan-ţius. Este inclus în lista papilor, iar în ca­lendarul roman apare ca sfânt, Ursinus sau Ursicinus, ales, hirotonit şi numit papă la moartea Papei Liberius, 366, ca oponent al lui Damasus* (366-384); Eu-lalius, hirotonit în acelaşi timp cu Boni-faciu I, 418, ca succesor al papei Zosim;

ANTIPAPA

ANTITRINITARISM

ANTITRINITARISM

ANTONIE CEL MARE, SF.

Laurenţiu, hirotonit împreună cu Sym-machus, în 499, ca succesor al lui Anas­tasie II; Dioscur, ales şi hirotonit în aceeaşi zi cu Bonifaciu II , în anul 530; Vigilius, care urma să-1 înlocuiască pe papa Silverius; Eugenie, ales şi numit papă în septembrie 654, ca înlocuitor al papei Martin I, întrucât acesta s-a opus ereziei monotelite*. în întreaga istorie a Bisericii Romei au existat aproximativ 35 de antipapi.

A. Mercati, The New List of Popes, în Mediaeval Studies, IX, 1947, p. 71-80, cu­prinzând lista papilor şi a antipapilor. James Barmby, Antipopes, art. în Smith-Wace, I, p. 122-123.

Antipater de Bostra

Antipater a fost episcop de Bostra în Arabia, menţionat într-o circulară a lui Leo I. Este considerat de sinodul II de la Niceea cu unul dintre părinţii de seamă ai Bisericii din acea vreme. Antipater s-a remarcat printr-o scriere polemică contra lui Origen, respectiv contra apărătorilor săi Eusebiu şi Pamfilie de Cezareea, din care s-au păstrat fragmente. Dintre omili­ile sale, două s-au păstrat în întregime: la Naşterea Sf. loan Botezătorul şi la Buna­vestire. Au fost confirmate alte două omilii, despre femeia cu scurgere de sânge şi despre Sf. Cruce, iar alte patru omilii la Naşterea Domnului s-au păstrat în limba armeană. Este posibil ca unele din scrierile lui Ipolit de Bostra să fie atribuite lui Antipater. Gândirea hristologică lui Antipater a fost influenţată de Henoticon*.

Migne, PG 85, 1763-1796; P. Bruns, Antipater von Bostra, în LACL, p. 36.

Antitactae

Antitactae, nume dat de Clement Ale­xandrinul unei secte obscure, libertine de

sorginte gnostică (Strom. III, 526-529) Dumnezeu, Creatorul universului, este Tatăl nostru natural şi toate lucrurile pe care El le-a făcut sunt bune. Una dinte făpturile care îi datorează Tatălui exis­tenţa sa, a dat naştere răului, înlănţuind întreaga creaţie în rău. De aceea, pentru a-L răzbuna pe Tatăl, cu toţii trebuie sa ne opunem celui de al doilea creator, adică, creatorului răului, încălcând po­runcile acestuia. De exemplu, întrucât cel de al doilea creator a spus: 'Să nu să­vârşiţi adulter', trebuie să săvârşim adul­ter împotriva poruncii lui. Clement ne informează că membrii sectei grupau texte din Sf. Scriptură şi le interpretau li­teral. Ca atare, el îi acuză că perverteau scripturile după propria plăcere.

Clement, Stromate III, 526-529; F.J.A. Hort, Antitactae, art. în Smith-Wace, I, p. 123-124.

Antitrinitarism

Antitrinitarism sau antitrinitarianism, denumire dată mişcărilor sectare, de sorginte creştină, care resping dogma Sf. Treimi, în primul secol este vorba de ebioniţi*, grupare iudeo-creştină care susţinea că recunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu ar însemna o abandonare a mo­noteismului, în sec. al II-lea este vorba de sectele gnostice, care îl considerau pe Hristos doar ca simplă manifestare a lui Dumnezeu. Modaliştii monarhieni refuză să admită existenţa persoanelor sau ipos-taselor divine în esenţa divină, în dum­nezeire. La aceste grupări îi mai putem adăuga pe arieni. Mişcarea antitrinitară a luat proporţii mai ales după Reformă. Primul care a scris împotriva Sf. Treimi a fost Martin Cellarius, Despre lucrările lui Dumnezeu, 1527. O serie de anabap-tişti, printre care Hans Denck (n. 1495), David Joris (n. 1501) etc. Nu au lipsit nici martiri antitrinitari, cum este cazul

medicului spaniol Michel Servetus cu lu­crările sale: De trinitate erroribus, 1531, urmată de o retractare: Dialogorum de trinitate libri duo, 1532, şi apoi o reve­nire la ideile sale anterioare antitrinitare: Christianismi restitutio, 1553, care a dus la executarea lui la Geneva. Mişcarea anti­trinitară s-a extins în Europa întreagă, inclusiv în România, unde a fost înte­meiată Biserica Unitariană.

Jaroslav Pelikan, The Emergence of the Catholic Tradition, 1971. Anti-Trinitaria-nism, art. în The Westminster Dictionary of Church History, ed. by Jerald C. Brauer, The Westminster Press, Philadelphia, 1971.

Antologia latină

Anthologia latina este o culegere de texte cuprinzând poemele minore latine de la începuturi, până în sec. VI, în care găsim numeroşi poeţi latini creştini. Lucrarea este concepută în două părţi. Prima parte cuprinde poemele descoperite în diverse manuscrise, iar a doua, poemele desco­perite în inscripţiile epigrafice. Este vorba de o lucrare deosebit de importan­tă, întrucât editează pentru prima dată texte de mare valoare pentru istoria lite­raturii poetice creştine.

