Căile teologiei ruse

V

Educaţia kieviană în Moscova
După Vremea Necazurilor, participarea străină la viaţa rusă a devenit din ce în ce mai perceptibilă. „După anii Necazurilor [străinii] au variat în toată Moscova astfel că toţi ruşii au devenit familiari cu ei” (Platonov).³⁶² Astfel de contacte nu au mai fost conţinute de soldaţi şi artizani atât de îndemânatici sau de comercianţi sau neguţători. Străinii au fost întâlniţi unde nimeni nu credea că îi mai poate găsii. Sub administraţia lui B. M. Khitrovo a Armurii, artiştii „germani” au pictat portrete în stil vestic şi icoane. Pe la mijlocul secolului, influenţa inscripţiilor iconografiei ruse a devenit puternică pentru Nicon care a fost obligat să confişte aceste icoane profane „franceze.” Proprietarii lor au renunţat la ele cu stupoare şi au devenit repede obişnuiţi să le atace. Fiind în acord cu Nicon în acest punct de vedere, Avacum a fost perturbat de icoane care erau incompatibile cu tradiţia Bisericii.” Artişii au fost incapabili să renunţe la „francii” lor iubiţi.³⁶³ La sfârşitul secolului, Bisericile observabile în Iaroslav şi Vologda, au fost în întregime decorate cu o „artă străină” în special ca imitaţie a sculpturilor daneze ca cele găsite în columnele iluminate ale celebrului Johann Piscator Theatrum Biblicum³⁶⁴ ca şi o copie bătută care putea fi găsită în colţul turnului clopotniţei a unei anumite Biserici locale.

Cântarea în Biserică oferă un exemplu al unei influenţe occidentale profunde. Cântarea corală poloneză „în armonie cu orga” exista în Mănăstirea Sfântului Andrei sub direcţia lui Fedor Rithchev³⁶⁵ şi în Mănăstirea Noului Ierusalim (Voskresneschi) care se afla sub supravegherea lui Nicon.³⁶⁶ Pentru acest cor, Nicon a cerut compoziţiile lui Marcin Mielczewschi, celebrul director al capelei roraniste din Cracovia.³⁶⁷ După cum mărturiseşte Avacum, „ei ţin rânduieli şi îndreptări latine, îşi ridică mâinile, îşi clatină capetele şi bat ritmul după acompaniamentul cântării de orgă după cum este obiceiul între latini.”

În timpul domniei ţarului Fedor, „străinul” polonez N. P. Diletschi, care a fost invitat să organizeze cântarea Bisericii, destul de deschis el a introdus teoria şi practica „compozitorilor Bisericii romane.”³⁶⁸ Dileţchi a exercitat o influenţă crescândă în Moscova unde a creat o şcoală de muzică „occidentală” complet nouă.³⁶⁹

Acestea nu fost fapte împrăştiate şi lipsite de legătură, ci un grup de fenomene legate unul de altul. Faptul că în secolul al şaptesprezecelea diferite trăsături vestice şi detalii au fost folosite în Moscova nu este atât de important ca faptul că stilul actual sau „ritualul” vieţii se schimba. Obişnuinţe psihologice şi nevoi au dat naştere unei noi politeţi. Influenţe vestice, derivate în special din Kiev, au crescut din ce în ce mai mult. „Monahul rus vestic educat într-o şcoală latină sau într-una modelată în Rusia a slujit ca primul diseminator al educaţiei vestice care a fost invitat în Moscova.” (Kliuchevschii).

