Căile teologiei ruse

Capitolul IV
Revoluţia de la Sank Petersburg
I
Caracterul reformelor petrine
Reforma Bisericii nu a fost un episod incidental în sistemul de reforme ale lui Petru. Ar fi cazul opus. Reforma Bisericii a constituit reforma principală şi cea mai consecventă în iconomia generală a epocii: un experiment puternic şi acut în secularizarea impusă de stat. După cum a remarcat Golubinschi, „[a fost] la drept vorbind un transfer din vest la erezia statului şi a obiceiului.” Experimentul a reuşit. În aceasta constă tot sensul, noutatea, incisivitatea şi ireversibilitatea reformei petrine. Petru a avut „predecesori” şi reforma a fost în „pregătire” mai înainte de domnia lui. O astfel de „pregătire” cu greu se poate măsura cu reforma actuală. Petru cu greu se asemănă celor care au venit înaintea lui. Lipsa de similaritate nu este conţinută acestui temperament sau faptului că Petru „s-a întors spre vest.” El nu a fost nici primul nici ultimul moscovit de la finele secolului al şaptesprezecelea. În Moscova Petru s-a întâlnit cu o generaţie întreagă educată după gândurile vestului, dacă nu cu gândirea vestică. El şi-a găsit o colonie aşezată din emigranţi şi cărturari kievieni şi lituanieni şi în aceast mijloc el a descoperit o simpatie iniţială faţă de întreprinderile culturale. Ceea ce este inovativ în reforma petrină nu este occidentalizarea, ci secularizarea.

În acest sens, reforma lui Petru nu a fost numai un punct de cotitură, ci şi o revoluţie. „El a produs o metamorfoză actuală sau o transformare în Rusia,” după cum se exprimă un contemporan. Aşa a fost concepută reforma, acceptată şi experimentată. Petru a voit să rupă această legătură. El avea psihologia unui revoluţionar şi era înclinat să exagereze toate lucrurile noi. El a voit ca totul să fie furnizat şi alterat până când v-a trece dincolo de orice recunoaştere. El a gândit (şi a învăţat ca alţii să gândească) despre contrapunctul prezent spre trecut. El a creat şi a indicat o psihologie revoluţionară. Marea schismă şi ruptură rusă genuină a început cu Petru. Schima a apărut între Biserică şi stat, nu între guvern şi oameni (după cum credeau slavofilii).⁴⁰⁷ O anumită polarizare a avut loc în viaţa duhovnicească a Rusiei. În tensiunea dintre două puncte de ancoră gemene – viaţa seculară şi cea ecclesială – duhul rusesc s-a întins şi s-a încordat la maxim. Reforma lui Petru a însemnat o dizlocare sau o ruptură a adâncurilor duhovniceşti.

Autoritatea de stat a suferit o alterare în percepţia ei şi în definiţia ei de sine. Statul a afirmat propria lui satisfacţie şi a confirmat propria lui suficenţă de sine suverană. În numele unui astfel de primat şi suveranitate, statul nu numai că a cerut ascultare de la biserică ci şi subordonare, ci a căutat un fel de a abosbii şi include biserica în sine; a introduce şi a încorpora Biserica în structura şi compoziţia sistemului statului şi a rutinei. Statul a negat independenţa drepturilor şi puterii Bisericii, în timp ce autonomia a fost denunţată şi condamnată ca „proprietate.” Statul s-a afirmat ca singura sursă, necondiţională şi atoatecuprinzătoare a puterii şi legislaturii la fel de bine ca şi a fiecărui act şi faptă. Totul trebuia să devină şi să rămână oficial şi numai lucrurile oficiale au fost permise şi promovate. Biserica nu a reţinut şi nu i s-a permis să îşi reţină o sferă de activitate independetă şi autonomă, căci statul privea toate problemele ca ale sale. Cu greu Biserica şi-a reţinut autoritatea, căci statul se percepea şi se privea pe sine ca absolut.

Absorţia statului a tot ce era în sine a constituit planul unui „stat tip poliţie” introdus şi stabilit în Rusia. „Un stat poliţist” nu este numai şi nici chiar mai pe larg o realitate externă, ci mai mult o realitate internă; este mai puţin o structură decât un stil de viaţă; nu numai o teorie politică, ci şi o condiţie religioasă. „Poliţianismul” reprezintă graba de a construi şi a „regulariza” o ţară şi toată viaţa unei comunităţi – toată viaţa fiecărui locuitor individual – de dragul său propriu şi de dragul „bunăstării generale” sau a „binelui comun.” Patosul „poliţiei”, patosul ordinii şi al paternalismului, nu propune să instituie nimic mai mult decât bunăstarea universală sau destul de simplu „fericirea” universală. Duhul de protecţie a devenit mult prea repede control deplin. Prin propria inspiraţie paternalistă, „statul poliţie” s-a pornit împotriva Bisericii. El uzurpă funcţiile potrivite ale Bisericii şi le conferă asupra lor. Primeşte o grijă nedivizată pentru bunăstarea religioasă şi duhovnicească a oamenilor.

Chiar şi dacă statul a reasigurat o astfel de grijă „ordinii clericale” [dukhovnyi chin], face aşa ceva ca parte a propriei proceduri de rutină şi sub titlul de o delegaţie a statului [vicario nomine]. Numai în limitele unei astfel de delegaţii şi a unei astfel de împliniri i se permite Bisericii un loc în schema vieţii sociale şi oficiale şi numai în măsura criterilor nevoilor şi utilităţilor statului. Utilitatea – când este potrivită pentru datorii şi ţeluri politice şi tehnice – mai mult decât adevărul este valorizată şi considerată. De aici, multitudinea îndatoririlor şi obligaţilor diverse ale statului care au fost puse pe capul clericilor. Clericii au devenit transformaţi într-o clasă specială de slujitori ai statului şi li s-a comandat să gândească despre sine ca o astfel de clasă şi nimci mai mult. Iniţiativa creativă deplină a Bisericii a fost negată şi mutată. Crescând statul a ţinut cont de dreptul la supraveghere, dar şi la dreptul exclusiv al iniţiativei.

Istoric, o astfel de poliţie Weltanchauung a derivat din duhul Reformei, când în sens mistic al Bisericii s-a îngustat şi evaporat; când Biserica a început să fie văzută ca nimic mai mult decât o instituţie empirică pentru organizarea vieţii populare religioase. Din acest punct de vedere, în orice caz, „Biserica” a căzut în faţa centralizării şi oprit-o. Plenitudinea deplină a drepturilor sau puterea în afaceri religioase a oamenilor a fost asimilată şi atribuită „prinţului teritorial.” Un astfel de nou sistem al relaţilor Biserică stat a fost introdus şi proclamat solemn în Rusia sub Petru în Rânduielile duhovniceşti [Dukhovny reglament]. Sensul Regulaţilor este simplu şi deschis: este programul Reformei ruseşti.