Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

9. Condiţiile deschiderii adopţiei interne prevăzută de legea nr.237/2004 republicată privind procedura adopţiei
Art.26 din Legea nr.273/2004 republicată privind procedura adopţiei
Procedura deschiderii adopţiei interne reprezintă măsura finală pe care o urmăreşte Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului în cadrul Planului individualizat de protecţie a unui copil faţă de care s-a instituit măsura specială de ocrotire temporară, dacă reintegrarea în familie nu este posibilă.

Reintegrarea în familie cât şi adopţia internă sunt măsuri care corespund interesului superior al copilului, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului având sarcina să le urmărească în ordinea evocată şi stabilită de către legiuitor.

Pentru deschiderea procedurii adopţiei interne, instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.26 din Legea nr.273/2004 republicată privind procedura adopţiei, constând în lipsa interesului părinţilor fireşti şi a rudelor până la gradul IV inclusiv de reintegrare a copilului în familie, precum şi trecerea unui interval de un an de la instituirea măsurii de protecţie specială.
(Decizia civilă nr. 1962/23.11.2015)
La data de 20 februarie 2015, D.G.A.S.P.C. Vâlcea, în contradictoriu cu intimaţii D.G.E. şi D.D., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne pentru copilul D.M.A. născut la data de 17.08.2004 în mun. Rm. Vâlcea, jud. Vâlcea, CNP 6040817385631 din părinţii D.G.E. şi D.D.; suspendarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti până la finalizarea adopţiei; delegarea exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în favoarea Preşedintelui Consiliului Judeţean Vâlcea; constatarea exprimării consimţământului de către părinţii fireşti.

În motivarea cererii s-a arătat că faţă de minora D.M.A., fiica pârâţilor, s-a dispus prin sentinţa civilă nr.256/21.03.2008, măsura plasamentului la asistent maternal profesionist.

Pe măsura plasamentului petiţionara i-a informat pe părinţi despre locul unde se află copilul pentru a păstra legături personale, însă tatăl a declarat că nu poate să se mai ocupe de creşterea şi îngrijirea minorei fiind lipsit de mijloace materiale.

De asemenea, nici rudele copilului până la gradul IV inclusiv nu şi-au asumat responsabilitatea creşterii şi îngrijirii sale.

Fiindcă reintegrarea copilului nu se mai poate face în familia sa în Planul Individualizat de Protecţie s-a prevăzut adopţia internă.

Prin sentinţa civilă nr. 31/MIF/20.03.2015, a fost respinsă sesizarea petiţionarei ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie instanţa de fond a apreciat că în interesul minorului este păstrarea măsurii de plasament la asistent maternal şi nu deschiderea adopţiei interne, întrucât acesta nu este pregătit pentru schimbarea situaţiei trecerii de la asistentul maternal în familia căruia s-a integrat ca în propria sa familie, la o altă persoană.

Împotriva sentinţei a formulat apel petiţionara D.G.A.S.P.C. Vâlcea, pentru motive de nelegalitate în dezvoltarea cărora s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat asupra condiţiilor deschiderii procedurii adopţiei interne prevăzută de art.26 şi următoarele din Legea nr.273/2004 privind procedură adopţiei.

Prin decizia nr. 1962/23.11.2015, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a admis apelul formulat de petentă, a schimbat sentinţa în sensul că a admis sesizarea şi a dispus deschiderea procedurii adopţiei interne a copilului D.M.A., născută la 17.08.2004; a dispus suspendarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti ale părinţilor fireşti, aceasta urmând să fie exercitată de către Preşedintele C.J. Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art.54 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată, D.G.A.S.P.C. este obligată după instituirea unei măsuri speciale de ocrotire temporară a copilului să întocmească un plan individualizat de protecţie, în cadrul căruia să se urmărească în primul rând reintegrarea copilului în familie şi numai în măsura în care aceasta nu este posibilă să se deschidă procedura adopţiei interne.

