Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

SECŢIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

DECIZII RELEVANTE
CONTENCIOS
1. Cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie.

Art.55 (4) lit.a) din Codul fiscal

Art. 72 din Legea nr.188/1999
Potrivit textului art.55 (4) lit. a) din Codul fiscal următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit: a) ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere, veniturile reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaţilor, cadourile oferite salariatelor, contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, acordate de angajator pentru salariaţii proprii sau alte persoane, astfel cum este prevăzut în contractul de muncă.

Cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sunt neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, cu orice ocazie din cele de mai sus, nu depăşeşte 1.500.000 lei.

Nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile nici veniturile de natura celor prevăzute mai sus, realizate de persoane fizice, dacă aceste venituri sunt primite în baza unor legi speciale şi finanţate din buget.

Obiectul de reglementare a normei este reprezentat de comportamentul fiscal pentru anumite categorii de cheltuieli, fără ca prin aceasta să legifereze dreptul efectuării acestora. De altfel, din reglementarea finală rezultă posibilitatea scutirii de impozit şi în alte situaţii, cu condiţia însă a existenţei unui temei legal pentru efectuarea acelor cheltuieli.

O astfel de facilitate fiscală devine activă atunci când ea se aplică unor cheltuieli pentru care este stabilit un temei, cu sublinierea că, în materia cheltuielilor publice, un astfel de temei nu poate fi reprezentat decât de lege.

Aprecierea este susţinută nu numai de dispoziţiile precitate din Legea nr.273/2006, dar şi de dispoziţiile art. 72 din Legea nr.188/1999, care nu permit negocieri în cadrul acordurilor colective de muncă decât asupra anumitor categorii de drepturi, printre care nu pot fi enumerate facilităţile de natură salarială, fie ele şi sub forma contravalorii unor cadouri acordate cu ocazia unor sărbători legale.

(Decizia nr. 1643/R-CONT/07 Octombrie 2015)
Prin sentinţa civilă nr. 226 pronunţată de Tribunalul Argeş la 27 februarie 2015 a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant U.A.T. Judeţul Argeş, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Curtea de Conturi Argeş, a fost anulată încheierea nr.223/13.11.2014 şi punctele 7 şi 8 din Decizia nr.32/24.07.2014.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că prin actele administrative contestate s-a dispus recuperarea sumei de 13.630 lei reprezentând cheltuieli de deplasare plătite necuvenit şi majorări de întârziere, precum şi suma de 23.833 lei reprezentând sume acordate necuvenit pentru procurarea de cadouri în favoarea copiilor minori ai salariaţilor, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, sumă la care s-au calculat majorări de întârziere.

A reţinut tribunalul că, prin Hotărârea nr.43/2008 a Consiliului Judeţean Argeş s-a aprobat decontarea cheltuielilor în interesul serviciului, efectuate de aparatul de specialitate al Consiliului, ca urmare a uzării autovehiculelor proprietate personală. Cum HG nr.543/1995 prevede expres ce cheltuieli de transport nu se pot deconta, se impune aprecierea că măsura adoptată de reclamantă a fost legală.

Aceeaşi concluzie a reţinut-o tribunalul şi în raport de sumele cheltuite pentru cadourile acordate grupurilor de colindători şi copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, temeiul aprecierii fiind dispoziţiile art.55 alin.4 lit.a) din Codul fiscal, care permit acordarea unor astfel de beneficii, ce nu pot depăşi însă 150 lei.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 Cod procedură civilă şi susţinând următoarele:

- au fost încălcate dispoziţiile art.14 alin.3 din Legea nr.273/2006, care nu permit efectuarea altor plăţi decât cele ce au o bază legală, iar interpretarea pe care instanţa a dat-o dispoziţiilor art.25 din HG nr.1860/2006 nu poate fi reţinută, atât timp cât legiuitorul este singurul în măsură să stabilească drepturile şi obligaţiile personalului din autorităţile şi instituţiile publice;

- în mod nelegal a fost admisă cererea de chemare în judecată şi pentru suma ce reprezintă contravaloarea unor cadouri, iar trimiterea la dispoziţiile Codului fiscal nu poate susţine aprecierea instanţei deoarece textul invocat reglementează numai modul de impozitare şi nu este de natură să asigure temeiul legal al plăţii. Normele fiscale se pot aplica pentru plăţile de natura celor efectuate de reclamantă numai în măsura în care au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare.

