Căile teologiei ruse

III
Teofan Procopovici
Teofan Prokopovici (1681-1736) a fost o persoană înspăimântătoare. Chiar şi apariţia lui a conţinut ceva ameninţător. El era un adventurier şi un neserios – care era ceva obişnuit în occident. Teofan se pare că este nesincer chiar şi cu acele vremuri când era încrezător în visele lăuntrice sau în exprimarea punctelor de vedere lăuntrice. El a scris întotdeauna cu un creion venal şi în el se poate detecta lipsă de onestitate şi toate părţile facerii sale duhovniceşti. El este descris mai mult ca un oportunist decât ca şi lider. Un istoric contemporan l-a numit „agentul reformei petrine.” Fără să fie un sicofant Teofan a fost credincios şi devotat lui Petru. El a fost profund entuziast în reformele şi a aparţinut celor câţiva din rândurile colaboratorilor apropiaţi ai lui Petru care l-au şi preţuit. O întristare genuină este exprimată în cuvântarea funerară a lui Petru şi nu numai pentru sine. Se pare că Teofan a crescut numai în Petru, ca reformator şi erou.

Teofan a avut ceva calităţi. Un om deştept şi educat, el a fost un adevărat iubitor şi un oponent al „iluminismului.” Atitudinea lui faţă de educaţie s-a bazat pe servilism. El cunoştea multe, îi plăcea să citească. Din fondurile proprii el a primit fonduri pentru a întemeia o bibliotecă. Biblioteca a devenit valoroasă şi asamblată cu înţelepciune (un inventar subsecvent avea inclus 3,192 de titluri). Toate aceste educaţii neîndoielnice au fost otrăvite şi făcute sterile de o listă de onestitate intelectuală. „Intelectual, el cunoştea creştinismul şi îl ştia deplin şi curat, dar creştinimsul nu a slujit ca un principiu guvernant în viaţa lui. Deştept şi înţelept, el a încercat să dobândească fericirea fără referinţă la conştiinţa lui” (Filaret de Cernigov).⁴¹⁸ Teofan nu a fost un caz izolat. În acele zile, „conştiinţa” a fost privită ca nepotrivită şi lipsită de esenţă pentru servitori.

Teofan a studiat şi şi-a împlinit educaţia în şcolile latino-poloneze. El a absorbit colegiul Sfântului Atanasie în Roma. În Roma el a studiat sub un pseudonim şi a fugit de acolo fără nici un motiv evident, sine ulla causa, cum scandalo ominum, mai înainte de a îşi împlinii studiile. În orice caz, el s-a întors la Kiev ca un oponent ostil şi deschis al „duhului papismului.” Ca învăţător la Academia din Kiev, Teofan a predat poetica şi retorica fără să se îndepărteze de manualele acceptate tradiţional. El a conferenţiat în poetică în conformitate cu lucrările lui Giovanni Pontanus⁴¹⁹ şi Iosif Scaliger.⁴²⁰ El s-a descoperit pe sine ca un oponent determinat al stilului polonez retoric în predică. Mai târziu, în Rânduieli sarcastic şi plin de răutate el a a mustrat „cuvântul frivol” kievian şi polonez. Teofan a predicat destul de diferit. De mai multe ori el s-a suit la catedră ca să predice reformele lui Petru. Predicile lui au degenerat repede în panegirice şi pamflete sau în satire politice despre răutăţile zilei. În Rânduieli el sublinează cu propriul stil „datoria” predicatorului. „Predicatorii ar trebui să predice cu tărie şi însoţiţi de argumente din Sfânta Scriptură despre pocăinţă, regenerarea vieţii, despre respectul autorităţilor, în special despre autoritatea supremă a ţarului şi despre obligaţiile fiecărei clase sociale.” În locul „pervertirii cuvântului” polonez, Teofan recomandă ca Hrisostom să fie citit.

Cu o anumită doză de ură Teofan respinge învăţăturile romano-catolice ca „spectrale şi deluzive.” El vorbeşte cu o mare indignare despre acei „oameni înţelepţi şi josnici,” acei „bufoni” şi ludimagistrii. Cărturarii romano catolici – acei „mici cărturari care îşi îndoiau limba lor cu latina” – l-au uimit. Învăţătura lor superficială a constituit un pericol mai mare decât ignoranaţa, căci era pretenţios. Teofan a aparţinut lumii Reformei din cauza învăţăturii lui „moderne.” El descrie deplin teoriile secolului al şaptesprezecelea. „Tratelele” despre dogmatică au constituit lecturile lui la Academia din Kiev.

