Cel mai inalt al capitalismului

Dar duminica e domnul Richard Crlck."

Văzand că fata privea in jur, căutind pe cineva, se apropie de ea.

De obicei, in timpul mulsului lăptarii nu prea sinit in toane bune, dar domnul Crick tocmai

avea nevoie de incă o mină de lucru — căci la acea epocă a anului munca era in toi, aşa că o

primi pe Tess cu braţele deschise. O intrsbă de maică-sa şi de restul familiei (măcar că făcea

asta doar de formă, căci de fapt nu aflase de existenţa doamnei Dunbeyfield deoit atunci cind

primise o scurtă scrisoare de afaceri in legătură cu Tess).

— Cind eram flăcău cunoşteam foarte bine locurile de unde te tragi, spuse el, in chip de

incheiere. Dar de atunci n-am mai călcat pe acolo. Mi-aduc aminte că mi-a spus odată o

babă de vreo nouăzeci de ani, care locuia prin părţile acestea şi care s-a prăpădit de mult,

că era pe vremuri o familie in valea Blackmoore, cu un nume cam ca al vostru şi se

trăgea de pe aici. Se pare că e un neam foarte vechi, dar că s-a stins aproape de tot. Cei

tineri, barem, nu ştiu nimic de el. Dar ce, era să stau s-ascult palavrele unei babe ?

— Da, adevărat... ingină Tess. Apoi vorbiră despre treburi.

— Ştii să le mulgi bine şi curat, fetico ? Nu vreau să le sece laptele tocmai acum.

Tess ii spuse să n-aibă nici o grijă, dar omul o măsură cu privirea cam neincrezător. Tess stătuse

in casă vreme indelungată şi de aceea avea o infăţişare mai gu

139

— Crezi că o să te pofi descurca ? Oamenii de rind n-au de ce să se plingă aici, e destul de

bine, dar să nu crezi că trăim chiar in puf.

Fata il asigură că poate să se descurce. Interesul şi tragerea ei de inimă părură că l-au cucerit.

—. Nu vrei o ceaşcă de ceai, sau ceva de min-care ? Ei, ce zici ? Mai tirziu ? Bine, cum vrei.

Eu, unul, cred că aş avea gitul uscat ca o iască după un drum aşa de lung.

— Aş vrea să mă apuc de treabă indată, ca să-mi dezmorţesc degetele, zise Tess.

Bău puţin lapte ca să mai prindă puteri, trezind mirarea şi dispreţul Iui Crick, căruia nici prin

gind nu-i trecuse vreodaită că laptele ar fi bun şi de băut.

— Fă cum vrei, dar eu n-aş putea să inghit aşa ceva, spuse el cu nepăsare, ţinand căldarea

din care sorbea fata. Eu de ani de zile n-am pus in gură o picătură de lapte, şi nici n-aş

pune. Nu pot să sufăr laptele. Mi-ar cădea greu la stomac. Poţi să incepi cu ea, urmă

Crick, ară-tind către vaca de lingă ei. Dar să ştii că nu prea se lasă uşor mulsă. Avem aici

vaci de toate fe-lurile — unele mai uşor la muls, altele mai greu, ca peste tot. Dar asta

ai să vezi tu singură, indată.

După ce-şi scoase boneta, Tess işi puse o glugă şi se aşeză pe scăunel, lingă vacă. Cind laptele

incepu să-i tişnească printre pumni in căldare, lata inţelese că incepe intr-adevăr o viată nouă.

Această convingere o linişti ; bătăile inimii i se domoliră şi se simţi in stare să privească in

juruil ei.

Mulgătorii formau un fel de mic batalion ; bărbaţii aveau in grijă vacile mai rele, iar femeile

pe cele mai blinde. Lăptăria era destul de mare ; Crick avea suib conducerea lai aproape o sută

de oameni. In afară de zilele oind era

140

plecat de acasă, mulgea cu mina lui vreo şase, opt vaci, cele mai rele din toată cireada. Mai

toţi zilierii erau angajaţi temporar, aşa că lăptarul Crick nu avea incredere să le dea pe mină

cele şase vaci pe care le mulgea singur, căci din lipsă de interes zilierii ar fi putut să nu le

mulgă cum trebuie ; nu le dădea nici femeilor, căci ii era teamă că n-au destulă putere in

degete şi că, treptat, vacile ar fi putut să ajungă a nu mai da lapte. Nu l-ar fi supărat atat

pierderea suferită pe moment din pricina mulsului incomplet, cit faptul că cererea scăzută

aducea după sine şi ≪căderea cantităţii de lapte dat de vacă, şi, in cele din urmă, secarea lui.

