Căile teologiei ruse

II
Alexandru I, prinţul A. N. Goliţin: apariţia pietismului
Împăratul Alexandru I poate fi numit pe bună dreptate eponimul acestei perioade. El a tipizat epoca în formarea ei duhovnicească, în stil şi în gusturile lui. De aici pasul către o religie mistică a inimii nu a fost lung şi nici dificil. Încă de devreme, Alexandru a devenit obişnuit cu vieţuirea într-o atmosferă a viselor şi a aşteptărilor, într-o parodie intelectuală specială, în aspiraţii şi vise pentru „ideal.” Jurământul patetic jurat de cei doi monarhi la mormântul lui Friederick a avut loc încă din 1804.⁵⁵² În orice caz, Alexandru a intrat în sfera entuziasmelor mistice cu mult după ce „flăcările Moscovei au iluminat inima sa.”

Speranschi,⁵⁵³ care scria din Penn i-a amintit ţarului despre conversaţiile lor despre teme mistice: conversaţii care au descoperit „un subiect care corespundea sentimentelor celor mai lăuntrice ale împăratului.” O influenţă şi mai puternică a fost exercitată de Rodion Koşelev (1749-1827),⁵⁵⁴ un vechi mason familiar cu Lavater, Saint Martin, Eckartshausen⁵⁵⁵ şi mai îndeaproape cu prinţul A. N. Goliţin.⁵⁵⁶ În 1812 Alexandru a compus un memoriu uimitor intitulat Despre literatura mistică [O misticheskoi literature] pentru sora sa specială, Marea Ducesă Caterina. El repetă sau reformulează, sfatul şi programul altora, totuşi realizează că Alexandru a asimilat deplin programul, s-a aclimatizat stilului şi că a format gusturi definite şi preferinţe. El l-a preferat pe Francisc de Sales,⁵⁵⁷ Tereza de Avila,⁵⁵⁸ Imitarea lui Hristos⁵⁵⁹ şi J. Tauler.⁵⁶⁰

Marele Război Părintesc a slujit numai ca şi un catalist către Alexandru, rezolvând nişte tensiuni mai vechi. El a citit pentru prima dată Noul Testament în ajunul invaziei lui Napoleon. Cel mai mult l-a afectat Apocalipsa. Similar cel mai mult l-au atras profeţii din Vechiul Testament. Din acel moment înainte, Alexandru a devenit curios şi credul fiecărui fel de interpretare şi a oricărui fel de interpretare a enigmaticei cărţi a Apocalipsei. O astfel de curiozitate l-a dus către Jung-Stilling (J. H. Jung),⁵⁶¹ baroneasa Krüdener,⁵⁶² pastorul Enpeitaz,⁵⁶³ Oberlin,⁵⁶⁴ fraţii moravieni, quakerii şi hernuterii.⁵⁶⁵ Mai apoi, doi preoţi din Balta, Feodosie Leviţchi şi Feodor Lisevici (care s-au considerat a fi „doi martori credincioşi” ai Apocalipsei) au fost chemaţi în capitală pentru a interpreta Apocalipsa.⁵⁶⁶ Aparent Alexandru a fost gată să îl asculte pe Arhimandritul Fotie⁵⁶⁷ fiindcă Fotie a interpretat Apocalipsa, a profetizat şi a ameninţat în numele ei şi a tuturor profeţiilor. În astfel de circumstanţe istorice, nu era nimic ciudat să credem că sfârşitul se apropia.