Teofan discută sensul corect al instrucţiei teologice din Rânduieli. Un educator de teologie ar trebui să citească Sfânta Scriptură şi să studieze canoanele cum să discearnă sensul real şi semnificaţia Scripturilor şi ca şi ajutor în această datorie el trebuie să citească asiduu cărţile sfinţilor părinţi, în special a părinţilor care, luptându-se împotriva ereziilor dizidenţilor, s-au dedicat scrierii despre dogme.

Actele sinoadelor ecumenice au fost angajate. Mai mult, cărţile moderne de autori neortodocşi puteau fi folosite cu condiţia ca Scripturile şi tradiţia patristică să ofere o mărturie confirmaţională în expunerea acelor dogme unde nu există nici o neînţelegere directă între „ortodocşi” şi „neortodocşi.” „Argumentele lor nu sunt crezute ca fiind superioare, ci trebuie examinate ca să determine dacă există vreo frază în Scripturi sau în cărţile patristice şi dacă au acelaşi sens pe care îl atribuie.” Teofan a înţeles „non-ortodocşii” ca „romanişti” şi toate avertismentele lor sunt direcţionate împotriva teologiei „romane.” O neînţelegere este că aceşti cărturari de bună reputaţie [panove şkoliari] nu pot ajuta îndatoririlor papale fără să le laude ca fiind infailibile.

Teofan din risipă şi perseverenţă a folosit cărţi „moderne” şi „neortodoxe,” dar ele au fost cărţi protestante. Conferinţele lui teologice le aproximează pe cele ale lui Polanus von Polasdorf, teologul reformat din Basel.⁴²¹ Se poate detecta folosirea compendiumului lui Johann Gerhard Loci communes theologici (prima ediţie din Jena, 1610-1622).⁴²² În secţia despre Duhul Sfânt, Teofan îl repetă pe Adam Zernikov.⁴²³ Cartea lui Bellarmine Disputationes⁴²⁴ a fost gata la degetele lui şi nu a fost pur şi simplu respinsă.

Teofan poate fi numit un epigon, dar nu un compilator. El a stăpânit deplin materialul lui, prelucându-l şi adaptându-l la scsopul lui. Un om bine educat, s-a mişcat liber în literatura teologică contemporană, în special în scrierile protestante. El a avut contacte personale cu teologii germani. Mai trebuie să adăugăm că Teofan nu a împrumutat pur şi simplu din scolasticismul protestant, îi aparţinea lui. Scrierile lui se potrivesc în istoria teologiei germană a Reformei. Dacă titlul episcopului nu a apărut în „tratatele” lui Teofan, ar fi fost mai natural să îşi imagineze că au fost scrise de un profesor de la o anumită facultate teologică protestantă. Aceste cărţi sunt saturate cu un duh al Reformei. Un astfel de duh poate fi detectat în toate – în mintea sa şi în alegerea cuvintelor. Teofan apare nu ca un vestic, ci ca un occidentalizator, un străin. Nu este un accident că el se simţea mai acasă cu străinii, pastorii străini şi germani educaţi de la Academia de Ştiinţe.⁴²⁵ El a văzut lumea ortodoxă ca un străin şi şi-a imaginat că este un duplicat al Romei. El pur şi simplu nu a experimentat ortodoxia, fiind absorbit de disputele vestice. În aceste dezbateri cei care au rămas până la final aliaţi cu protestanţii.

Strict vorbind, sistemul teologic al lui Teofan nu a conţinut nici o instrucţie depsre Biserică. Definiţia Bisericii pe care o oferă el este insuficentă.

Dumnezeu a voit să îşi unească credincioşii, care au fost stabiliţi în Hristos, ca o societate civilă sau republică, care este numită Biserică – in quandam certum republicam seu civitatem compingere, quae dicitur ecclesia – ca ei să se poată cunoaşte mai bine, să îşi ofere asistenţă mutuală, să se bucure şi cu ajutorul lui Dumnezeu să se apere împotriva duşmanilor lor.

