Căile teologiei ruse

Capitolul III
Contradicţiile secolului al şaptesprăzecelea

I

Introducere
Pentru Moscova, secolul al şaptesprezecelea a început cu Vremea Necazurilor.³⁰¹ Alegerea unei noi dinastii nu a finalizat aceasta. Tot secolul a trecut într-o atmosferă de tensiune extremă, nelinişte şi neînţelegere, diferenţe şi dispute. A fost o epocă a rebeliunilor şi a revoltelor populare.

Vremea Necazurilor nu a implicat numai criză politică şi o catastrofă socială, dar a mai fost şi un şoc duhovnicesc sau dezbinare morală. În timpul Vremii Necazurilor s-a renăscut psihicul naţional. Naţiunea apărută din timpul Necazurilor a alterat, a alarmat şi a agitat; receptivi la noile căi, dar foarte neîncrezător şi suspicios. A fost o neîncredere care a ieşit din lipsa duhovnicească sau dintr-un înţeles al eşecului care a fost mult mai periculoasă decât toate dificultăţile economice în care era aruncat guvernul primilor romanovi.

Se mai obişnuieşte încă ca să se portretizeze secolul al şaptesprezecelea ca un punct de contradicţie faţă de epoca lui Petru cel Mare: o perioadă de „pre-reformă,” un veac static şi stagnant, un trecut întunecat pentru reformele generale. O astfel de caracterizare conţine puţin adevăr, din moment ce secolul al şaptesprăzecelea era un secol ar reformei. Bineînţeles mulţi oameni trăiau după tradiţie şi obicei. Mulţi au simţit o nevoie intensificată să intuiască toate aspectele vieţii în lanţuri sau să întoarcă pomenirea unei catastrofe încă proaspete. Trecutul trebuia restaurat şi obiceiurile păstrate cu marea prezenţă a minţii şi a deliberării ca prescripţii abstracte legale.

Stilul moscovit din timpul secolului al şaptesprezecelea a fost cel mai puţin direct şi simplu. Totul era mult prea premeditat, deliberat şi desemnat. Oamenii au început de obicei să considere şi să fie nemulţumiţi despre indestructibilitatea temeliilor ancestrale şi a tradiţiilor numai când vechile obiceiuri [byt’] au fost scuturate. Astfel, în patosul secolului al şaptesprezecelea se poate detecta o apărare întârziată împotriva unui colaps incipient al obiceiurilor şi rutinei, un anumit fel de „retragere în ritual” decât o tărie sau un întreg coerent. Există mai mult decât nişte evidenţe singure că această zguduire era caracteristică vieţii obişnuite în general.

Conservativii şi zeloţii cei mai tenace ai vechii ordini au vorbit deschis despre „corecţii.” Chiar dacă au simţit şi au admis că nu mai era posibil să se supravieţuiască inerţiei tradiţiei sau obiceiului. Rezolutul şi determinarea erau necesare. Prin „corectitudine” aceşti zeloţi voiau să spună pocăinţă, schimbare morală şi concentrare a voinţei [sobranost], după cum este cazul cu Neronov³⁰² sau Avacum.³⁰³ Instinctul lor a devenit searbăd şi a fost pierdut un sens organic al vieţii. În timpul procesului creşterii este necesar un bandaj. „Confesionalism din obicei şi rutină” [bytovoe ispovednichestovo] care este un semn de slăbiciune şi declin, nu de tărie şi credinţă.

Secolul al şaptesprezecelea a fost o epocă „critică” şi nu una organică în istoria Rusiei. Era un secol al unui echilibru pierdut; o epocă a unor evenimente neaşteptate şi inconstante; un secol de evenimente fără precedent şi nemauzite; o epocă obişnuită (dar nu fără obicei). A fost un secol dramatic, un secol cu personalităţi greoaie şi caractere colorate. Chiar şi S. M. Soloviov o descrie ca „eroică.” [bogatyrskim].

Stagnarea aparentă din secolul al şaptesprăzecelea a fost directă sau simplă. Totul a fost mult prea premeditat, deliberat şi desemnat. Oamenii au început să considere şi să fie perturbaţi despre indestructibilitatea temeliilor lor ancestrale numai atunci când vechile obiceiuri [byt] au fost cutremurate. Astfel, în patosul secolului al şaptesprezecelea se poate detecta o apărare de sine împotriva colapsului incipient al obiceiului şi rutinei, un fel de „cădere în ritual” decât un întreg coerent sau întregime. Există o evidenţă mai mult decât directă a acestei cutremurări a vieţii obişnuite în general. Cei mai tenace conservativi şi zeloţi ai vechii ordini au vorbit direct despre „corectare.” Chiar dacă au simţit şi au admis că nu mai era posibil să supravieţuim inerţiei tradiţiei sau obiceiului. Rezoluţia şi determinarea au fost necesare. Prin „corectitudine” aceşti zeloţi au voit să spună pocăinţă, schimbare morală şi concentrare a voinţei [sobornost], după cum este cazul cu Neronov³⁰⁴ sau Avvacum.³⁰⁵ Instinctul lor a devenit prostit şi s-a pierdut un sens organic al vieţii. Pentru aceasta ritualul, modelul, exemplul, un anume fel de standard extern şi necultivat, a devenit atât de necesar. În acest proces de creştere nu este necesar un bandaj. „Confesionalsimul de obicei şi rutină” [bytovoe ispovednichestovo] este un semn de slăbiciune şi declin, nu de tărie şi credinţă.

Secolul al şaptesprezecelea a fost o epocă „critică” nu una „organică” în epoca istoriei ruseşti. A fost un secol al unui echilibru pierdut; o epocă a unor evenimente neaşteptate şi una inconstantă; un secol de evenimente fără precedent şi neaşteptate; o epocă neobişnuită (dar fără de obiceiuri). A fost un secol dramatic, un secol cu nişte personalităţi grele şi cu caractere colorate. Chiar şi S. M. Soloviov³⁰⁶ îl descria ca „eroic” [bogatyrskim].

Stagnarea aparentă în timpul secolului al şaptesprezecelea nu a fost letargie şi anabioză. A fost un somn înflăcărat, plin de coşmaruri şi viziuni. Nu somnolenţă şi panică. Totul a fost întors pe dos. Însuşi sufletul a fost întors pe dos, totul a fost mutat sufletul rus a devenit cumva străin şi pribeag în Vremea Necazurilor.

Este complet nepotrivit să vorbim de izolarea Moscovei în timpul secolului al şaptesprezecelea. Din contră, secolul a fost martorul la o întâlnire şi o frântură cu vestul şi estul. Fabrica istorică a vieţii ruse a devenit confuză şi variată şi investigatorul descoperă această fabrică a unor standarde neaşteptate.

Acest secol înspăimântător se termină cu o convulsie apocaliptică, cu o abordare înspăimântătoare a unui fanatism apocaliptic. Nu a devenit oare a Treia Romă împărăţia Diavolului? O astfel de suspiciune şi concluzie a marcat izbugnirea şi finalul împărăţiei Moscovei. A urmat o ruptură şi un suicid duhovnicesc. „Nu v-a mai exista apostazie, căci aceasta a fost Rusia finală.” Izbugnirea secolului al şaptesprezecelea a fost o fugă şi un final mort. A existat un prăpăd oribil: „sicriul de pin” – cabina de fumat a celor care au ales sacrificiul de sine.