După ce Tess se aşezase lingă vacă, in curtea fermei nu se mai auzise nici o vorbă, şi nici un

sunet nu mai tulburase ţiiriitul laptelui improşcat in zecile de căldări, in afară de exclamaţiile

scoase din cind in cxnd, pentru a face ca una sau alta dintre vaci să se intoarcă sau să stea pe

loc. Singurele mişcări erau acelea făcute de miinile mulgătoarelor şi de cozile vacilor, care se

bălăngăneau. Şi astfel, toţi işi vedeau de treabă, in mijlocul pajiştii imprejmuite de dealuri ,-

era o privelişte intinsă, formată din rămăşiţele unor peisaje vechi, de mult uitate, şi care fără

indoială se deosebeau foarte mult de peisajul pe care-l alcătuiau acum.

— Pare-mi-se... spuse lăptarul Crick, ridiein-du-se dintr-o daltă din dreptul vacii pe care tocmai

o mulsese şi apucind cu o mină scăunelul cu trei picioare, iar cu cealaltă căldarea, trecu

spre vaca următoare, din randul celor greu de muls. Pare-mi-se că azi vacile dau mai puţin

lapte decit de obicei, şi dacă Winker merge tot aşa de prost pină la mijlocul verii, zău dacă mai

merită s-o mulgi.

141

— Asta-i pentru că avem un mulgător nou printre noi, spuse Jonathan Kail. Am mai

văzut eu de-astea şi altă dată.

— Da, da. Să ştii că ai dreptate. Eu nu m-am gindit la asta.

—i Am auzit că dacă-i cineva străin de fată li se ridică laptele in coarne, spuse una din fete.

— Aş ! răspunse (lăptarul Crick, plin de indo-iajlă, ca şi cum pină şi vrăjitoria ar putea fi limitată

de condiţiile anatomice. N-aş crede că li se ridică chiar in coarne. De vreme ce

vacile ciute ţin laptele ca şi cele cornute, nu prea cred că ai dreptate. Cunoşti zicala aia despre

vacile ciute, Jonathan ? De ce dau ciutele mai puţin lapte intr-un an dedit vacile cornute ?

— Nu ştiu, interveni mulgătoarea. De ce ?

— Fiindcă sint mai puţine la număr, răspunse lăptarul. Dar oricum, un lucru e sigur :

hoaţele astea mi vor să dea lapte azi, şi pace ! Hai să cintăm ceva, oameni buni. Ăsta-i

singurul leac.

Era un lucru obişnuit la lăptăriile de prin partea locului să recurgi la cintece pentru a indupleca

vacile care păreau să dea mai puţin lapte ca de obicei, aşa că mai mult de nevoie decit

de plăcere mulgătorii se porniră să cinte. Totuşi, li se păru că de cind incepuseră să cimte,

treaba mergea mai bine. După ce cintară vreo paisprezece sau cincisprezece strofe dintr-o baladă

veselă despre un ucigaş care se temea să se culce pe intuneric fiindcă vedea arzind in

juruil lui flăcările de pucioasă ale iadului, unul dintre mulgători spuse :

— Ce 'bine ar fi dacă cintatul cu capul plecat nu ţi-ar tăia răsuflarea ! De ce nu vă luaţi harfa,

domnule ? Da', drept să spun, eu cred că nu-i nimic pe lume mai grozav decit o vioară.

Tess, care ascultase şi ea, crezu că aceste cuvinte ii fuseseră adresate lui Crick, dar se inşela.

Răspunsul, sub forma unui : „De ce ?" care

142

părea că rine din burta unei vaci cafenii din staul, fusese dat de cineva din spatele vacii, pe

care ea nu-l observase pină atunci.