Atât reintegrarea în familie, cât şi adopţia internă reprezintă măsuri care corespund interesului superior al copilului, D.G.A.S.P.C. având sarcina să le urmărească în ordinea evocată, plasamentul la asistentul maternal profesionist având numai un caracter temporar aşa cum este reglementat prin lege.

După demersurile de reintegrare a copilului D.M.A. în familia sa potrivit planului individualizat de protecţie, petiţionara a solicitat deschiderea procedurii de adopţie internă, în acest mod executându-şi obligaţia legală faţă de dispoziţiile art.254 din Legea nr.272/2004 care au un caracter imperativ în acest sens.

Instanţa de fond trebuia să verifice numai îndeplinirea condiţiilor deschiderii procedurii adopţiei interne, reglementată de art.26 şi următoarele din Legea nr.273/2004 privind adopţia.

Potrivit textului de lege enunţat, Planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia internă, dacă după instituirea măsurii de protecţie specială a trecut un an şi părinţii fireşti ai copilului sau rudele până la gradul al IV-lea inclusiv nu manifestă interes prin colaborarea cu autorităţile în vederea reintegrării copilului în familie, dând o declaraţie în scris că nu doresc să se ocupe de creşterea şi îngrijirea sa.

Tatăl minorei, precum şi rudele până la gradul IV inclusiv au dat o declaraţie în scris că nu doresc să se ocupe de creşterea şi îngrijirea sa, declaraţie pe care nu au retras-o în termen de 60 de zile, potrivit art.26 lit.b din Legea nr.273/2004.

Lipsa interesului părinţilor fireşti şi a celorlalte rude până la gradul IV inclusiv de a reintegra minora în familie , precum şi durata de timp cursă de la instituirea măsurii de protecţie specială sunt suficiente pentru a aprecia îndeplinite condiţiile încuviinţării deschiderii procedurii adopţiei interne, potrivit art.29 din Legea nr.272/2004.

Pentru toate aceste argumente a admis apelul, în baza art.480 Cod procedură civilă şi a schimbat sentinţa în sensul că a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei interne, urmând ca drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti să fie suspendare, executarea lor fiind lăsată în sarcina Preşedintelui Consiliului judeţean Vâlcea.

10. Momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă
Art.8 din Decretul nr.167/1958 republicat privind prescripţia extinctivă
Termenul de prescripţie extinctivă pentru recuperarea unei pagube cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de cauzarea sa, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958 republicat privind prescripţia extinctivă.

Din textul de lege enunţat rezultă că relevant pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie este atât cunoaşterea pagubei, cât şi cunoaşterea autorului acesteia, cele două condiţii urmând să fie îndeplinite cumulativ.

(Decizia civilă nr. 376/19.11.2015)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.08.2012, pe rolul Judecătoriei Câmpulung, S.P. a chemat în judecată Ocolul Silvic Aninoasa pentru a fi obligat la plata sumei de 221.130 lei, reprezentând contravaloare masă lemnoasă exploatată în mod ilegal, precum şi contravaloarea sumei pentru regenerarea fondului forestier.

În motivarea cererii s-a arătat că în ianuarie 2008, reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 172 ha pădure, potrivit titlului de proprietate nr.136574/2008.

În baza unui contract de prestări servicii silvice încheiat la data de 23.10.2008 pârâtul Ocolul Silvic Aninoasa a preluat pentru pază şi administrare pădurea. În februarie 2011 i-a fost comunicat reclamantului că de la data punerii în posesie asupra pădurii din 15.01.2008 şi până la data de 23.10.2008, când a fost încheiat contractul de prestări servicii silvice de pe terenul cu vegetaţie forestieră s-a tăiat şi exploatat masă lemnoasă în baza unor acte emise de către pârât.

În lipsa unui contract pentru exploatarea materialului lemnos, pârâtul a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii.

Prin sentinţa civilă nr.1716/2012 pronunţată de Judecătoria Câmpulung, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de exerciţiu.

Tribunalul Argeş, prin decizia nr.5/18.01.2013 a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare.

