Cel mai iubit dintre pamaneteni

Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca tru­pele sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (deta­liile acestui fapt senzaţional cu importante, consecinţe pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o zi la el un scriitor notoriu şi stătu cu el de vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după naţionalizare. Scriitorul povesti întîmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre astfel de sfere politice ameţitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a o face le avea; era membru în Comitetul Central al Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare Naţională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă Ministerul Culturii.

"Mulţi nu ştiu, mă, cît de greu ne-a fost nouă să punem ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strîns cureaua, a înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, intelectualii cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia doborîtă, cum era şi firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai curînd, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condam­naţilor politici şi să nu mai băgăm pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie aso­ciată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gîndi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un duşman, nici un trădător. Bulgarii l-au descoperit şi împuşcat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spînzurat pe Rudolpf Slansky şi odată cu el pe nenumăraţi alţii. Ana Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie mare. Să vezi, m-am hotărît atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. Acolo în hotel am stat nemişcat lîngă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu mă neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curînd. Ce puteam să fac, mă? Asta e soarta unei ţări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, cînd simt că eşti la cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simţi tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu să mă plimb; un şef de stat poate fi expus sur­prizelor, am aşteptat şi, în sfîrşit, în a patra zi sînt anunţat să mă pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: «Ce e, mă Gheorghe?» Adică ce s-a întîmplat, de ce ai venit? Aşa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Tovarăşe Stalin», i-am răspuns, şi am început să-i spun tot pe şleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomaţie abilă, sînt sigur că agenţii lui, dintre care unul e şi acum adjunct la Interne şi ne urmăreşte pe toţi şi raportează tot. Îi şi raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau în sînul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deşi era important... Am în­ceput cu chestiunea economică: ţara n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru subvenţionarea pri­mului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strîng cureaua, ţăranii stăpînesc piaţa alimen­tară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem produse in­dustriale ieftine, altfel am fi siliţi să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am şi recurs şi ţăranii au şi pus mîna pe ei; inflaţia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naţionalizat industriile, uzinele şi fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii mi­niştri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi şi ne pîndeşte, rîde de noi, lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice şi militare, foştii demnitari intelectuali; foştii poliţişti sînt în picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, cînd o să revenim la putere. Americanii au bomba, ruşii n-o au. La toamnă în­cepe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toţi ăştia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar cîţiva legionari fanatici s-au re­fugiat prin munţi, cîţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sînt în curs de lichi­dare, nu ăştia sînt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părţi din ţărănime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarăşe Stalin?