Alexandru nu a iubit şi nici nu a căutat puterea. El a fost înştiinţat că a fost purtătorul unui idei sacre şi a descoperit acest fapt. Acest crez a constituit sursa obstinenţei lui morale şi politice (mai mult decât o tenacitate). Mulţi din acea generaţie au detectat în sine un semn special spre predestinaţie. Sfânta Alianţă⁵⁶⁸ a fost concepută şi concluzionată într-un astfel de fel. Într-un fel similar cu teoriile Epocii Iluminismului, această alianţă a presupus o credinţă într-un Dătător de Lege benevolent şi omnipotent, care a desemnat şi a stabilit o pace ecumenică şi o fericire universală. Nimeni nu i-a sugerat această idee lui Alexandru; el a descoperit-o pentru sine în acele evenimente care păreau născocite cu viclenie. „Răscumpărătorul învaţă ideea şi perceptele care au fost anunţate.” Sfânta Alianţă a fost concepută ca o pregătire pentru Împărăţia de o mie de ani. După cum s-a exprimat Goliţân: „v-a devenii aparent pentru toţi care voiesc să vadă, că acest act poate fi înţeles numai ca şi o pregătire pentru acea Împărăţie promisă de Domnul pe pământ din ceruri.” Actul „Alianţei Fraternităţii creştine” a fost semnat „în anul de graţie 1815 pe 14 septembrie” şi faptul să ziua coincidea cu sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci⁵⁶⁹ nu este deloc accidental. Sfântul Sinod a poruncit ca actul Sfintei Alianţe să fie pus pe ziduri în fiecare sat şi biserică. În fiecare an de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci acest act trebuia reanunţat de la amvon, dimpreună cu un manifest care îl însoţea „pentru ca fiecare persoană să îşi poată îndeplinii votul de loialitate Domnului şi Mântuitorului, care vorbeşte prin persoana suveranului pentru tot poporul.” O „slujire combinată specială,” o Slujire a Afacerilor Religioase şi a Iluminării publice a fost stabilită specific cu scopul de a împlinii acest vot.⁵⁷⁰ După Speranschi, a fost „cel mai mare act guvernamental de la introducerea credinţei creştine.” Strict vorbind, aceasta a fost o Slujire a unei propagande religioase utopiene. Slujirea combinată a fost întemeiată „pentru ca evlavia creştină să slujească ca şi o bază pentru iluminism.” În alte cuvinte, aceasta a fost o schemă ca să plaseze religia la capul sau centrul culturii ca întreg: „o unire răscumpărătoare de credinţă, cunoaştere şi autoritate.” Elementul din urmă de sinteză este unul caracteristic, pentru că ideea a fost de a folosii puterea „autorităţii” pentru a reconcilia „credinţa” şi „cunoaşterea.” La un nivel semnificativ noua preoţie a slujit ca şi departamentul personal al prinţului A. N. Goliţân. Probabil regimul mai acurat a fost mai potrivit. Odată cu căderea lui Goliţân, slujirea combinată a fost abolită şi departamentele ei au fost din nou stabilite pe temelii diferite.

Prinţul A.. N. Goliţân (1773-1844) este probabil cel mai caracteristic om al epocii. În orice caz, a fost cu siguranţă cel mai senzitiv şi mai expresiv reprezentativ. Capacitatea lui de a absorbii impresiile a constituit o boală. A suferit de o curiozitate mistică. Un om al iluminismului încă din tinereţe, Goliţân a experimentat o convertire a inimii. Totuşi, senzitivitatea acestei inimi nou convertite a fost combinată cu un intelect lipsit de senzitivitate şi cumva arid. Temperamentul visător şi autoritativ al prinţului Goliţân a crescut cumva neaşteptat într-o unitate organică. O grandoare aristocratică i-a străpuns sentimentalismul. Un om cu o inimă încrezătoare şi senzitivă, Goliţân a voit şi a putut fi un dictator şi a devenit unul pentru câţiva ani. „Dictatura inimii” s-a dovedit a fi lipsită de toleranţă şi obositoare. Fanatismul inimii i se datorează şi a fost uşor combinat cu o comparaţie batjocoritoare.

Goliţân s-a convertit la un „creştinism universal,” la o religie a unei imaginaţii tandre şi la experienţa inimii. Aceasta au fost singurele calităţi pe care punea el preţ în creştinism. De aici interesul lui în „conversaţii” şi „deşteptări” sectariene, care pentru el au descoperit esenţa religiei golită de tot restul curselor nefolositoare. A valorizat şi a înţeles numai simbolismul, numai inspiraţia tainică şi emoţională a ritualului în venerarea „formală” a vieţii Bisericii. În acest context Goliţân a fost sincer şi senzitiv, căci până la capătul zilelor a fost un om de puternici căutări. Duhul propagandei sau al prozelitismului este caracteristic unor astfel de forme de pietism. Ca şi capul unei slujiri combinate, Goliţân s-a descoperit pe sine.

