Căile teologiei ruse

VII
Redeşteptarea monahismului rus
Sfârşitul secolului al optâstrezecelea nu s-a asemănat începutului. Secolul a început cu efortul de a realiza Reforma în Biserica rusă. În timpul domniei Caterinei „reformele” au fost create în duhul iluminismului.⁵³¹ Totuşi secolul s-a terminat cu o renaştere monahală şi cu o intensificare negreşită şi o creştere a vieţii duhovniceşti. Centre monahale ca Valaam, Knoviţa şi altele au fost reinstalate şi au prins o nouă viaţă. Destul de ciudat, mitropolitul Gavriil Petrov⁵³² a promovat cu zel restaurarea monahală. Acest mare şi important episcop al domniei Caterinei (căruia împărăteasa i-a dedicat traducerea ei a lucrării Bélisaire⁵³³) a păstrat strict posturile, s-a dedicat rugăciunii şi a încercat să dobândească o viaţă ascetică nu numai în teorie ci şi în practică. Supravegherea sa strânsă a asigurat publicarea unei ediţii ruso-salve a Filocaliei⁵³⁴ tradusă de bătrânul [stareţul] Paisie Velicicovski şi ucenicii lui. Astfel Biserica a trimis o replică superficialităţii acestui veac iluminat cu o renumită concentrare duhovnicească.

Chipul Sfântului Tihon de Zandonsk (1724-1782)⁵³⁵ iasă în relief împotriva trecutului secolului al optâstrezecelea. Personalitatea sa conţine multe trăsături neaşteptate şi neobişnuite. În temperamentul duhovnicesc, Tihon a aparţinut în întregime epocii petrine. El a studiat şi apoi a predat în şcolile latine (în Novgorod şi Tver). În adăugare la Părinţii Bisericii, el a citit şi a iubit scriitorii moderni vestici şi i-a plăcut în special „să citească şi să recitească pe Arndt.” Aceasta este principala lucrare, Despre adevăratul creştinism [Ob istinnom khristianstve] care poartă titlul la fel ca şi cum cartea lui Arndt nu este un accident. După cum a arătat cu multă vreme în urmă Evghenie Bolkhovnitinov, o alta din cărţile lui Tihon, O comoară duhovnicească adunată din lume [Sokrovisce dukhovnoe ot mira sobiraemone], este similar în conţinut cu pamfletul latin al lui Iosif Hall.⁵³⁶ Limba lui Tihon este plină de un nou veac. Latinisme frecvente apar în spatele frazelor care îi cresc tăria şi şirul expresivităţii. El a avut un mare dar pentru cuvinte – a fost artistic şi simplu concomitent. Scrierile lui sunt surprinzător de limpezi. Limpezimea este calitatea lui cea mai neaşteptată. Harul şi luciditatea sa, libertatea sa – nu numai libertate faţă de lume ci şi în lume – este cea mai pătrunzătoare calitate în personalitatea Sfântului Tihon. El are harul unui pelerin sau a unui călător care nu a fost reţinut sau agăţat de această lume. „Fiecare fiinţă vie de pe pământ este depărtată.” Totuşi, dobândirea acestui har a fost împlinită numai printr-un proces ascetic şi un efort dureros. Valurile întunecate ale unei îngrijorări adânci şi a disperării sunt destul de vizibile în duhul limpede al Sfântului Tihon. „Constituţional era un ipohondru şi cumva un coleiric,” scrie Tihon „omul de chilie” şi monahul slujitor. Disperarea sa subiectivă, ispita lui faţă de melancolie ca şi o formă neobişnuită de desfacere a sufletului, este unică în ascetismul rus şi sugerând Noaptea întunecată a sufletului de Sfântul Ioan al Crucii.⁵³⁷ Uneori Tihon cădea într-o somnolenţă lipsită de ajutor, înfumurare şi imobilitate şi totul din jurul lui devenea întunecat, gol şi lispit de răspuns. Uneori nu putea să se oblige să părăsească chilia şi uneori pleca din chilie ca să scape fizic de disperare. Duhul lui Tihon a fost comleşit în această încercare, totuşi aceste ispite nu i-au lăsat urme sau răni. Luminozitatea originală a duhului lui a fost curăţită în progresul lui personal.

Al lui nu a fost doar un ascetism personal, căci ispitele Sfântului Tihon nu au fost doar o etapă în progresul lui personal. El a continuat să fie un pastor şi un învăţător în retragerea lui monahală. Prin sensibilitatea lui şi prin suferinţa lui a rămas în lume. A scris pentru această lume şi a purtat o mărturie despre Mântuitorul înaintea unui lumi care piere şi nu caută mântuire: un răspuns apostolic la lipsa de simţăminte a unui epoci libertine. Întâlnirea lui Tihon a fost prima întâlnire cu ateismul rus (de exemplu binecunoscutul episod despre proprietarul voltarian care l-a lovit pe Tihon peste obraz).⁵³⁸

Dostoievski a detectat clar acest fenomen când a căutat să contrapună pe Tihon cu nihilismul rus, desluşind problematica credinţei şi a ateismului.