Teofan nu a experimentat şi nici nu a observat realitatea mistică a Bisericii. Pentru el Biserica nu a fost o simplă uniune a asistenţei mutuale creştine şi nici o identitate de viziune. O astfel de atitudine face comprehensibil tot programul şi activitatea lui politico-ecclesială. Teofan îşi începe titlul cu un tratat despre Scripturi ca impecabil şi sursă deplină şi deplin suficentă a instrucţiei religioase. Făcând aşa, el îi urmează sistemului teologic al lui Gerhard, a cărui secţie despre Scripturi înlocuieşte practic secţiunea despre Biserică. Teofan investighează ardent împotriva autorilor romano-catolici, în timp ce insista pe plenitudinesa şi suficenţa de sine a Scripturii. Scriptura conţine deplin şi epuizează deplin întregimea tuturor crezurilor şi adevărurilor necesare. În teologie şi în credinţă, numai Scriptura este principium cognoscendii. Numai Scriptura, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, posedă autoritate. Gândurile şi reflecţiile umane nu pot dobândii o mai mare forţă decât cele ale „argumentelor” şi în mod sigur nu pot devenii un standart sau o „autoritate.” Scripturile sunt subiectul exegezei şi analizei. Mai mult decât nivelul de jos al bazării prin comentarii umane şi prin exegeză şi analiză, cea mai promiţătoare metodă este de a folosii Scriptura ca să se interpreteze pe sine. Sinoadele ecumenice posedă un drept subordonat de a oferii interpretare. Chiar şi consesus patrum este mai mult humanium testimonium în ceea ce îl priveşte pe Teofan. O astfel de mărturisire reprezintă ceva mai mult decât o mărturie istorică despre trecut, despre opiniile Bisericii într-o anumită epocă. Teofan reduce funcţia teologului la a juxtapune şi la aranja textele. În acest sens, urmând învăţăturilor occidentale, Teofan vorbeşte de caracterul şi de înţelesul „formal” al teologiei. Pentru toată graţia lui faţă de „scolasticimul” romano-catolic, Teofan, la fel ca majoritatea teologilor protestanţi din secolul al şaptesprezecelea şi de mai de vreme (începând cu Melanchton), a rămas un scolastic. În ciuda marii sale familiarităţi cu filosofia „modernă” (el citea Descartes, Bacon, Spinoza, Leibniz şi Wolff), Teofan era mult mai aproape de Fracisc Suarez,⁴²⁶ care a avut mulţi succesori protestanţi. La un anumit moment Teofan părăsit sfera hipnotizatoare a polemicilor teologice academice vestice care a fosilizat toată problematica tragică a dezbaterilor Reformei.

Între „tratatele” speciale ale lui Teofan, numerele şapte şi opt tratează despre omul căzut şi nevinovat fiind importante şi interesante. Teofan a scris un alt tratat în rusă pe aceiaşi temă intitulat Disputa lui Petru şi Pavel despre greul jug.⁴²⁷ Învăţăturile lui Teofan despre justificare din acest pamflet slujesc ca şi o ocazie pentru ca oponenţii să vorbească despre „puncte contrare Bisericii,” în stricăciunea sa introdusă de „otrava calvinismului” şi în introducerea sa la subtilităţile Reformei în lumea rusă. Astfel de reproşuri şi suspiciuni au fost deplin justificate. Teofan a început dintr-o premisă strict antropologică prin care şi-a explicat tendinţele lui ca şi tânăr pentru a scoate din discuţie orice activitate umană din procesul mântuirii. Prin urmare, el a limitat semnificaţia reflecţiei teologice. Omul a fost frânt şi descoperind ca şi căzând în păcat; el a fost întemniţat şi cuprins de păcat. Voinţa a fost încarcerată şi lipsită de tărie. Teofan a înţeles „justificarea” ca şi un concept juridic – jusatificatio forensis. Îndreptăţirea este acţiunea harului lui Dumnezeu prin care păcătosul care se pocăieşte şi care crede în Hristos este liber acceptat de el şi declarat drept. Păcatele lui nu îi sunt atribuite lui, ci se aplică dreptatea lui Hristos („gratis justum haber et declarat non imputatis ei peccatis ejus, imputata vero ipsi justitia Christi”).⁴²⁸ Teofan accentuiază că mântuirea „este realizată” prin credinţă şi că acţiunile umane nu au nici o putere de a împlinii mântuirea.