După casarea sentinţei, reclamantul şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând să fie introduşi în cauză şi pârâţii D.S. Argeş, R.N.P. – Romsilva, care în solidar cu Ocolul Silvic Aninoasa să fie obligaţi la despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr.2331/19.12.2014 a fost respinsă cererea de chemare în judecată având ca obiect contravaloarea masei lemnoase şi s-a constatat renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind contravaloarea cheltuielilor pentru regenerarea fondului forestier.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în procesul-verbal de punere în posesie nr.254/15.01.2008 s-a făcut menţiunea că paza şi administrarea terenului forestier sunt asigurate de proprietar.

De pe terenul acestuia au avut loc tăieri ilegale de arbori în alte perioade decât acelea indicate în cererea de chemare în judecată, în sarcina pârâţilor neputându-se reţine nicio culpă. Judecătoria a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâta R.N.P. – Romsilva.

Împotriva hotărârii au formulat apel reclamantul pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, iar R.N.P. – Romsilva pentru soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi a soluţiei de suspendare a acţiunii în baza art.183 Cod procedură civilă, până la soluţionarea plângerii având ca obiect defăimarea unor acte ca fiind false.

Tribunalul Argeş prin decizia civilă nr.1168/158.04.2015 a respins apelul reclamantului ca nefondat şi a admis apelul R.N.P. – Romsilva, în sensul că a schimbat sentinţa, constatându-se prescripţia dreptului material la acţiune.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantul a luat cunoştinţă de pagubă în aprilie 2009, potrivit răspunsului său la interogatoriul administrat din oficiu. Din procesele verbale de predare-primire întocmite la datele de 26.03.2009 şi 26.04.2009 au fost constatate tăieri ilegale de arbori, rezultând ca dată certă a cunoaşterii pagubei data de 26.04.2009.

Cu privire la autorul pagubei, reclamantul a indicat că acesta este Ocolul Silvic Aninoasa, potrivit obligaţiei legale de pază şi administrarea pădurii, rezultând din art.35 din Legea nr.1/2000.

Decizia a fost criticată de către reclamant pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat prescripţia dreptului material la acţiune şi a soluţionat cauza pe excepţie.

Prin întâmpinare R.N.P. – Romsilva a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar pe fond respingerea acestuia şi păstrarea soluţiei instanţei de apel.

La termenul de judecată din 05 noiembrie 2015, intimata R.N.P. – Romsilva, prin reprezentantul său, a precizat că nu mai susţine excepţia decăderii pentru formularea tardivă a căii de atac.

Prin decizia nr. 376/19.11.2015, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul S.P. şi a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958 republicat, termenul general de prescripţie de 3 ani pentru recuperarea unei pagube cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de cauzarea sa.

Din textul de lege enunţat rezultă că relevant pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie este atât cunoaşterea pagubei, cât şi cunoaşterea autorului acesteia, cele două condiţii urmând să fie îndeplinite cumulativ.

Pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de apel a avut în vedere răspunsul dat la interogatoriu, administrat din oficiu, prin intermediul căruia reclamantul a recunoscut că a constatat paguba în luna aprilie 2009, în urma efectuării unui control de fond.

Cunoaşterea doar a pagubei nu şi a autorului său în luna aprilie 2009 nu este suficientă pentru aprecierea termenului de prescripţie ca împlinit, fiindcă potrivit argumentelor evocate la aceeaşi dată, reclamantul trebuia să cunoască şi persoana care a exploatat fără drept materialul lemnos.

Cu privire la autorul pagubei, tribunalul, pentru a justifica împlinit termenul de prescripţie, a argumentat că reclamantul a cunoscut că Ocolul Silvic Aninoasa are această răspundere, potrivit obligaţiilor legale de pază stabilite în sarcina sa prin Legea nr.1/2000.

Argumentul instanţei de apel este rezultatul unei prezumţii, în sensul că singurul răspunzător de repararea pagubei este Ocolul Silvic Aninoasa, care trebuia să păzească şi să administreze pădurea, numai că această prezumţie de răspundere legală nu este suficientă pentru a determina momentul concret la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască autorul prejudiciului.