Examinând criticile formulate se apreciază că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.

Un prim aspect ce se impune a fi reţinut este acela că, ceea ce se discută în cauză sunt eventuale abateri de la elaborarea şi folosirea bugetului de venituri şi cheltuieli ale unei autorităţi publice. Sunt, aşadar, incidente în cauza, aşa cum corect se susţine de către recurentă, dispoziţiile Legii nr.273/2006 referitoare la interdicţia de a angaja cheltuieli pentru care nu există o bază legală.

În cauză aceste cheltuieli s-au concretizat în sume acordate propriului personal de către reclamantă pentru uzura autoturismelor proprietate personală folosite la deplasările în interesul serviciului şi sub forma unor cadouri oferite copiilor salariaţilor cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun.

Astfel, s-a impus în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera suma de 13.630 lei ce se compune din cea de 11.564 lei plătită angajaţilor reclamantei, drept contravaloare a uzurii autoturismului proprietate personală, atunci când acesta a fost folosit pentru deplasări în interesul serviciului, sumă la care s-au calculat şi majorări de întârziere.

Este real că a fost adoptată pentru justificarea efectuării acestor cheltuieli Hotărârea nr.43/19.03.2008 a Consiliului Judeţean Argeş, completată şi modificată prin Hotărârea nr.63 din 17 aprilie 2008. Aceste acte administrative, însă, nu pot constitui temei al plăţilor făcute, în măsura în care nu există dispoziţii legale care să susţină măsurile astfel adoptate.

Or, reclamanta nu este în măsură să precizeze un temei al achitării unor sume de bani drept contravaloare a uzurii unor autoturisme, iar interpretarea per a contrario, care se doreşte a se da dispoziţiile art.25 din HG nr.1860/2006, nu poate primi o astfel de semnificaţie.

Textul enumeră cheltuieli de transport ce nu pot fi acordate, ceea ce nu impune aprecierea că orice altă cheltuială, legată de o deplasare, care nu este una de transport, poate fi efectuată.

Aşadar, în absenţa unei dispoziţii normative, pentru acest pretins prejudiciu determinat de uzura unui bun, se apreciază că în mod corect organul de audit financiar a reţinut caracterul nelegal al plăţilor efectuate.

Punctul 6 din actul de control a reţinut şi nelegalitatea plăţii sumei de 150 lei/salariat în lunile aprilie şi decembrie 2013, cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, în total 20.400 lei, sumă la care s-au adăugat majorările de întârziere de 3.433 lei.

S-a susţinut legalitatea aprobării de către ordonatorul de credite prin H CJ nr.237/26.11.2013, cu trimitere la dispoziţiile art.55 (4) lit.a) din Codul fiscal.

Potrivit textului (4) Următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit: a) ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile, ajutoarele pentru naştere, veniturile reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaţilor, cadourile oferite salariatelor, contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, inclusiv transportul pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, acordate de angajator pentru salariaţii proprii sau alte persoane, astfel cum este prevăzut în contractul de muncă.

Cadourile oferite de angajatori în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sunt neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, cu orice ocazie din cele de mai sus, nu depăşeşte 1.500.000 lei.

Nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile nici veniturile de natura celor prevăzute mai sus, realizate de persoane fizice, dacă aceste venituri sunt primite în baza unor legi speciale şi finanţate din buget.

Obiectul de reglementare a normei este reprezentat de comportamentul fiscal pentru anumite categorii de cheltuieli, fără ca prin aceasta să legifereze dreptul efectuării acestora. De altfel, din reglementarea finală rezultă posibilitatea scutirii de impozit şi în alte situaţii, cu condiţia însă a existenţei unui temei legal pentru efectuarea acelor cheltuieli.

O astfel de facilitate fiscală devine activă atunci când ea se aplică unor cheltuieli pentru care este stabilit un temei, cu sublinierea că, în materia cheltuielilor publice, un astfel de temei nu poate fi reprezentat decât de lege.