— Asta aşa-i, cu toate că taurii se lasă mai uşor mişcaţi de cintec decit vacile — cel puţin din

cite am putut să-mi dau seama, spuse Crick. Am cunoscut odată la Mellstock, un bătran pe

care-l cliema William Dewy. Familia lui ciştiga bani frumoşi cu cărăuşia, să nu-ţi fie cu

supărare, Jonathan, 11 cunoşteam pe om după infăţişare, il cunoşteam, vorba aia, ca pe fratemeu.

Ei bine, intr-o noapte frumoasă cu lună, omul nostru se intorcea de la o nuntă, unde

cantase la vioară şi ca să mai taie din drum, o luă de-a dreptul peste Forty-acres, un cimp care

ise intindea in calea lui. Acolo dădu de un bivol lăsa* să pască. Bivolul il văzu pe William şi

se luă după el, cu coarnele la pămant, uite aşa ! Să mor dacă vă mint ! William fugi cit il

ţineau picioarele ; nu băuse cine ştie ce, cu toate că fusese la o nuntă şi nuntaşii erau oameni

cu stare, dar işi dădu seama că n-o să fie in stare să ajungă pină la gard şi să-l sară inainte ca

bivolul să-l ajungă din urmă. Şi cum fugea aşa, numai ce puse mina pe vioară şi-i trase o

cantare, tot initorcindu-se spre (bivol şi trăgindu-se spre gard. Şi iată că bivolul ise potolii şi

rămase pe loc, cu ochii pironiţi la William Dewy, care tot mai zdrăngănea la vioară, pină ce pe

faţa dobitocului apăru un fel de zimbet. Dar William n-apucă să contenească din cintat şi să

facă stinga-mprejur ca să sară gardul, că ibivolul inceată de-a zimbi şi-şi aplecă coarnele spre

turul pantalonilor lui bufanţi. Ei, acu' să ite văd, Wiilliam ! Omul nostru se intoarse şi, vrind,

nevrind, incepu iar să cinte la vioară. Se făcuseră ceasurile trei, William ştia bine că multă

vreme n-o să treacă nimeni pe acolo. Era incolţit de-a binelea şi pica de somn, aşa că zău dacă

ştia ce să mai facă. Zdrăngăni la

143

vioară piină pe la patru, cind văzu că nu mai are incotro şi că in curind o să trebuiască să se

dea bătut. „Numai cintecul ăsta mă mai desparte de fericirea veşnică", işi zise. „Acum, numai

dumnezeu poate să ană mai scape". Dar tocmai atunci işi aduse aminte cum văzuse el vitele

ingenunchind in puterea nopţii, de moş ajun. E drept că nici gind de moş ajun, dar ii veni in

minte să joace o festă bivolului. Aşa că incepu cintecul Născătoarei, ca in colindele de

crăciun. Şi ce să vezi ? ! Bivolul, cu mintea lui proastă, se lăsă in genunchi, de parcă ar fi fost

tocmai noaptea şi ceasul naşterii domnului. De indată ce prietenul lui cornut căzu in genunchi,

William făcu stinga-mprejur şi o tuli sărind gardul, nevătămat, inainte ca bivolul, care sta la

rugăciune, să se ridice şi să se ia după el. William avea obiceiul să spună că a văzut in viaţa

lui mulţi oameni prostiţi, dar că nici unul nu arătase atit de prostit ca bivolul cu pricina cind işi

dădu seama că cineva işi Ibătuse joc de simţămintele lui cucernice, şi că nu era nicidecum

noaptea de moş ajun... Da, da, William Dewy, aşa il chema pe om şi pot să vă spun chiar şi

locul unde zace ingropat in cimitirul Mellstock, intre cea de a doua tisă şi aripa dinspre

miazănoapte a bisericii.

— Ciudată poveste ! Te poartă către vremurile medievale, cind credinţa era incă vie in

inimile oamenilor.

Vorbele astea neobişnuite pentru curtea unei lăptarii fuseseră rostite in şoaptă de vocea din

spatele vacii cafenii ; dar cum nimeni nu le inţelesese tilcul, ele nu fură luate in seamă decit

poate doar de povestitor, care ar fi putut să creadă că cel care vorbise se indoia de adevărul

spuselor sale.