Din mărturisirea reclamantului la care face referire instanţa de apel nu rezultă că acesta dinainte cunoştea la data de 26 aprilie 2009 cu certitudine pe autorul pagubei, precizările sale fiind contradictorii în legătură cu autorul pagubei, oscilând între pârâtul Ocolul Silvic Aninoasa, SC P.E.L. SRL şi SC P. SRL.

Această incertitudine conduce la concluzia că la data de 26 aprilie 2009 reclamantul nu a cunoscut şi pe autorul pagubei şi nu a putut să-l cunoască, având în vedere existenţa şi a altor persoane cu privire la care putea să invoce pretenţii în legătură cu tăierea ilegală a arborilor.

Pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia, nu se poate reţine că termenul general de 3 ani pentru răspunderea delictuală a început să curgă de la data de 26 aprilie 2009, motiv pentru care instanţa de apel a soluţionat greşit cauza pe excepţie, fără a cerceta fondul, Curtea a admis admite recursul în baza art.312 alin.5 Cod procedură civilă, în sensul casării deciziei cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Argeş.

11. Efectele lucrului judecat în noul cod de procedură civilă
Art.431 alin.2 Noul Cod de Procedură Civilă
Autoritatea de lucru judecat reprezintă unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti, în sensul că nimeni nu poate fi chemat în judecată în aceeaşi calitate, pentru acelaşi obiect şi în temeiul aceloraşi cauze, dacă anterior s-a ,ai pronunţat o hotărâre judecătorească.

Potrivit art.431 alin.2 NCPC, oricare dintre părţi poate invoca autoritatea de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu cererea introductivă de instanţă în curs de soluţionare, ceea ce presupune că efectul lucrului judecat se manifestă nu numai în cazul triplei identităţi de: părţi, obiect şi cauză, dar şi în cazul în care în cea de-a doua cerere de chemare în judecată este pusă în discuţie o chestiune litigioasă soluţionată anterior printr-o hotărâre judecătorească, soluţia pronunţată nemaiputând fi contrazisă în cauza pendinte.

(Decizia civilă nr.2011/02.12.2015)
Prin cererea înregistrată, reclamantul D.V. a chemat în judecată pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de bani reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans) cuvenit pentru ultimii trei ani din momentul formulării acţiunii şi până la achitarea tuturor drepturilor salariale stabilite prin sentinţele civile nr.572/26.05.2009, 133/28.10.2008, 44/30.09.2008 şi 360/18.04.2008, toate pronunţate de Tribunalul Vâlcea.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâţii îi datorau conform hotărârilor judecătoreşti irevocabile, drepturile salariale reprezentând spor de risc şi suprasolicitare neuropsihic, spor de confidenţialitate, indexări şi stimulente.

Prin adoptarea OUG 71/2009 şi reeşalonarea plăţii titlurilor executorii până în anul 2016 s-a ajuns la o situaţie prejudiciabilă pentru ea întrucât hotărârile judecătoreşti vor fi executate după 8 ani. Prejudiciul constă în beneficiul pe care l-ar fi putut realiza (lucrum cessans) dacă sumele i-ar fi fost plătite imediat şi ar fi putut să le depună în bancă încasând dobânzi.

A mai arătat reclamantul că i se cuvine atât actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie, cât şi dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.

În fine, chiar dacă reeşalonarea plăţii sumelor stabilite prin titluri poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condiţiile în care această măsură este dublată de suspendarea de drept a executării silite şi depăşeşte o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, acesta nu mai răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi menţinerea unui just echilibru al intereselor în discuţie.

S-a precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii 2/17.02.2014 a hotărât că: „pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art.1 şi 2 din OUG 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea 230/2011.”

Pârâtul C.N.C.D. a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că din analiza speţei deduse judecăţii rezultă că cele patru condiţii necesare existenţei unei discriminări nu sunt îndeplinite (reclamantul nu prezintă persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile sau analoage, nu evidenţiază în mod explicit un criteriu de discriminare în accepţiunea prevederilor OG 137/2000 şi la dosar nu se găseşte punctul de vedere al pârâtului pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei justificări obiective şi legitime cu privire la aspectele semnalate).