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sînul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, şi-a scos pipa din gură şi m-a în­trebat: Ce deviere?! Nu părea mirat, dar ştiam că era mai mult decît mirat. Ştiam că la auzul cuvîntului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviaţioniştilor din partid de dreapta sau de stînga şi pe care îi zdrobise pe toţi prin anii 26 şi 30 îi împrospăta su­fletul lui împietrit şi că acela care cîştiga în faţa lui, cu asemenea problemă, cîştiga totul. Şi i-am spus: Grupul Ana Pauker şi Vasile Luca au deviat spre dreapta în ches­tiunea ţărănească şi în chestiunea finanţării primului nostru plan cincinal. Ei susţin că nu e momentul să înce­pem colectivizarea agriculturii şi nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar şi a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat: da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da... Şi a rămas mult timp pe gînduri. Pe urmă a ridicat o sprînceană, şi-a pus pipa la loc şi mi-a spus tot aşa ca la început, ca unui frate: «Bine, Gheorghe, o să mă gîndesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel şi îţi dau eu de veste cînd ne revedem...». M-am întors în odaia mea şi am mai aşteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe Stalin şi să nu mă întorc în ţară decît ca să împărtă­şesc şi eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk şi a lui Slanski. M-am gîndit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie să rişti cînd inte­resele maselor o cer... Nu ştiu ce a cîntărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscoviţii Ana Pauker şi Vasile Luca se pare că n-a contat în faţa devierii lor. În asta a stat, mă, înţelepciunea lui, ştia să se orienteze rapid şi să nu ezite să sesizeze ceea ce e nou într-o situaţie dată. M-a primit iar. Am înţeles că partida era clştigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi sugerez eu să faceţi voi. Întîi: chestiunea cu ţăranii care urcă preţurile: fă o nouă reformă monetară şi luaţi-le banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puţin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. Şi mai respiri, pînă te în­tăreşti. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi: în chestiunea cadrelor burgheze care rîd de voi şi lansează anecdote reuşite (şi aici Stalin avu un gest, îşi netezi rîzînd mustaţa, ca şi cînd le-ar fi auzit şi el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sînt reuşite sau nu şi i-ar fi plăcut şi lui), şi mă luă de braţ şi mă duse în faţa unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întîlnire. El luă în mînă un băţ, îl puse pe undeva pe lîngă Cernavodă şi apoi de-acolo făcu harşti cu el pînă pe lîngă Constanţa. Pe-aici, zise, faci-un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, şi îi trimiţi acolo să-l sape pe toţi ăştia care rîd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, şi dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, şi deschizi o cale spre mare şi scapi şi de aceşti inşi glumeţi... O să-ţi dau şi unele excavatoare şi echipament electric, să ridici ici colo uzine electrice, şi o să-ţi dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei: în chestiunea devierii: cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi cînd el ar fi fost ceva mai indulgentă decît Lenin şi nu făcuse bine că nu-i urmase învăţătura: era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Li-chidaţi, zise, printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviaţionişti." Eşti mulţumit, Gheorghe?» «Sînt mulţumit, tovarăşe Stalin.» După cum ştii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresîndu-se scriitorului, partidul a acţionat unit în toate aceste trei chestiuni şi a învins. Numai canalul după cîţiva ani a trebuit să-l abandonăm: mergea greu, costa scump şi ar fi durat cine ştie cît şi devenise şi impopular... Dar cîndva tot va trebui făcut... cînd ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin... -Asta e, mă! Aşa se face istoria. Voi, scriitorii, sînteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sînt bune, dar din pă­cate nici noi nu vă putem pune la dispoziţie unele docu­mente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria e încă prea crudă şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de îndepărtată..." Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conţinut mie mi s-a părut de îndată senzaţional. În orice caz, aco­perea cu o viziune de sus, în linii foarte mari desigur, eve­nimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai tîrziu...

II
Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne aşezarăm la masă. Soţia mea (căci ne căsă­torisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeaşi fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viaţa lui de familie, despre meseria umilă pe care o avu­sese înainte... Aici o întrerupsei: "în politică n-are im­portanţă situaţia umilă de la care a pornit cineva, dim­potrivă, în revoluţia proletară asta e un atu." Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei con­cret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale cînd o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credin­cioşi, habotnică, în discuţiile obişnuite, intratabilă; acum însă pentru ea şi pentru colegii ei era pur şi simplu ca­raghios ca un fost plăcintar să ajungă primar al oraşului. "Ştii unde ţinea plăcintăria? Chiar în spatele facultăţii noastre, toţi cumpăram de la el seminţe prăjite şi sărate de dovleac şi mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mîncat"? "Nu!" "Atunci nu ştii ce bun era! Şi pe Matilda o pufni iar rîsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a pri­marului actual. "Numai în ţările înapoiate este de necon-ceput ca un fost vînzător de ziare sau fost miner să ajungă preşedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupaţie e nobilă, dacă prin ea ajungi să cîştigi bani." "Păi da, zise Matilda, cred că plăcintarul cîştiga destul de bine, fiindcă toţi studenţii cumpărau de la el seminţe şi felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decît mine şi aveau, aşa, un tupeu, un nas pe sus şi un dispreţ chiar şi pentru tatăl lor încît ai fi zis că îi reproşau că se născuseră într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau..." "Ei, tocmai, cred că un ameri­can le-ar fi gonit de-acasă..." "Nu zici, continuă Matilda fără să ia în seamă generalizările mele, că le ţinea la liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, să le facă cucoane, disperat că învăţau prost..." "Chestie banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu ideea, foarte frecventă în toate ţările fără cultul muncii, unde boieria, adică aspi­raţia către boierie, constă tocmai în asta: să nu mun­ceşti! Ce deosebire ar fi- atunci între un muncitor şi un boier, dacă un boier ar munci şi el? N-ar mai avea nici un haz! Noţiunea de reuşită are alt sens la noi în Europa, unde avem o bogată tradiţie feudală, decît la americani... reuşită la ei, a căror tradiţie e de cuceritori ai unui vast pămînt, înseamnă bani care sînt expresia unei activităţi productive, şi nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienţa, investiţia... În acest sens, plăcintarul, văzînd că fetele lui învăţau prost, în loc să le trimită la muncă şi să cîştige şi banii să-i investească în altceva, să ajungă nu boier, ci bogat, şi asta să nu însemne lux, trîndăveală şi risipă, ci..." "Păi singur spui, mă întrerupse Matilda, că n-ar avea nici un haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească..." "Nu asta spun, replicai deodată iritat, una e ce spune plăcintarul tău de dovleci şi alta e ce-ţi spun eu ţie că ar trebui el să gîndească." "Cum o să gîndească el ce vrei tu!? rîse ea batjocoritor. Asta e gîndirea lui, şi dacă el se simte bine aşa, de ce să venim noi să-i impunem gîndirea noastră?" Tresării. În­văţasem să surprind la ea clipa cînd o ispiteau ideile generale. Pericol, gîndii, atenţie mare. Totuşi izbucnii: "Îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turceşti şi cu fetele lui cu tot, spusei totuşi. Unde mă vezi tu pe mine că vin să-i impun gîndirea mea? Eu raţionez, nu mă duc peste el să-l învăţ ce trebuie să facă în viaţă. De ­altfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui?"' "O vreme a făcut ce-ai spus tu, adică şi-a lărgit-o şi a făcut şi o cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau pră­jiturile nevîndute pînă se rîncezeau, nu i le cumpăra ni­meni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! făcu Matilda agresivă şi triumfătoare. Aşa că ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit şi lui,dar a dat faliment."

Dădui şi eu capul pe spate şi izbucnii în hohote. Trăiam cu Matilda marea mea perioadă cînd aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se păreau nespus de vesele şi cînd cedam, o lăsam să triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cît un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atît, nu ştiu ce dracu vroia. În cei doi ani cît durase divorţul, soluţia mea fusese simplă: "Bine, Matilda, îi spuneam, ai dreptate (şi îi dă­deam efectiv dreptate în sinea mea chiar), acuma tu tre­buie să pleci..." Ne vedeam la mine şi totdeauna seara şi totdeauna spre sfîrşitul întîlnirii şi pe nesimţite cuvin­tele o împingeau spre mine şi se ciocneau cu ale mele scoţînd nu scîntei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant: nu mai ştiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, abandonam şi ne despărţeam. Rămas singur, începeam să-mi amintesc, dar atunci mai pu­ternică era amintirea îmbrăţişărilor noastre, simţeam că nu merg, ci plutesc şi uitam restul. "Hm! gîndii, acum nu pot să-i mai zic să plece, gata, sîntem soţ şi soţie, ia s-o las să vedem ce vrea de fapt acum de la mine?"

"Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit şi lui, ei şi? Dar mai întîi cofetăria era în acelaşi local cu dovlecii?" "Bineînţeles!" zise Matilda parcă in­dignată. "Nu e aşa de bineînţeles. Vadul lui comercial, dacă ne putem pronunţa astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetăria trebuia s-o facă în altă parte, în alt vad, într-un local şic, curat şi atrăgător, cu cele două fete îmbrăcate în alb ca serveoze, fără tupeu însă, fără nas pe sus, zîmbitoare şi şarmante, cu o firmă afară pe care să fi scris eventual: Cofetăria la cele două fete"... "De ce, zise Matilda (şi observai cum vorbea cu palmele strînse), idealul lui era să le facă intelectuale, o aspira­ţie nobilă. Ce e greşit aici? Află că le-a şi făcut, sînt amîndouă profesoare de liceu, cum ai fost şi tu..." "Asta nu înseamnă că sînt şi intelectuale, continuai cu să rîd. O meserie ca oricare alta şi care n-o să le facă niciodată bogate." "Nici pe tine n-o să te facă, aşa că nu văd deose­birea, cu toate că eşti profesor universitar. Tot o mese­rie ca oricare alta." Tot o meserie ca oricare alta?! Tresării din nou şi rămăsei tăcut. De la dovlecii turceşti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine. Aşadar nu dădea doi bani pe idealul meu de a mă afirma ca filozof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a lui Petrică. Între mine şi fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu ştiam că pentru o femeie aspiraţiile unui bărbat sînt literă moartă atît timp cît nu devin un fapt social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar tot Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideraţia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totuşi mă atinse un vag sentiment de tristeţe. Dorisem, adică implicasem dragostea mea pen­tru ea în aspiraţiile mele intelectuale intime. Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare. Bineînţeles că nu doream preţuirea unei proaste, care nu înţelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod ridi­col, cum se întâmplă cu unele soţii. Matilda însă nu era o proastă, avea gîndirea vie, chiar dacă incertă în ma­nifestări, cu urcuşuri şi coborîşuri spectaculoase, de la prostie la intuiţii şi adîncimi care te uluiau. Mă adîncii în reflecţie şi hotărîi ca niciodată să nu-i dau Matildei să citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în vreo discuţie cu ea acest subiect. A fost o hotărîre cu grave consecinţe, pe care însă nu le întrezăream în acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să clipească. O evitai liniştit. Îmi trăiam dezamăgirea fără să-mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port soţiei mele pică şi în cele din urmă îmi revenii, îi zîmbii şi o întrebai mirat: "Ei, ce e?". Palma ei dreaptă rămă­sese cu şervetul în mînă, pe care îl strîngea. Îşi aminti brusc de acest şervet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi răspundă şi dispăru în bucătărie. Cunoşteam aceste îndîrjiri mute: nu-mi erau adresate. În cei doi ani le pusesem pe seama exasperării la care ne supusese Petrică. Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reuşea să obţină termene, atît de îndepărtate încît nu mă miram cînd la întîlniri Matilda pur şi simplu tăcea ore întregi fie nu vroia să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plim­bam, eu încercam s-o consolez spunîndu-i că avem viaţa înainte, că iubirea noastră o trăiam de pe acum şi că nu trebuia să ne sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se termine şi ea se va întoarce atunci la el: mi-o spusese el însuşi cînd într-o zi avusesem împreună o discuţie. După acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la cîteva luni după ce ea intentase divorţul. Cînd auzisem că el declarase în faţa instanţei că n-are soţie de lăsat, îl abordasem şi, foarte liniştit, zîmbitor el îmi dezvăluise fără ocol stra­tegia sa: cînd se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sînt un cinic care, cel puţin la această vîrstă, nu ştiam ce înseamnă să iubeşti o femeie), atunci îşi va da acordul, şi divorţul se va pronunţa imediat... "E ridicol, îi spuneam Matildei, îndîrjită şi tăcută, n-o să mă apuc eu acuma să-i fac lui o demonstraţie că te iubesc, ca el să-şi dea acordul." "E dreptul lui", îmi spuse ea pe neaşteptate şi zadarnic încercai timp de cîteva săptămîni să aflu, adică să-mi explice ce vroia să spună cu asta. Tăcea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne aşezam şi o lua înainte fără să-mi spună unde se duce; mă lămuream curînd: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară cînd o găsisem plimbîndu-se pierdută prin faţa porţii mele, şi scena de atunci se re­peta, cu o violenţă sporită... Dar iată că într-o zi aflarăm ceva care ne uimi: Petrică îşi găsise şi el o altă femeie, îl văzui eu însumi cu ea plimbîndu-se pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încîntat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă, şi nu se sfia să-şi arate printr-o gravitate supusă şi orgolioasă dragostea ei pentru el, şi în sfîrşit îl auzii că îmi spune: "Chestia aia se va aranja rapid". Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însuşi. Matilda nu se bucură cînd îi povestii, fireşte, nici nu se înfurie, avu doar un surîs îngheţat şi sarcastic: "Ştiam, zise ea, că asta aştepta". Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca şi cînd n-ar fi avut nici acum în­credere în el, după ce îşi bătuse joc de noi atîta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gîndisem (şi gîndeam şi acum), după ce eu mă voi muta la ea şi vom începe să trăim, zilnic, împreună, această încor­dare neştiută poate nici de ea însăşi va ceda şi încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea clipă cînd mă în­drăgostisem eu de ea: cînd fusesem prima oară invitat de ea şi întîrziase şi apăruse la uşa apartamentului... venea agale, trecătoarea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... ca şi cînd ar fi venit de la un mare bairam unde se simţise minunat... se întorcea acasă plină de gene­rozitate pentru toţi şi pentru orice, dispusă să ierte pe oricine, copleşită ea însăşi de clipa de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei a cărui frumuseţe mă orbea şi-mi spusese: "Dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Buna ziua!" Da, eu eram domnul Petrini şi ea era acum soţia mea... Nu încă, eu o vroiam pe trecătoarea...

Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire şi mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse cu fata care ţinea în braţe o tavă cu prăjituri şi cafele, şi mă invita, spunînd că sînt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede şi pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i se spălase de îndîrjirea anterioară. Pusei volumul pe măsuţă şi într-adevăr, gustînd din plă­cintă, o şi înfulecai, atît era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal şi cu o sticlă de şam­panie. Matilda îi spuse să-şi ia şi ea un pahar, dar fata refuză: "Asta dă la mine ameţeală, nu-mi trebe!" "Da vinarsul nu te ameţeşte?" zise Matilda. "Nu, doamnă!"' "Atunci adu-ţi un pahar de vinars!"

Destupai sticla. Ana, căci aşa o chema pe fată, ne ură să fim fericiţi, ridicarăm cupele şi băurăm. Ana îşi bău vinarsul dintr-o înghiţitură şi se retrase, în timp ce Ma­tilda îi spunea să lase acum totul aşa cum e, să plece şi ea în oraş, şi mîine dimineaţă să se întoarcă să spele va­sele; îmi amintii că după masă îmi plăcea să fumez, mă cautai în buzunar, îi oferii şi Matildei, aprinsei şi mă lasai ameţit în fotoliu. "La ce te gîndeai adineauri? zise Ma­tilda cu o veselie care îi sticlea în priviri. Poţi să-mi spui şi mie?" "Mă gîndeam la tine şi mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire!" Şi îi arătai volumul. "No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte!" Ştiam la care adineaure se gîndea, dar ridicai dintr-un umăr mirat: "Cînd?", zisei."Cînd ai rămas aşa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este!" Şi rîse în cascade şi nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau: Ştiu la ce te gîndeai, luai o hotărîre, dar n-o să-ţi meargă cu hotărîri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi înşine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, adică nu-ţi face iluzii zadarnice, o să fim fericiţi sau nefericiţi împreună, înţelegi, împreună, domnul meu... "Mai toar­nă-mi, te rog..." Sugestia acestui împreună făcu să crească în mine dorinţa ca un val înverzit şi învineţit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutîndu-i genunchii cu patimă... "Ce hotărîre, care hotărîre", murmuram, iar ea, cu mîinile în părul meu, mă mîngîia şi îmi şoptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant... "Să nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviţi privirea, să nu mă întrebi ei, ce e? ca şi cînd n-ai şti ce e, ca şi cînd mi-ai fi străin, departe de mine, scrutîndu-mă cu ochi nemiloşi... Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubeşti, dacă nu-mi dăruieşti tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili să nu-ţi mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu..."