F. Buecheler-A. Riese, Anthologia Latina sive ppesis latina supplementum, Leipzig, 1894-1906 cu supliment de E. Lommatzsch, 1926. Antologia a fost retipărită la Amster­dam în 1972; E. Prinzivalli, Anthologie latine, în DECA, I, p. 141; H. Muller, Antho­logia latina, în LACL, p. 33 cu bibliografie.

Antologia Palatină

Anthologia palatina este o culegere de epigrame în limba greacă, păstrate într-un manuscris din sec. IX, Codex Palatinus 23, de unde şi numele. Conţinutul este divizat în 15 părţi (în ediţiile moderne

16) şi cuprinde: Epigrame creştine din sec. IV-IX, epigrame funerare, epigrame de dragoste, epigrame votive etc. De interes sunt epigramele Sf. Grigorie de Nazianz şi ale altor scriitori bizantini ca: Agathias, Iulian, Macedoniu de Tesalo-nic şi alţii.

C. Preisendanz, AP: Codex Palatinus et Codex Parisinus phototypice editi, Leiden, 1911; H. Stadtmiiller, Anthologia graeca epigrammatum Palatina cum Planudea, Leipzig, 1894/1906; Text şi trad. franceză în Leş Belles Lettres, Paris, 1960 şi cont; M. Perraymond, Anthologie palatine, în DECA, I, p. 142; A. Cameron, The Greek Anthology from Meleager to Planudes, Oxford, 1993; H. Muller, Anthologia palatina, în LACL, p. 33-34 cu bibliografie.

Antonie cel Mare, Sf.

Antonie, Sf. (251-356), numit de Sf. Athanasie* 'fondator al monahismului'. S-a născut la anul 251 în localitatea Coma, în Egiptul de Mijloc, din părinţi creştini. După moartea părinţilor, el îm­parte averea săracilor şi se dedică vieţii ascetice în anul 269. Se retrage în deşert, unde, se spune că s-a împotrivit ispitelor şi a luptat contra demonilor care luau înfăţişări de animale sălbatice. La 305 se retrage din singurătatea sihăstrească şi întemeiază o comunitate de eremiţi. După o perioadă de cinci ani se retrage din nou în singurătate. A sprijinit partida orto­doxă împotriva arienilor, colaborând îndeaproape cu Sf. Athanasie*. Mărturii despre viaţa lui se găsesc în Athanasius, Vita Antonii. I s-au atribuit mai multe lucrări păstrate în latina (Migne, voi. 40): Cuvântări despre deşertăciunea lumii şi învierea morţilor; Cuvântări către fiii săi monahi etc. Sf. Ieronim menţionează exis­tenţa a şapte scrisori către diferite mănăs­tiri din Egipt (De viris illustribus, 88),

58

ANTONIE CEL MARE, SF.

ANTONIE POETUL

ANTONIE POETUL

APELLES

care sunt probabil autentice. Cele 20 de scrisori, păstrate prin intermediul limbii arabe, nu aduc nimic nou şi par a nu fi autentice. Se stinge din viaţă, pe Mun­tele Colzim lângă Marea Roşie, în anul 356, în vârstă de 105 ani. Este prăznuit la 17 ianuarie.

CPG 2330-2350; Migne, PG 40, 972-1000; G. Garitte, Lettres de S. Antoine, Version georgienne et fragments coptes, Louvain, 1955; B. Steidle, Antonim Magnus Eremita, SA 38, Roma, 1956; S. Rubenson, The Letters of St. Anthony, Lund, 1990; Viaţa Sf. Antonie de Athanasie, în PG 26, 835-978; Sfîntul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, Scriitori şi Părinţi Bisericeşti, 16, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 191-245; învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în Filocalia, trad. D. Stăniloae, voi. I, Sibiu, 1946. p. 3-34; Quasten, Pa-trology, III, p. 148-153; Altaner-Stuiber, 1980, p. 261 şi urm., 276 cu bibliografie; Tixeront, Patrologie, p. 217-218; I.G. Co-man, Patrologie, III, 357-368; Cross, Anthony, St., ofEgypt, în ODCC, p. 67-68; T. Orlandi, Antoine, în DECA, î, p. 169; M. Puzicha, Antonius der Einsiedler, în LACL, p. 36-37 cu bibliografie.

Antonie Haghiograful

Autorul unei vieţi a Sf. Simeon Stilitul sau Stâlpnicul, care pretinde că relatează evenimentele, ca martor ocular. Se pare, totuşi, că această biografie este scrisă de o persoană care nu a ignorat lucrarea similară a lui Teodoret* şi nici nu a avut o experienţă nemijlocită a ţinutului şi tradiţiilor antiohiene, unde a trăit Sf. Simeon. Este posibil ca ea să fi fost efec­tuată, de un călugăr pe nume Antonie, la începutul sec. VI, pentru a dovedi auten-

ticitatea moaştelor Sf. Simeon, despre care nu se ştie cu certitudine dacă au fost sau nu transferate, integral sau parţial doar, la Constantinopol din porunca îm­păratului Leon I (411-474). Această lu­crare a fost transmisă şi în traducere la­tină în mai multe manuscrise.

Migne, PL 73,325-334; CPG III, 6724; BHG 1682-1685m; H. Letzmann, Das Leben des hi Symeon Stylites, TU 32, 4, Leipzig, 1908, p. 20-78 text grec şi latin; P.Peters, St. Symeon stylite et şes premiers biographes, AB 61, 1943, p. 29-71; M.G. Bianco, Antoine, în DECA, I, p. 168-169; C. Schmidt, Antonius, Haghiograph, în LACL, p. 37.