La data de 27.02.2015, pârâtul Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vâlcea în raport de dispoziţiile art.127 al.1 şi 3 NCPC şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 205, 245 şi 247 Cod procedură civilă.

Pe fondul cauzei a invocat decizia ÎCCJ nr.2/2014 şi Decizia CCR nr.838/2009, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că anterior au fost chemaţi în judecată de reclamant şi alţii, în dosarul nr.11697/90/2012 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, care a fost soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr.2986/19.09.2013. În această cauză s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale pentru perioada 2 iulie 2009 - 2 iulie 2012 şi pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează în baza sentinţelor civile nr.572/26.05.2009, nr.133/28.10.2008, nr.44/30.09.2008, nr.360/18.04.2008 şi altele.

A mai arătat pârâtul că părţile din cele două dosare sunt aceleaşi, respectiv reclamantul şi pârâţii şi obiectul cererii de chemare în judecată este acelaşi, respectiv beneficiul nerealizat sub forma dobânzilor legale.

Întrucât Curtea de Apel Piteşti a respins în mod irevocabil cererea de acordare a dobânzilor legale aferente aceloraşi titluri, este evident că o nouă cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect nu mai poate fi primită, în speţă operând autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 431 NCPC.

Acelaşi pârât a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de dispoziţiile art.2500 al.1 Cod civil, coroborate cu art.2517 şi art.2523 Cod civil.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată arătând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile OG nr.13/2011 întrucât între reclamant şi pârâţi nu există o convenţie cu privire la acordarea dobânzilor. Totodată, a apreciat că în condiţiile în care s-a solicitat atât actualizarea cu inflaţia (deja acordată), cât şi beneficiul nerealizat, acestea se suprapun acoperind acelaşi proces al presupusei prejudicieri a reclamantului şi nu pot fi acordate concomitent.

Pârâtul a invocat şi decizia CEDO din 4 septembrie 2012 în cauza D.D. şi alţii.

Reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinări, prin care a răspuns excepţiilor şi a reiterat susţinerile din acţiune.

La termenul de judecată din 05.06.2015, reprezentantul Parchetului de pe lângă C.A. Piteşti şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea a depus la dosarul cauzei cererea de chemare în judecată, hotărârile pronunţate în dosarul nr.11697/90/2012 şi practică judiciară, învederând instanţei că reclamantul este şofer în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu.

În temeiul art.131 NCPC, instanţa a procedat la verificarea competenţei şi văzând că reclamantul este şofer la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art.127 NCPC, competenţa aparţinând Tribunalului Vâlcea conform art.269 Codul muncii şi ca atare a fost respinsă excepţia de necompetentă teritorială invocată de PÎCCJ.

Prin sentinţa civilă nr.827 din data de 5 iunie 2015, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant, constatând intervenită autoritatea de lucru judecat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 431 NCPC, nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Astfel, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat este necesar ca în cele două cauze să existe identitate de părţi, de cauză şi de obiect.

Analizând cererea ce a făcut obiectul dosarului nr.11697/90/2012 şi cererea ce face obiectul cauzei de faţă, s-a constatat că reclamantul D.V. a avut aceeaşi calitate şi în dosarul anterior. Totodată, atât în cauza de faţă cât şi în cea anterioară, Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă CAP şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea au avut calitatea de pârâţi.

În ce priveşte cauza acţiunii, instanţa a constatat că în ambele cereri cauza o constituie plata cu întârziere a sumelor din titlurile executorii sentinţele civile nr.572/26.05.2009, nr.133/28.10.2008, nr.44/30.09.2008, nr.360/18.04.2008 şi altele, respectiv beneficiul nerealizat ca urmare a întârzierii, constituit de dobânda legală.

În ce priveşte obiectul cererilor, deşi formularea acestora este aparent diferită, obiectul este acelaşi. Astfel, în prima cerere s-a solicitat plata dobânzilor legale pentru perioada 2 iulie 2009 - 2 iulie 2012 şi pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează în baza sentinţelor civile susmenţionate, iar în cea de a doua cerere s-a solicitat plata sumei de bani reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans) cuvenit pentru ultimii trei ani din momentul formulării acţiunii şi până la achitarea tuturor drepturilor salariale stabilite prin aceleaşi sentinţe civile.