Tihon a mai avut o altă trăsătură caracteristică. El a scris (sau cel mai mult a dictat) cu inspiraţie, sub influenţa Duhului Sfânt. Colegii de chilie îşi amintesc această practică.

După cum am auzit cu propriile mele buze şi după cum am observat, ori de câte ori am luat o dedicaţie de la el, cuvintele se revărsau din gura lui atât de repede încât cu greu am reuşit să le scriu pe hârtie. Când Duhul Sfânt a devenit mai puţin acitv în el şi el a devenit pierdut în gândire sau a început să se gândească la lucruri străine, el mă trimitea în chilie; în timp ce el îngenunchia sau se pleca la pământ în forma crucii, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să îi trimită harul Prea Sfântului Duh. Chemându-mă din nou, el începea să vorbească în torente încât cu greu puteam să îl urmăresc cu stiloul.

Sfântul Tihon citea constat Scripturile şi uneori vroia să facă o traducere a Noului Testament din greacă „în stilul modern”. El a considerat folositoare o nouă traducere a Psaltirii din ebraică. Dintre Părinţii Bisericii îi plăceau cel mai mult Macarie al Egiptului, Sfântul Ioan Hrisostom şi Augustin.

Scrierile lui Tihon conţin toate ideile împrumutate despre „satisfacţia” subiectivă, distincţia între formă şi substanţă în taine şi aşa mai departe.⁵³⁹ Aşa este tributul lui la şcolile epocii. Mult mai impresionant este faptul că câteva trăsături vestice sunt exprimate în experienţa lui. Mai presus de orice aceasta înseamnă, o concentrare pe taina şi contemplarea suferinţelor lui Hristos. El l-a văzut pe Hristos „acoperit de răni, împuns, torturat şi însângerat” şi a chemat la contemplarea suferinţelor Lui. „El a avut o mare iubire pentru suferinţele Mântuitorului şi nu numai ca ţinându-le în mintea sa, căci el a portretizat toate patimile Lui.” (Picturile au fost pictate în scop propagandistic). Tihon a păstrat o insistenţă specială pe un anumit impresionism când a vorbit de umilirea şi patima lui Hristos. O viaţă contemplativă renovată este puternic prezentă în experienţa lui, în viziunile lui radiante, iluminările de pe muntele Tabor, patosul Schimbării la Faţă şi premoniţia izvorului Învierii.

Învierea moţilor este un gând care apare constat în gândirea lui Tihon şi este îmagazinată în chipul izvorului. „Izvorul este chipul şi semnul învierii morţilor.” Aceasta v-a fi izvorul veşnic al lumii create de Dumnezeu. „Fie ca credinţa să vă ghideze mintea de la acest izvor sensibil la acel izvor sublim şi la care tânjeşte şi care a fost promis de Dumnezeu în Sfintele Scripturi, când trupurile drepţilor care au murit de la începutul lumii, germinând din pământ ca rădăcinile prin puterea lui Dumnezeu, se vor ridica şi îşi vor asuma o formă nouă şi excelentă, vor fi îmbrăcate într-un veşmânt al nemuririi, vor primii cununa binecuvântării din mâna Domnului.” Aceata nu este o idilă a apocastazei. Din contră, natura împroşcată de păcat v-a fi şi mai mult condamnată pentru ariditate şi defăimare şi îşi v-a dobândii o apariţie mai zbârcită. Veşnicia nu este aceiaşi pentru toţi: există o veşnicie a extazului şi una a plângerii. Tihon a avut aceste viziuni ale Taborului frecvent, uneri zilnic. Cerurile s-au rupt şi l-au ars cu o iradiere neîndurată. Ocazional el vedea această lumină în chilie şi inima lui se bucura în astfel de contemplari.

Sfântul Tihon a combinat o concentrare intensă a duhului cu o capacitate excepţională pentru tandreţe şi iubire. Vorbea de iubirea vecinului, de justiţia socială şi caritate cu nimic mai rezolut decât Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Tihon a fost un scriitor important. Harul şi plasticitatea îi împodobesc cărţile lui. Despre adevăratul creştinism în particular are o semnificaţie istorică. Cartea este un sistem dogmatic mai puţin a asceticii şi a eticii mistice, totuşi, marchează prima încercare de o teologie vie; prima încercare a unei teologii bazate pe experienţă, în contrast şi ca şi contrabalanţă erudiţiei scolastice, căreia îi lipseşte o astfel de experienţă.