— Ei, asta nu ştiu ! Dar ştiu că povestea e adevărată, domnule. Doar l-am cunoscut bine

pe William.

144

— Da, da, fără indoiala, spuse vocea din spatele vacii cafenii.

Şi astfel, atenţia lui Tess fu atrasă de cel care vorbise cu Crick şi pe care abia dacă-l putea

zări, căci stătea tot timpul cu capul ingropat in burta vacii. Nu putea de loc isă inţeleagă de ce

pină şi lăptarul ii spunea domnule işi nici n-ar fi putut să se lămurească atunci, fiindcă omul

rămase mult timp ascuns după vacă, de parcă ar fi avut de muls trei vaci, nu una. II auzea doar

scoţand din cind in cind cite o exclamaţie, ca şi cum treaba s-ar fi incurcat.

— Uşureii, domnule, uşurel, ii spuse lăptarul. Pentru treaba asta iţi trebuie indemanare,

nu putere.

— De asta mi-am dat şi eu seama, spuse celălalt, ridicindu-se in sfirşit şi dezmorţindu-şi braţele.

Mi-am frint degetele, dar cred că pe asta am terminat-o.

A'bia atunci reuşi Tess să-l vadă din cap pină-n picioare. Purta o bonetă albă, obişnuită, şi

jambiere de piele, ca orice om care lucrează la o fermă de vaci, şi abia-şi tira ghetele pline de

noroi amestecat cu paiele din curtea fermei. Dar toate astea erau pentru el o imbrăcăminte

ocazională. Sub aceiste haine se putea ghici un om cu carte, un om retras, subtil şi melancolic,

intr-un cuvint, un om deosebit.

Tess işi dădu seama că-l mai văzuse şi altă dată, aşa că deocamdată nu se mai preocupă de

infăţişarea lui. Dar, de cind il văzuse ultima oară, Tess trecuse prin atitea nenorociri, incit nuşi

aduse imediat aminte unde-l antilnise. Apoi, deodată, işi aminti. Nu era altul decit drumeţul

care se alăturase dansurilor asociaţiei femeilor din Marlott, străinul care trecuse pe acolo, venind

cine ştie de unde, dansase cu altele, n-o băgase in seamă, şi o pornise iar la drum, cu

prietenii lui.

11 — Tess d'Urberville

145

Amintindu-şi de o intamplare petrecută inaintea nenorocirilor ei, Tess simţi cum i se dezlănţuie

in minte un val de amintiri, care-i umplură inima de teamă ca nu cumva să fie

recunoscută, şi astfel, intr-un fel sau altul, taina ei să fie descoperită. Dar se linişti cind văzu

că tinărul nu părea s-o fi recunoscut. Uitindu-se mai bine la el, văzu că de la prima, şi de altfel

singura lor iintilnire, chipul (lui expresiv devenise mai ginditor. Lăsase intre timp isă-i crească

barbă şi mustaţă. Barba era mai blondă la rădăcină şi se inchidea la culoare către virf, ajungind

la o nuanţă caldă, cafenie. Pe sub capetele bonetei de pinză se vedea o jachetă din diftină

de culoare inchisă ; purta pantaloni de pluş cu jambiere şi o cămaşă albă scrobită. Dacă n-ar fi

purtat haine de mulgător, nimeni nu şi-ar fi putut da seama ce era. Ar fi putut, tot atat de lesne,

să fie un moşier excentric sau un ţăran cu infăţişarea de gentilom. Dar era limpede că e un

incepător in munca de fermă. Tess işi dăduse imediat seama de asta, văzind cit de mult timp ii

trebuia ca să muligă o vacă.

intre timp fetele incepuseră să şuşotească intre ele privind la noua-venită : „Ce frumuşică e !"

spuneau cu admiraţie şi sinceră generozitate, spe-rind in acelaşi timp că cei care le auzeau vor

protesta puţin, ceea ce la drept vorbind ar fi putut s-o facă, căci nu frumuseţea te izbea in

primul rind la Tess. După ce isprăviră cu mulsul, intrară unul cite unul in casă, unde doamna

Crick, nevasta lăptarului, oare era prea respectabilă ca să mulgă vacile, şi care purta rochie de

lină şi pe vreme călduroasă, numai pentru că mulgătoarele se imbră-cau in stambă,

supraveghea căldările cu lapte.