Folosirea de către reclamant a unei formulări diferite, respectiv aceea a beneficiului nerealizat, nu este de natură să schimbe obiectul cererii în condiţiile în care, pe de o parte, în motivarea în fapt a primei cereri a arătat că dobânzile legale solicitate reprezintă beneficiul nerealizat pentru neexecutarea la termen a obligaţiei de plată de către pârâţi, iar pe de altă parte, în cazul obligaţiei de plată a unei sume de bani, beneficiul nerealizat de creditor nu poate îmbrăca decât forma dobânzii legale.

Nici perioada pentru care s-au solicitat aceste drepturi nu este diferită în condiţiile în care, în primul dosar s-au solicitat pentru perioada 2.07.2009 - 2.07.2012 şi în continuare până la executarea integrală a sumelor din titluri, iar în prezenta cauză s-au solicitat pe ultimii teri ani anteriori introducerii cererii şi până la achitarea integrală, adică 8.01.2012 - până la executarea integrală, perioadă care este inclusă în perioada precizată în prima cerere.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa a constatat că este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, operând autoritatea de lucru judecat în raport de dosarul nr.11697/90/2012 şi respectiv de decizia civilă nr.2986/19.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care cererea a fost respinsă pe fond.

Ca urmare a fost admisă excepţia cu consecinţa respingerii cererii reclamantului, constatând intervenită autoritatea de lucru judecat.

Întrucât soluţia a fost pronunţată pe această excepţie, nu au mai fost analizate celelalte excepţii şi nici fondul cererii.

Împotriva sentinţei civile nr.827 din data de 5 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a formulat în termen apel reclamantul D.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâţi fiind Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea apelului, reclamantul a susţinut că hotărârea pronunţată este greşită întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată în cauză este neîntemeiată.

Aceasta întrucât, dacă în cele două cauze, sunt aceleaşi părţi, temeiul juridic (cauza) al dreptului valorificat prin cerere este diferit.

De asemenea reclamantul a solicitat a fi avută în vedere şi Decizia nr.2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, în interesul legii.

În acest context, reclamantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 2011/2.12.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul formulat de reclamant reţinând următoarele:

Astfel aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor art.431 Noul Cod de procedură civilă „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”.

Noul Cod de procedură civilă, pe lângă faptul că o plasează explicit în rândul efectelor hotărârii judecătoreşti, unifică reglementarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală absolută şi irefragabilă a hotărârii judecătoreşti de adevăr judiciar (cuprinsă în dispoziţiile art.1200 pct.4 Cod civil 1864 – res judicata pro veritate habetur) şi cea de excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută reglementată anterior prin dispoziţiile art.166 Cod procedură civilă 1865 şi art.1201 Cod civil 1864, iar în Noul Cod de procedură civilă ea constituie obiect special al reglementării cuprinse în art.432 Noul Cod de procedură civilă, aceste constatări permiţând concluzia că prin noul cod acesteia i se atribuie exclusiv statutul de instituţie de drept procesual.

Art.431 alin.(1) Noul Cod de procedură civilă, invocat anterior, dă expresie funcţiei negative a lucrului judecat, potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză, ca şi în situaţia de faţă.

Mai mult pot fi avute în vedere şi dispoziţiile art.432 alin.(2) Noul Cod de procedură civilă, ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat şi care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat.

În acest caz nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art.430 alin.(2) Noul Cod de procedură civilă, care dispun „Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.

Excepţia autorităţii de lucru judecat, fiind o excepţie de fond absolută, de ordine publică, peremptorie, este reglementată prin dispoziţii cu caracter imperativ, menită să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi eficienţă întregii activităţi judiciare.

De aceea în considerarea celor arătate mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată de tribunal este legală şi temeinică, aşa încât, conform dispoziţiilor art.480 Noul Cod de procedură civilă, a fost respins apelul formulat de reclamant.