În acelaşi timp, el a combinat slujirea reprezentată de o nouă linie în lanţul reformei bisericeşti a lui Petru I, un nou pas în spre realizarea acelui regim ecclesialo-politic stabilit la începutul secolului al optsprezecelea. Mai devreme, odată cu tăria intimităţii şi a fervorii puse peste el de către împărat şi ca şi prieten şi ca şi „confidenţional imperial,” Goliţân, ca Procurator Suprem, a reuşit în a devenii un fel de general guvernant al „Departamentului Sinodal.” Adevărat, în nişte cazuri individuale el a apărat Biserica împotriva curselor statului, ca de exemplu, atunci când a respins propunerea lui Speranschi de a da autorităţilor seculare dreptul de a conferii divorţul. Odată cu stabilirea unei slujiri combinate, el a demonstrat un succes deplin al legii. Sinodul a devenit integrat formal în administraţia statului pentru „afaceri religioase,” ca şi o diviziune specială pentru confesiunile greco-ruse. Manifestul a stabilit această nouă administraţie ca exprimând această problemă după cum urmează:

Bineînţeles afacerile Sinodului vor fi ataşate de el cu scopul ca Ministrul Afacerilor Religioase şi a Iluminării publice să aibă aceiaşi relaţie cu Sinodul în aceste afaceri ca Ministrul Justiţiei şi ca Senatul, cu excepţia problemelor juridice.

Fundamental planului unei slujiri combinate, la fel ca şi toată concepţia Sfintei Alianţe este conducerea religioasă sau supremaţia „prinţului,” care conducea şi administra „nu numai din mila lui Dumnezeu,” ci şi prin autoritate divină. După cum s-a frazat tratatul despre Sfânta Alianţă, „mărturisind că lumea creştină, din care ei şi subiecţii lor sunt o parte, nu are alt Suveran decât pe cel căruia îi aparţine puterea.” Definiţia oferită de Novosilţev⁵⁷¹ face o comparaţie interesantă: „ca şi capul suprem al Bisericii Ortodoxe Ruse, Suveranul este ridicat la toate onorurile ierarhiei bisericeşti” (Articolul 20). Un astfel de pas înainte a trecut dincolo de Petru şi Teofan. Statul petrin a subordonat Biserica din exterior şi în numele unei cauze seculare, „a binelui comun,” a îndemnat la tolerarea vieţii secularizate. În timpul domniei lui Alexandru, statul s-a conceput de a fii sfânt şi sacru, proclamând conducerea religioasă şi impunându-şi propriile idei religioase. Procuratorul s-a „alăturat clericilor Bisericii” ca şi „locum tenens” pentru episcop [mestobliustitel vnestiago episkopa], după cum s-a exprimat, Filaret, viitorul mitropolit al Moscovei, felicitându-l pe Goliţân la instalarea lui; sau aceea „mare himeră a unui creştinism universal,” după cum s-a exprimat cu amărăciune Joseph de Maistre.⁵⁷²

Împăratul Alexandru a profesat o cotitură faţă de creştinism şi a pretins dreptul de a conduce în numele acestei religii „universale.” Toate confesiunile din imperiul rus au fost obligate să se acomodeze unui anumit loc din sistemul global. Slujirea combinată a fost de a se alătura dacă nu de a unii toate confesiuniile şi toate „Bisericile” nu numai într-o datorie comună ci cu o inspiraţie singură. În acest sens, planurile simbolice şi complexe pentru catedrala lui Hristos Mântuitorul făcute de A. L. Witberg sunt instructive.⁵⁷³ „Nu am dorit să îi ridic lui Dumnezeu un edificiu, ci mai mult o rugăciune.” Această catedrală nu a trebuit să fie una ortodoxă, ci de a încopropa şi a exprima „o idee atotcuprinzătoare.” După cum a spus Wiberg: „dedicaţia către Hristos a dovedit că a aparţinut creştinismului.”

Slujirea combinată a devenit un regim crud şi coercitiv. Misticismul religios a fost investit cu o forţă a legii depline, cu sancţiuni deplin decisive împotriva celor care nu au fost de acord sau au acţionat evaziv. Lipsa simplă de simpatie pentru ideiile „unui creştinism lăuntric” a fost considerată o crimă şi un act de opoziţie faţă de punctele de vedere ale guvernului. Un articol dintr-un statut contemporan asupra calităţii de a cenzura poate fi citit după cum urmează: „este condamnat orice caz care sub pretextul de a apăra sau a justifica Bisericile creştine, reproşează altele, distrugând unitatea Bisericilor creştine şi distrugând unitatea de iubire care îi leagă pe creştini împreună într-un duh al creştinismului.” Despre tăria unui astfel de statut, o analiză a crezurilor protestante din punctul de vedere ortodox a devenit permisibilă. O astfel de interdicţie a existat mai înainte sub Petru şi Biron.