Tess află că in afară de ea nu dormeau la fermă decit două sau trei fete. Cele mai multe plecau

seara pe la casele lor. Tinărul cel ales, care-şi dăduse cu părerea despre povestea lăptarului,

nu

146

apăru de loc Ja cină. Tess nu intrebă de el şi-şi petrecu restul serii in camera de dormit,

rinduindu-şi lucrurile. Camera era o incăpere mare, deasupra lăptăriei, lungă de vreo treizeci

de picioare şi in care se aflau şi paturile celorlalte fete care dormeau la fermă. Erau trei fete

frumoase, in floarea virstei şi, in afară de una singură, erau toate ceva mai in virstă decit Tess.

Eroina noastră era tare ostenită şi adormi de cum puse capul pe pernă.

Una dintre fete, care dormea in patul de lingă Tess şi nu era atit de obosită ca ea, se apucă să-i

povestească despre casa unde avea să locuiască şi despre oamenii de acolo. Şoaptele ei se

amestecau cu umbrele incăperii, şi lui Tess, care era cu mintea amorţită, i se părea că ele

izvorăsc din intunericul in care pluteau.

— Domnul Angel Clare, cel care invaţă să mulgă şi cintă la harfă, nu prea vorbeşte cu

noi. E băiat de preot şi e prea pierdut in gindurile lui ca să bage in seamă fetele. E

ucenicul domnului Crick şi invaţă muncile de fermă. A invăţat cio-bănitul in altă parte, şi

acum vrea să inveţe munca de lăptărie... Da, da, e un domn in toată regula. Tatăl lui e

preacuviosul domn Clare din Emmin-ster... la citeva mile de aici.

— A, da, am auzit de el, răspunse Tess, căreia ii pierise somnul. Un preot tare cuvios, nu ?

— Da, aşa e. Lumea spune că-i omul cel mai cuvios din tot Wessex-ul, ultimul dintre cei care

ţineau de vechea „Biserică de Jos" ', pentru că toţi ceilalţi de pe aici ţin de „Biserica de Sus" 2.

Toţi fiii lui in afară de domnul Clare al nostru s-au făcut preoţi.

Dar, la ora aceea, Tess nu ţinea de loc să afle de ce domnul Clare al lor nu se făcuse şi el

preot.

1 Biserica presbiteriană, ramură a bisericii anglicane.

2 Biserica episcopală, o altă ramură a bisericii anglicane, acordă e mare importantă ritualului şi are o atitudine mai puţin drastică

faţă de catolicism.

11*

147

Aţipi din nou, in timp ce lămuririle fetei ii ajungeau la ureche o dată cu zgomotul sacadat al

picăturilor de zer care se scurgeau din săculeţele de brinză in camera de jos, amestecindu-se

cu mirosul roţilor de brinză din podul alăturat.

XVIII

Angel Clare nu se desprindea din umbrele trecutului ca o formă desluşită, ci mai degrabă ca

un glas cald şi,modulat, o privire pierdută şi visătoare şi o gură nobilă, cam prea mică şi

delicat conturată pentru un bărbat, deşi buza inferioară se stringea uneori cu o neaşteptată

energie, lucru care ştergea orice impresie de nehotărare. Cu toate astea, infăţişarea şi privirea

lui aveau ceva nebulos, preocupat, nedesluşit, care il făcea să arate ca un om fără scop sau

interes precis in viaţa materială. Şi totuşi, pe vremea cind era copil, lumea spunea că face

parte dintre aceia care ar fi putut să facă orice in viaţă, dacă şi-ar fi dat osteneala.

Angel era cel mai mic dintre copiii unui preot sărac, care trăia in celălalt capăt al comitatului.

Venise la Lăptăria Talbotliays să facă şase luni de ucenicie, inainte de a lua la rind alte citeva

ferme, cu scopul de a invăţa muncile cerute aci, pentru a pleca apoi in colonii, sau pentru a lua

pămint in arendă, după cum ar fi fost cazul.