Tihon de Zadonsk şi bătrânul Paisie Velicicovski (1722-1794)⁵⁴⁰ au puţine în comun. Ca şi legături duhovniceşti, ei se aseamănă mai puţin cu restul. Ei s-au împărtăşit de o muncă comună. Bătrânul Paisie nu a fost un gânditor independent, el a fost mai mult un traducător decât un scriitor. El îşi ocupă locul proeminent în istoria gândirii ruse. Există ceva simbolic în faptul că fiind tânăr el a părăsit Academia din Kiev unde a studiat şi a călătorit mai întâi la Schiturile din Moldova şi apoi la muntele Athos. În Kiev a refuzat cu tărie să studieze şi a încetat să facă aşa, fiindcă nu a voit să studieze mitologia păgână care se preda la Academie: „am auzit de zei şi zeiţe greceşti şi de poveşti neevlvioase şi am urât astfel de învăţături.” Evident el a avut în minte citirea autorilor clasici. La Academie, Paisie nu a avut nici un tată decât o sintaxă şi după cum mărturiseşte el, „eu am studiat numai învăţăturile gramaticale ale limbii latine.” Silvester Kuliaba⁵⁴¹ a slujit ca rector în acele momente. După tradiţie, Paisie l-a reprimat pentru că Părinţii Bisericii au fost puţin citiţi la Academie.

Paisie a lăsat şcoala latină pentru o mănăstire grecească. El nu s-a retras din ea şi nici nu a respins cunoştiinţele. Acţiunile lui marchează o întoarcere la sursele vii ale teologiei patristice şi la gândirea despre Dumnezeu. Mai presus de orice, Paisie a întemeiat mănăstiri – în Athos şi în Moldova. El a restaurat cele mai bune rânduieli ale monahimsului bizantin. Se pare că el s-a întors în secolul al paisprezecelea. Nu este accidental, că bătrânul Paisie a fost apropiat de Sfântul Nil de Sora,⁵⁴² a cărui muncă neîntreruptă Paisie a revizuit-o şi continuat-o (dependenţa lui literară de Sfântul Nil este evidentă). Această muncă a însemnat întoarcerea duhului rusesc la părinţii bizantini.

În timp ce încă era la Athos, Paisie a început adunarea şi verificarea traducerilor ruseşti a scrierilor ascetice. S-a dovedit a fi o datorie ardentă, datorită lipsei de îndemânare a vechilor traducători şi a lipsei de grijă a copiştilor. Mai mult, chiar şi colectarea manuscriselor greceşti s-a dovedit extrem de dificilă. Paisie nu a găsit cărţile de care avea nevoie în marile mănăstiri sau schituri ci în nişte schituri mici şi izolate construite de Sfântul Vasile cel Mare nu cu mult mai înainte de sosirea noilor monahi din Cezarea în Capadochia. Aici i s-a spus că „din moment ce cărţile au fost scrise în cea mai pură greacă elină, care acum numai câţiva greci alţii decât cărturari o pot citi şi pe care majoritatea nu o pot înţelege, aceste cărţi au fost uitate aproape complet.”

După reaşezarea în Moldova, proiectul traducerii bătrânului Paisie a început să fie înţeles clar şi sistematic, în special în mănăstirea Neamţ. Paisie a înţeles clar toate dificultăţiile de traducere şi a crezut că cunoaşterea limbilor este cerută. Mai întâi s-a bazat pe traducători moldoveni. El a format un cerc larg de scribi şi traducători şi şi-a trimis studenţii să înveţe greacă în Bucureşti. S-a angajat în această muncă cu mare entuziasm.

Cum a scris a creat semne de întrebare: trupul lui era alb din cauza inflamaţiilor: inflamaţiile îi acopereau partea dreaptă, orişicum până când nu s-a pus pe patul de odihnă, s-a înconjurat de cărţi: aici au stat Bibliile greceşti şi slavone, gramaticile greceşti şi slave şi cărţile din care a făcut o traducere la lumina lămpii şi asemenea unui copil şedea noaptea şi scria, uitând de slăbiciunile lui trupeşti, bolile severe şi alte dificultăţi.

Paisie a fost un traducător exact şi i-a fost frică să nu îşi de-a spre o circulaţie mai largă traducerile lui „dacă ar fi fost greşite sau imperfecte.” Ucenicii lui au făcut traduceri din latină.

Sub conducerea lui Paisie, mănăstirea Neamţ a devenit un mare centru literar şi o sursă de iluminare teologico-ascetică. Activitatea lui literară s-a legat organic de „construcţia intelectuală.” Biograful bătrânului Paisie notează că „mintea sa era unită cu iubirea lui Dumnezeu; lacrimile lui mărturisesc ca şi martor.” Mesajul concentrării duhovniceşti şi al întregului a posedat o semnificaţie specială pentru acea epocă a dualismului şi a dezbinării duhovniceşti. Publicarea ediţiei slavono-ruse a Filocaliei a constituit un eveniment major nu numai în istoria monahismului rus ci şi în istoria culturii ruseşti. A fost o împlinire şi un calatist.

Teofan Procopovici şi Paisie Velicicovski au făcut o comparaţie interesantă. Teofan a trăit din aşteptări. El a stat pentru ceea ce era modern, pentru viitor şi pentru progres. Paisie a trăit în trecut, în tradiţii şi în Tradiţie. El s-a dovedit a fi profetul şi clarvăzătorul lucrurilor care vor venii. Întoarcerea la surse a descoeprit noi căi şi a însemnat un echilibru pentru dodândirea unor noi orizonturi.