Regimul Sfintei Alianţe a însemnat înstrăinarea conştiinţei şi a duhului şi a constituit cea mai pretenţioasă formă de statism: statismul teocractic. Prea frecvent, slujirea combinată s-a dovedit a fi o „Slujire a Încorsetării,” după cum a denumit-o Karamazin. Totuşi, o deşteptare a avut loc în aceast aşezământ confuz şi ambiguu. Statul a încercat să întărească şi să susţină argumentul nevoilor religioase ale masei populaţiei.” „Eforturile prinţului Goliţân” scrie istoricul Christovici,⁵⁷⁴ „au fost direcţionate în spre ridicarea poporului rus pentru indiferenţa şi lipsa de somn care părea că se găseşte pretutindeni; o deşteptare în ei a unor instincte duhovniceşti mai înalte şi prin distribuţia de cărţi religioase prin implantarea în ei a unui creştinism lăuntric..” Acelaşi istoric observă că „perioada existenţei unei lipse de restricţii a societăţii Biblice marchează singurul timp de la apusul secolului al optsprezecelea când evlavia seculară, pusă în aplicare faţă de subiectele religioase cu un interes viu şi intens, a oferit prioritate dezvoltării duhovniceşti şi morale a oamenilor.” Mesajul „creştinismului lăuntric” nu a rămas fără consecinţe; a slujit ca şi o bazare religioasă şi morală. În orice caz, a acţionat ca şi o contrabalanţă dialectică faţă de secularismul iluminist al secolului precedent. În acelaşi timp a mai trebuit făcut un efort conştient de a îi forţa pe clerici să intre în clasele de jos şi a se dizolva în „felul obişnuit de a fi al oamenilor.”⁵⁷⁵ S-a creat idelaul unui cler educat şi iluminat care a ocupat un loc mai înalt în clasa superioară. Programul regimului a permis purtătorilor de idei religioase şi inspiraţiei un loc mai mare sau rol în sistemul creativ al vieţii şi statului naţional. Disciplina a fost marca domniei lui Petru; educarea Caterinei şi creativitatea a devenit semnul vremurilor.

Elementele romano-catolice au existat în sincretismul mistic existent. Într-un sens important, Joseph de Maistre a aparţinut istoriei misticii ruse. Ca tânăr el a intrat în francmasonerie şi viziunea lui îi datorează mult lui Saint Martin. În timpul anilor săi în Rusia, el a continuat să creadă că în ţările necatolice francmasoneria nu reprezenta un pericol pentru religie sau stat. Societatea Biblică, a cărei operaţii de lucru puteau fi observate în Rusia, le-a considerat destul de periculoase. Aceste impresii şi-au găsit un loc în această sinteză teoretică. După cum a remarcat destul de perceptiv G. Goyau,⁵⁷⁶ când Maistre a scris Despre papă, el a avut două ţări în minte: Franţa şi Rusia. De Maistre a exercitat o influenţă considerabilă în cercurile aristocratice.⁵⁷⁷

În primii ani ai secolului, influenţa iezuiţilor putea fi simţită puternic. Ar fi destul să ne reamintim numele Stareţului Nicoale⁵⁷⁸ şi Rozaven.⁵⁷⁹ Pentru un timp mai scurt, din 1811 până în 1820, iezuiţii au reuşit să dobândească crearea unui district de educaţie specială pentru şcoliile lor din imperiu. Academia Poloţk a slujit ca un centru administrativ. La sud, Odesa a devenit un loc pentru prozelitismul roman şi pentru „Colegiul nobililor” şi a fost în curând reorganizat ca şi liceul Richeliu avându-l pe Nicolae ca director. În 1815 ei au fost duşi dincolo de limitele imperiului. Şcolile lor au fost fie înschise sau reformate. Astfel de măsuri nu a eliminat în întregime influenţa latină.

Epoca alexandrină a constat din contradicţii, ambiguităţi şi duplicităţi. Viaţa şi gândirea au devenit divizate. O dezbatere deschisă socială şi religioasă s-a creat pentru prima dată. Aşa a fost începutul unei epoci noi, furtunoase şi semnificative.