Aprecierea este susţinută nu numai de dispoziţiile precitate din Legea nr.273/2006, dar şi de dispoziţiile art. 72 din Legea nr.188/1999, care nu permit negocieri în cadrul acordurilor colective de muncă decât asupra anumitor categorii de drepturi, printre care nu pot fi enumerate facilităţile de natură salarială, fie ele şi sub forma contravalorii unor cadouri acordate cu ocazia unor sărbători legale.

Reţinând, aşadar, absenţa temeiului pentru cheltuielile efectuate de către reclamantă, cu plata contravalorii uzurii mijloacelor de transport proprietate personală şi a cadourilor acordate pentru sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, se apreciază că sunt întemeiate criticile formulate şi netemeinice susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste raţiuni, ca în baza art.496 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi în fond a respins cererea de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul majorărilor de întârziere, aspect ce nu a fost criticat cu ocazia învestirii tribunalului.
2. Deschiderea procedurii insolvenţei. Posibilitatea recuperării creanţelor de la alte persoane care, potrivit legii, sunt ţinute pentru datoriile societăţii.
Art. 36 din Legea nr. 85/2006

Art. 138 din Legea nr. 85/2006
Deschiderea procedurii insolvenţei societăţii determină suspendarea acţiunii judiciare, extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor acestuia, fără niciun efect cu privire la fidejusori, garanţi sau terţe persoane ţinute să achite datoriile debitoarei.

Legea nu prevede expres posibilitatea recuperării creanţelor de la alte persoane care, potrivit legii, sunt ţinute pentru datoriile societăţii, după deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii, însă, faţă de conţinutul art. 36 din Legea nr. 85/2006, o atare reglementare nu era necesară, iar o eventuală recuperare în mod prioritar de la terţi este de natură să determine consecinţe asupra cuantumului de recuperat în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, temeiul juridic al antrenării răspunderii, aplicat în cauză, este distinct şi are ca izvor un act normativ, deosebit de Legea insolvenţei, respectiv Codul de procedură fiscală, trăsăturile şi condiţiile celor două tipuri de răspundere fiind diferite, astfel că organul fiscal avea posibilitatea recuperării sumelor în procedura de faţă, fără a fi obligat să efectueze exclusiv aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
(Decizia nr.1667/R-CONT/08 Octombrie 2015)
S-a înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea contestaţia formulată de către contestatorii SF şi SV, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva Deciziei nr. 24153/02.04.2013 privind răspunderea solidară a persoanei cu debitorul declarat insolvabil şi a Deciziei nr. 31963/14.05.2013 privind răspunderea solidara a persoanei cu debitorul declarat insolvabil, prin care s-a stabilit răspunderea lor în solidar cu S.C. A si C S.R.L. pentru suma de 32840 lei, precum şi împotriva Deciziei nr. 12/20.06.2013 şi a Deciziei nr. 16/11.07.2013.

De asemenea, contestatorii au solicitat ca în baza art. 14 si 15 din Legea nr. 554/2004 să se dispună suspendarea executării acestor acte pana la soluţionarea irevocabila a cauzei.

Prin încheierea nr. 63/08.07.2014 a fost admisă cererea de suspendare a executării actelor atacate, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei.

Prin decizia nr. 4409/10.11.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul împotriva încheierii nr. 63/2014, pe care a modificat-o, în sensul respingerii cererii de suspendare.

Prin sentinţa nr. 532/03.03.2015 Tribunalul Vâlcea a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs SF şi SV, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei.

Prin decizia nr. 24153/02.04.2013 s-a stabilit răspunderea solidară cu S.C. A si C S.R.L., pentru SF, iar prin decizia nr. 31963/14.05.2013 s-a stabilit răspunderea solidară cu aceeaşi societate, pentru SV, în ambele cazuri pentru o creanţă fiscală de 32.840 lei.

Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale au fost respinse prin deciziile nr. 12/20.06.2013 şi nr. 16/11.07.2013.

În mod nelegal instanţa a respins contestaţia împotriva deciziilor de soluţionare a contestaţiei, fără a ţine seama de prevederile art.36 din Legea nr. 85/2006 şi de faptul că prin sentinţa pronunţată la 20.06.2012 în dosarul nr. 4727/90/2012 a fost deschisă procedura insolvenţei faţă de S.C. A si C S.R.L., în condiţiile în care de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Organul fiscal nu mai avea posibilitatea emiterii deciziilor în vederea realizării creanţelor împotriva debitoarei.