Nu este nevoie să ne angajăm într-o analiză detaliată a sistemului lui Teofan. Un înţeles general pentru duhul lui lăuntric este mult mai important. Cu privire la aceasta nu există nici o dezbatere sau ezitare despre o concluzie potrivită: „Teofan a fost un protestant” (A. V. Kartaşev).⁴²⁹ La fel au spus şi contemporanii lui. Teofilact Loatinschi⁴³⁰ şi în special Marktell Rodişevschi⁴³¹ care a şi scris despre acest subiect.⁴³² Ambii au suferit crud din cauza îndrăznelii lor. Un om îndemânatic şi inteligent, Teofan ştia cum să pareze atacurile teologice. Stiloul lui a schimbat imperceptibil orice expresie a neînţelegerii într-o denunţare politică şi el nu a ezitat să transfere disputele teologice curţii Cancelariei Secrete.

Cea mai puternică armă a apărării de sine – şi cea mai de încredere – a fost pomenirea tuturor întrebărilor aprobate de Petru şi împărtăşite de opinia lui Teofan. Astfel, persoana monarhului a intrat sub atac în timp ce oponenţii lui Teofan s-au găsit a fi vinovaţi de a îi ofensa maiestatea sa: un subiect de investigaţie şi o revizuire a Cancelariei Secrete şi nu o problemă de discuţii teologice neserioase.

„Petru cel Mare, un monarh cu nimic mai înţelept şi mai puternic, nu a recunoscut nici o erezie în predicile sale.” O astfel de referinţă la Petru nu a fost o simplă evaziune, căci în realitate Petru a fost de acord cu Teofan în mai multe puncte de vedere. Lupta cu „superstiţia,” începută de Petru, a fost proclamată deschis în Rânduială. Teofan a scris întotdeuna cu o vervă deosebită împotriva „superstiţiei.” În această privinţă este deosebită tragicomedia Vladimir, Prinţ şi Conducător al pământurilor slavono-ruseşti, adus de Duhul Sfânt de la întunericul necredinţei la lumina Evangheliilor.⁴³³ Piesa este o satiră răuvoitoare cu privire la preoţii „păgâni” [zhreţy] şi la „superstiţiile” lor. Abundă referinţe transparente la viaţa contemporană. Teofan a urât deschis clericii, în special clericii ruşi, faţă de care s-a simţit un străin şi o entitate separată. El a fost un om tipic „iluminismului,” care nu şi-a ascuns repugnarea faţă de ritual, miracole, ascetism şi chiar ierarhie. El a luptat împotriva unor deziluzii ca „acestea” cu tenacitatea unui raţionalist arogant. În orice caz, deşi nu era sincer în lupta sa, cel puţin era deschis. „Urăsc din tot sufletul mitrele, sceptrele, sutanele, candelabrele, cădelniţele şi alte astfel de mofturi.” Adevărat, el a făcut această remarcă într-o scrisoare intimă către un prieten. În acel moment exista multă superstiţie în obiceiurile şi viaţa rusă. Teofan şi Petru au dorit să se războiască nu numai în numele credinţei, ci şi in numele bunului simţ şi a „bunăstării generale.”

Mai înainte de domnia lui Elisabeta,⁴³⁴ autoritatea guvernului şi chiar legea statului a extins o anumită protecţie specială preferenţială faţă de protestantism. Guvernul lui Petru, nu numai din consideraţii ale utilităţii statului şi a totalităţii, era gata de mai multe ori să indentifice interesele protestanţilor cu proprile sale interese, producând impresia că Ortodoxia este un protestantism special, moderat şi ritualistic şi că Ortodoxia şi protestantismul sunt egal reconciliate („facimille legitime que unitur”, după cum a scris prietenul academicianul de la Sank Petersburg, în celebra sa carte Ecclesia graeca lutheranisans, [Lübeck, 1723]).⁴³⁵ Caterina II a menţinut că nu există „practic nici o diferenţă” între ortodoxie şi luteranism: „le culte extérieure est très different, mais l’Eglise s’y voit réduite par rapport à la brutalité du peuple.” În timpul domniei Anei,⁴³⁶ sub Biron,⁴³⁷ statul a creat o poliţă dură faţă de Biserică.

