Căile teologiei ruse

Capitolul V
Lupta pentru teologie

I

Introducere
Semnificaţia deplină a epocii lui Alexandru⁵⁴³ pentru dezvoltarea culturală deplină a Rusiei rămâne să fie desluşită şi evaluată. O mişcare agitată şi patetică, o perioadă de tensiuni puternic construite, anii alexandrini, cu o naivitate deplină, au mărturisit şi au experimentat primele bucurii de creativitate. Ivan Aksakov⁵⁴⁴ a caracterizat această mişcare plină de succes în dezvoltarea Rusiei ca una în care poezia a apărut dintr-o dată ca o chemare istorică incontestabilă; poezia „a primit aparenţa unui act sacramental.” O vitalitate şi o independenţă artistică, un „sentiment creativ şi bucuria stăpânirii artistice,” au umplut toată munca contemporană poetică.

Mai trebuie să adăugăm că nu a existat încă o deşteptare a minţii. Imaginaţia a rămas netemperată şi fără frâu faţă de lupta intelectuală şi de ascetismul intelectual. Astfel, oamenii din acea perioadă au căzut pradă şarmurilor, visurilor şi viziunilor. Epoca lui Alexandru a fost o epocă a viselor; o epocă a amuzamentului şi a glumelor, la fel ca şi un timp al glumelor, introspecţiilor şi viziunilor. O disjuncţie a minţii şi a inimii, a gândirii şi a imaginaţiei, a caracterizat toată perioada. Epoca nu a lipsit atât de mult de lipsa voinţei cât de o inimă lipsită de responsabilitate. „O cultură estică a inimii a înlocuit perceptele morale cu sentimente delicate,” după cuvintele lui Kliuchevschi. Marea slăbiciune şi infirmitate a pietismului a oferit tocmai acest defect al inimii.

Sufletul rus a trecut prin ispita seducţiei pietismului la finele secolului al nouăsprezeclea – apogeul occidentalismului rus. Domnia Caterinei pare absolut primitivă în comparaţie cu faţa triumfantă a epocii alexandrine, când duhul s-a plecat Europei. În orice caz, o astfel de dezvoltare nu a avut loc mai înainte de apariţia Scrisorilor pelerinului rus (1791-1792).⁵⁴⁵ Rozanov⁵⁴⁶ a remarcat odată apt că în Scrisorile unui pelerin rus, sufletul Rusiei s-a întors către sufletul Europei de vest, s-a tânguit pentru el, l-a înţeles şi l-a cuprins, în timp ce în primii ani ai secolului, sufletul ei a privit la acea lume cu nişte ochi prostiţi şi fixaţi pe nimic.”

În generaţiile care au urmat mai apoi o opoziţie „slavofilă”, care nu a fost atât de mult o opoziţie naţionalo-psihologică când una creativă, a început să i-a formă. Occidentalismul domniei lui Alexandru, într-un sens real, nu a însemnat o lipsă de naţionalizare. Din contră, a fost o perioadă a unor sentimente naţionale care creşteau. În acel moment sufletul rusesc a luat o asemănare perfectă cu harfa aeoliană.

Zukovschi⁵⁴⁷ cu abilitatea lui disipată şi ingenioasă spre reîncarnare, cu senzitivitatea lui intensă şi cu responsivitatea şi cu limbajul lui imediat, este exponentul acestei perioade. Zukovschi a fost şi v-a rămâne (în meditaţiile lui lirice) un om occidental, un visător occidental, un pietist german care privea întotdeauna, „ca un poet, prin prisma inimii.” De aici abilitatea lui uimitoare de a traduce din germană: sufletul lui german s-a exprimat în rusă.

Cât se poate de caracteristic, acest atac la visare a izbugnit sub condiţii de război. La începutul secolului al nouăsprezecelea, aproape toată Europa a devenit teatrul unor operaţii militare. Europa a fost schimbată într-un câmp armat. A fost o vreme a unor puncte şi diviziuni istorice măreţe, o epocă de furtuni şi stresuri. Începutul secolului al nouăsprezecelea – Epoca Marelui Război Părintesc⁵⁴⁸ şi Napoleon – a fost martorul la o nouă migrare a oamenilor: „invazia galilor însoţită de douăzeci de naţiuni.” Neliniştea a împresurat peisajul înconjurător. Evenimentele au dobândit un ritm ieşit din comun; cele mai sălbatice frici şi premoniţii au trecut. Uimit, sufletul a fost frânt într-o anticipare plină de nădejde şi o nelinişte eshatologică. Mulţi au crezut că trăiesc într-un cerc apocaliptic. „Acesta nu este apusul liniştit al Rusiei, ci crepusculul furtunos al Europei,” după cum a spus odată Filaret.⁵⁴⁹ Pentru o generaţie de visători care aveau nişte imaginaţii atât de nefondate şi deziluzionate, ispita acelor zile violente s-a dovedit a fi un proces destul de dur. Fricile apocaliptice au apărut şi sentimentul s-a răspândit larg că o anumită ghidare tangibilă şi imanentă a fost asumată şi dizolvată în voinţele umane individuale din sine. Idea de Providenţă a dobândit o reflecţie magică de superstiţie în conştiinţa acelei generaţii. Oamenii nu mai credeau în propriile lor abilităţi. Mulţi au experimentat acel Mare Război Părintesc ca şi o luptă apocaliptică: „o judecată a lui Dumnezeu pe nişte câmpuri îngheţate.” Înfrângerea lui Napoleon a fost socotită o victorie în Brest.

Ceva maiestos şi atotputernic putea fi detectat în toate şi în totul. Sunt sigur că Alexandru şi Kutuzon şi-au câştigat abilitatea de a Îl vedea şi că apariţia Lui mânioasă l-a zguduit chiar şi în Napoleon. (Vigel).⁵⁵⁰

În sentimentul care domina forma duhului retragerii visătoare şi respingerea unui creştinism „formal” şi „extern” combinat cu nişte aşteptări lipsite de reţinere a unei proxime apropieri a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie să ne reamintim că romantismul şi iluminismul poartă egal marca hiliasmului. Utopianismul vizionar romantic este un moştenitor parţial al crezului secolului al optsprezecelea în realizarea imediată şi imanentă a ideilor ultime. Indiferent că a fost o Epocă a Raţiunii, o Împărăţie a lui Dumnezeu sau orice alt număr de desemnări, toţi aşteptau o nouă epocă de aur. Divinitatea imaginară Astrea⁵⁵¹ se va întoarce. Un Paradis terestru s-a descoperit din nou. „Atunci un An Nou genuin se v-a pogorî pe pământ.”

Istoria psihologică a acelei epoci şi generaţii poate fi înţeleasă numai din perspectiva acestor aşteptări apocaliptice sociale şi în contextul acelor evenimente şi acte universal orbitoare. Istoria acelei epoci arată o înclinaţie de utopiansim teocratic.