Singura modalitate la dispoziţia creditorilor era reprezentată de formularea unei cereri întemeiată pe prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, în dosarul de insolvenţă.

Asupra aplicării art. 27 Cod procedură fiscală, se susţine că din cuprinsul actelor atacate nu rezultă reaua credinţă în crearea stării de insolvabilitate a societăţii, în cadrul acesteia invocându-se doar constatări ale unor aspecte care nu sunt opozabile, întrucât nu au fost comunicate contestatorilor.

Instanţa realizează o confuzie cu privire la susţinerile reclamanţilor, reţinând că aceştia au invocat necomunicarea deciziilor de răspundere, deşi au susţinut că „toate reţinerile din cuprinsul acestora” (înscrisuri) nu au fost comunicate.

Organul fiscal şi instanţa confundă reaua – credinţă cu lipsa activelor societăţii.

Simplul fapt că societatea a înstrăinat bunuri casate nu este de natură să atragă răspunderea, înstrăinarea nefiind o însuşire nejustificată, sumele rezultate fiind folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii.

Vânzarea s-a realizat cu îndeplinirea condiţiilor legale, fiind emisă factură a cărei contravaloare a fost încasată, operaţiunea fiind înregistrată în evidenţa contabilă.

Pe de altă parte, obligaţiile provin dintr-o perioadă cu mult ulterioară realizării de către societate a operaţiunilor de valorificare a stocurilor de marfă.

În accepţiunea organului fiscal şi a instanţei, societatea nu ar mai fi trebuit să desfăşoare activitate comercială în eventualitatea că ulterior ar putea apărea obligaţii suplimentare.

Nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, vinovăţia şi legătura cauzală între faptă şi prejudiciu.

Recursul este întemeiat în drept pe prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 NCPC.

DGRFP Craiova a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentinţa în limita criticilor formulate, în raport de dispoziţiile art.488 alin. 1 pct. 6 şi 8 NCPC, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

La termenul din 08 octombrie 2015, Curtea faţă de dispoziţiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, reţinând completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale Noului Cod de procedură civilă, a constatat îndeplinite condiţiile formale ale recursului, potrivit art.486 NCPC.

Curtea reţine totodată, în temeiul art.22 NCPC, că motivele invocate de recurentă sunt încadrabile în dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 şi 8 NCPC, respectiv hotărârea este nemotivată, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Argumentele aduse de recurenţi susţin incidenţa art.488 alin.1 pct.6 NCPC, în raport de prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC, însă Curtea nu le poate reţine.

Într-adevăr, potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 NCPC este posibilă casarea hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Totodată, art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC impune ca hotărârea să cuprindă considerentele, în care se arată obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa nu este ţinută să răspundă fiecărui argument adus de parte, ci să motiveze soluţia dată fiecărei cereri formulate de părţi, condiţiile art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC fiind îndeplinite în cauza de faţă.

Tribunalul a expus atât situaţia de fapt, cât şi prevederile legale avute în vedere, interpretarea acestora şi concluzia trasă, relevând raţionamentul logic care a determinat soluţia.

De asemenea, tribunalul a analizat criticile aduse de contestatori, inclusiv din perspectiva consecinţelor art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin.1 pct.6 NCPC.

Curtea constată, aşa cum a statuat şi tribunalul, că deschiderea procedurii insolvenţei societăţii determină suspendarea acţiunii judiciare, extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor acestuia, fără niciun efect cu privire la fidejusori, garanţi sau terţe persoane ţinute să achite datoriile debitoarei.

Legea nu prevede expres posibilitatea recuperării creanţelor de la alte persoane care, potrivit legii, sunt ţinute pentru datoriile societăţii, după deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii, însă, faţă de conţinutul art. 36 din Legea nr. 85/2006, o atare reglementare nu era necesară, iar o eventuală recuperare în mod prioritar de la terţi este de natură să determine consecinţe asupra cuantumului de recuperat în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, temeiul juridic al antrenării răspunderii, aplicat în cauză, este distinct şi are ca izvor un act normativ, deosebit de Legea insolvenţei, respectiv Codul de procedură fiscală, trăsăturile şi condiţiile celor două tipuri de răspundere fiind diferite, astfel că organul fiscal avea posibilitatea recuperării sumelor în procedura de faţă, fără a fi obligat să efectueze exclusiv aplicarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, faţă de art. 488 alin. 1 pct. 8 NCPC.