Intrind in rindul agricultorilor şi al crescătorilor de vite, tinărul făcuse un pas care, atit pentru

el cit şi pentru ceilalţi, era foarte neaşteptat.

Domnul Clare, tatăl, a cărui primă soţie murise lăsind o fată, se căsătorise din nou la bătrineţe.

Cea de a doua soţie ii dăruise, oarecum pe neaşteptate, trei fii, aşa incit, intre Angel, cel mai

tinăr dintre aceştia şi tatăl său, vicarul, lipsea aproape o intreagă generaţie. Dintre băieţi,

numi-

148

tul Angel, copilul făcut la bătrineţe, era singurul care nu obţinuse nici o diplomă universitară,

cu toate că se arătase inzestrat de mic pentru o educaţie academică.

Cu vreo doi, trei ani inainte de apariţia lui Angel la serbarea de la Marlott, pe vremea cind

părăsise şcoala şi-şi continua studiile acasă, sosise la parohie un pachet de la librarul din

localitate, adresat preacuviosului James Clare. Pastorul deschisese pachetul, găsise inăuntru o

carte şi citise citeva pagini, după care, sărind de pe scaun, se duse, cu cartea sub braţ, drept la

prăvălie.

— De ce aţi trimis această carte la mine ? intrebase el pe un ton care nu admitea replică, arătind

cartea.

— A fost comandată, domnule.

— Nu de mine, şi ţin să vă asigur că nici de altcineva din casa mea.

Librarul se uită in registrul de comenzi.

— Ah, a fost expediată greşit, domnule, spuse el. A comandat-o un domn Angel Clare, şi ar fi

trebuit să i-o trimitem dumnealui.

Domnul Clare clipi din ochi nervos, de parcă ar fi primit o lovitură. Se duse acasă şi-l chemă

pe Angel in birou. Era galben la faţă şi părea tare amărit.

— Ia uită-te puţin la cartea asta, fiule, spuse pastorul. Ce~i cu ea ?

— Am comandat-o, răspunse Angel simplu.

— De ce ?

— Ca s-o citesc.

— Cum iţi poate trece prin minte să citeşti aşa ceva ?

— Cum ? Bine, dar e vorba de un sistem filozofic i Nu s-a publicat niciodată o carte mai morală,

sau, aş putea spune, chiar mai religioasă...

— Da, destul de morală. Asta nu o neg. Dar religioasă, nu! Şi cind te gindeşti că vrei să devi

slujitor al domnului.

149

— Fiindcă tot ai pomenit de asta, tată, spuse fiul, luindu-şi inima in dinţi, aş vrea săţi

mai spun o dată pentru ultima oară că nu mai am de gind să intru in rindurile bisericii. Mă

tem că n-am să o pot sluji cu destulă conştiinciozitate. O iubesc cum iţi iubeşti părintele. O să

am intotdeauna cele mai calde simţăminte pentru ea, şi nu există nici o instituţie pe lume faţă

de a cărei istorie să am o admiraţie mai mare. Dar nu pot accepta să fiu uns ca slujitor al ei,

aşa cum au făcut-o fraţii mei, atita timp cit ea refuză să se elibereze de o teolatrie a mintuirii,

care nu poate fi susţinută.

Pastorul, om cinstit şi cu o minte simplă, nu bănuise niciodată că fiul — singe din singele lui

— ar fi putut ajunge să gindească astfel. Era năucit, ingrozit, paralizat. Dacă Angel nu avea de

gind să devină slujitorul bisericii, atunci ce rost mai avea să-l trimită la Cambridge ?

Universitatea, ca treaptă de trecere către altceva decit o carieră monahală, i se părea acestui

om cu idei fixe ca o prefaţă fără volum. Pastorul nu era numai un om al bisericii, ci un om

cucernic, cu o credinţă nestrămutată, nu in sensul in care această expresie e folosită acum, de

către şarlatanii teologici din rindurile bisericii, sau din afara ei, ci in inţelesul vechi şi plin de

bună credinţă al şcolii evanghelice. Era unul dintre aceia care