Ei au atacat evlavia şi credinţa noastră ortodoxă, dar într-un astfel de fel că un astfel de pretext ei păreau înrădăcinaţi într-o superstiţie faţă de creştinism. Mulţi clerici şi chiar un mare număr de monahi educaţi au fost depuşi, torturaţi şi exterminaţi sub această pretenţie! De ce? Nu se aude nici un răspuns cu excepţia aceluia că este o persoană superstiţioasă, un bigot, un ipocrit, o persoană care nu este bună la nimic. Aceste lucruri n-au fost făcute cu viclenie şi cu scop, pentru ca să extirpeze preoţia ortodoxă şi să o înlocuiască cu o nouă lipsă de preoţie [bezpopovşchina].

Aşa este predicatorul elisabetan Ambrozie Iuşchevici⁴³⁸ în colecţia sa din timpul domniei Anei. Petru a devenit nemulţumit de Ştefan Ivorschi pentru că a ridicat subiectul lui Tveritinov⁴³⁹ şi pentru afirmaţia lui critică despre punctele de diferenţă între ortodoxie şi luteranism. Piatra credinţei [Mamen very]⁴⁴⁰ a fost persecutată şi suprimată tocmai fiindcă conţinea o informaţie polemică cu privire la Reformă. Pentru acest motiv, chiar şi acei ortodocşi care nu aveau simptie sau entuziasm pentru latinsimul lui Iavorschi i-au preţuit munca. Poşocov a fost un astfel de ortodox.

Cartea Piatra credinţei compusă de Prea Sfinţia Sa Mitropolitul de Riazan Ştefan Iavorschi de binecuvântată pomenire ar trebui publicată cu scopul de a afirma credinţa şi de a o păstra faţă de luterani, calvini şi alţi iconoclaşti. Cinci sau şase copii ale ei ar trebui trimise la fiecare şcoală, pentru ca cei care aspirau la preoţie să poată primii această piatră a pomenirii cu scopul de a putea trimite nişte replici la orice întrebare.

Poşcov a fost puternic îngrijorat şi confuz de acest pericol „iconoclast,” al unei teoretizări luterane lipsite de sens” şi de „înţelepciunea puturoasă” a luteranismului. El a susţinut entuziast reformele lui Petru, dar nu a crezut că era necesar sau posibil să respingă propria sa religie strămoşească de dragul unei astfel de renovări sau pentru „bunăstarea generală” sau de a o înlocui cu ceva nou conceput şi superficial. Indiferent cât de viguros a criticat Teofan, Petru şi Posacov ignoranţa religioasă şi superstiţia oamenilor, chiar şi a clericilor, la fel ca şi nedreptatea şi sărăcia dominante. El a insistat pe introducerea generală a şcolilor; a cerut „abilitatea de a citi” [gramatischeskoe razumenie] pentru cei care căutau să devină diaconi şi i-a invitat pe cei care voiau să dobândească o viaţă monahală ca să studieze şi „să devină abili în dispute.” Idealul lui Posoşcov a rămas „viaţa religioasă” şi nu cea laică sau seculară. Astfel, în ciuda latinismelor lui Ştefan Ivaroschi, Posoşcov a simţit o apropiere şi o încredere în el. Mai presus de orice, Ştefan i-a oferit nişte materiale de succes.

În acest fel de circumstanţele s-a desfăşurat Ştefan, scriind teologie pe baza lui Bellarmine, în acelaşi fel a fost capabil să apere Biserica Rusă de introducerea Reformei. Aceste circumstanţe au devenit atât de complexe astfel că soarta teologiei ruseşti din secolul al optâstrezecelea a fost rezolvată într-o dezbatere extinsă între epigonii scolaticismului romano-catolic al post-reformiştii scolasticismul prostestant. Teofan a ieşit victorios din controversă; dar nu a făcut aceasta imediat. Din cauza unei inerţii istorice, tradiţia romano-catolică de mai înainte a persistat până la mijlocul secolului, chiar şi în noile create şcoli. Noile idei au câştigat prevalenţă cu greu. Teofan a cucerit ca un cărturar; a fost o victorie pentru teologia protestantă scolastică.