Argumentele recurenţilor, referitoare la inopozabilitatea aspectelor (înscrisurilor), reţinute în cuprinsul deciziilor de angajare a răspunderii solidare, nu sunt întemeiate, de vreme ce atât în decizia nr. 24153/02.04.2013 (f. 56 – 60 dosar fond), cât şi în decizia nr. 31963/14.05.2013 (f. 43 – 45 dosar fond) se reţine că a fost asigurat dreptul persoanelor de a fi ascultate cu privire la motivele ce au generat situaţia de fapt, ambii debitori fiind convocaţi la sediul organului fiscal pentru a-şi expune punctul de vedere.

Curtea reţine că, potrivit dovezilor de la filele 49 – 50 dosar fond, la 07.11.2011, respectiv 12.12.2011, SF şi SV au confirmat primirea adreselor prin care li se aduce la cunoştinţă starea de insolvabilitate a S.C. A si C S.R.L.

Procesul verbal de insolvabilitate nr. 106929 a fost încheiat la 24.11.2009 (f. 53 – 55 dosar fond), constatându-se că debitoarea S.C. A si C S.R.L. se încadrează în prevederile art. 176 din O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, recurenţii nu pot susţine că nu au cunoscut aspectele reţinute în deciziile de angajare a răspunderii solidare, referitoare la creanţa fiscală şi la situaţia în care se afla societatea.

Faptul că datoriile fiscale erau mult anterioare perioadei în care s-a derulat procedura de angajare a răspunderii nu are relevanţă atâta vreme cât deciziile au fost întocmite în termenul de prescripţie, iar reclamanţii îndeplineau calitatea de administrator, respectiv împuternicit pentru desfăşurarea activităţii de administrare a societăţii (f. 78 dosar fond), având obligaţia achitării datoriilor fiscale.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că în speţă nu se pot reţine condiţiile prevăzute de art. 27 alin. 2 lit. b) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cu care pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.

Acesta este temeiul de drept reţinut în ambele decizii de angajare a răspunderii, organele fiscale constatând că recurenţii reclamanţi au înfiinţat o nouă societate cu acelaşi obiect de activitate şi în aceeaşi locaţie cu S.C. A si C S.R.L., premeditând încetarea activităţii acesteia, cu ajutorul societăţii nou înfiinţate urmărind transferarea stocului de marfă din societatea debitoare, banii obţinuţi fiind utilizaţi pentru restituirea parţială a sumelor datorate asociatului unic SF şi pentru plata furnizorilor, aşa cum a rezultat din declaraţia recurentei SV.

Textul de lege condiţionează angajarea răspunderii de înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului, în cauză constatându-se că nu s-a realizat o simplă înstrăinare a bunurilor casate, aşa cum susţin recurenţii.

Astfel, din datele dosarului rezultă înstrăinarea stocului de marfă, iar nu a mărfurilor casate, situaţie care ar fi trebuit reţinută într-un proces verbal, potrivit dispoziţiilor Normelor Codului fiscal şi care ar fi trebuit dovedită, din declaraţia dată de SV rezultând casarea unor elemente de mobilier şi echipamente tehnologice, însă, cu privire la stocul de marfă în valoare de 36.805 lei se arată că acesta a fost înstrăinat în parte cu amănuntul în magazine specializate, iar restul a fost vândut conform facturilor nr. 1 – 9 din 31.03.2009, fiind încasat preţul conform chitanţelor menţionate.

Or, înstrăinarea stocului de marfă fără respectarea obligaţiei de plată a datoriilor fiscale, către o societate anume constituită în acest sens, determină concluzia că părţile au urmărit transferarea bunurilor din patrimoniul societăţii debitoare, condiţia relei – credinţe, impusă distinct de art. 27 alin. 2 lit. b) Cod procedură fiscală, fiind îndeplinită.

Prin faptele săvârşite s-a produs creditorului fiscal un prejudiciu, intenţia recurenţilor reclamanţi de evitare a plăţii datoriilor fiscale rezultând din cele sus-menţionate, fiind îndeplinită ipoteza textului analizat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 NCPC, Curtea a respins recursul ca nefondat.