Prima generaţie de „bătrâni kievieni” chemaţi în nord nu erau vestici. Epifanie Slavineţchi, care a fost cel mai proeminent între ei, a combinat erudiţia şi iubirea de educaţie cu adevărata smerenie şi evlavie monahală. El era mai familiar cu o chilie moanahală decât în societate. Mai puţin un gânditor decât un bibliofil, filolog şi traducător, el a fost – după ucenicul lui Evfimie – „nu numai un om judicios şi educat în retorică şi gramatică, dar a fost şi un investigator renumit în filosofie şi teologie la fel de bine ca şi un oponent formidabil în probleme de greacă, latină, slavonă şi limbii poloneze.” Slavineţchi a fost chemat la Moscova mai mult ca traducător decât „pentru a preda retorica.” A tradus mult, inclusiv părţi din Biblie (în special Noul Testament), manuale liturgice, Părinţii şi lucrări seculare cum ar fi cartea anatomiei medicale scrisă în latină şi bazată pe scrierile lui Anderas Vesalius de Bruxel.³⁷⁰ Epifanie stăpânea destul de bine germana, deşi nu se ştia unde a studiat-o şi el exemplifică pe eruditul tipic vremii. De obicei el a lucrat la ediţii tipărite occidentale şi nu din manuscrise. Aparent în tinereţe a devenit captivat de „înţelepciunea latină” dar adâncindu-şi studiile greceşti a rezistat de a fi sedus. Mai târziu el a condamnat deschis „silogismele latine.”³⁷¹ În orice caz, Epifanie şi-a antrenat cel mai proeminent elev, Evfimie, un monah al Mănăstirii Chudov, într-un elinism pur aproape fanatic. Atât studentul cât şi învăţătorul au devenit captivi literari ai grecilor şi ei au tradus după cum se exprimă Fedor Polikarpov, într-un „stil slavon neobişnuit care suna mai mult grec.”³⁷² Emigranţii „lituanieni” şi kievieni de mai târziu au avut un stil şi un duh diferit. Simeon de Poloţk (Sitianovici, 1629-1680) a fost mult mai tipic şi mai influent între ei. Un rus vestic obişnuit şi binecitit, Simeon era deştept, plin de idei şi aprig în viaţa de zi cu zi. El ştia cum să se facă înţeles într-o societate moscovită decăzută la timpul sosirii lui în 1663. Mai precis, el se ridica la tribunal unde a slujit ca un poet, versificator şi un om educat capabil de a îndeplinii orice datorie. Mai întâi a lucrat ca învăţător pentru servitori în departamentele guvernului. Fără scăpare, el s-a bazat pe gramatica lui Alvarius.³⁷³ Mai târziu a devenit tutore pentru ţarul Alexei şi Fedorov, a compus cuvântări pentru ţar şi a scris declaraţii oficiale solemne. I s-a încredinţat „aranjarea” agendei pentru sinoadele din 1666 şi 1667 şi a fost instruit să traducă tratatele polemice ale lui Paisios Ligarides. Propriul său tratat împotriva Vechilor Credincioşi, Sceptrul Guvernului [Zhezl pravleniia] s-a dovedit a fi puţin valoros plin de argumente retorice şi scolastice care cu greu îi puteau convinge pe cei care le-au scris. Simeon de Poloţk era pompos şi arogant, retoric şi vorbăreţ, la fel ca şi cele două predici ale sale despre Sărbătorile duhovniceşti [Obed duşevnyi] şi după cum mărturisesc Cina duhovnicească [Vecheria duşevnaia]. Ambele volume au fost publicate în 1682-1683, la scurt timp după moartea sa.

Notiţele lui Simeon de Poloţk ilustrează cum a creat cărţile latine ca Johann Meffret de Meissen, un predicator din secolul al paisprezecelea, episcop de Viena (1531), cunoscut ca Malleus haereticorum din cărţile lui împotriva lui Luther³⁷⁴; teologul secolului al cincisprezecelea Juan Cartagena, care a scris despre tainele credinţei creştine;³⁷⁵ la fel ca şi Bellarmine, Gerson, Cezar Baronius, Petru Besse, Alfonso Salmeron şi Juan Perez de Pineda.³⁷⁶

În pregătirea propriilor texte, Simeon s-a bazat pe cărţi latine. Astfel, cartea lui despre istoria Evanghelei Viaţa şi învăţăturile Domnului şi Dumnezeului nostru Hristos [Zhietie i uchenie Khrista Gospoda i Boga naşgo] care a scurtat lucrarea lui Gerald Mercantor şi a fost suplimentată de adăugiri din scrierile lui Henry More, binecunoscutul platonist de la Cambridge.³⁷⁷ În propriul său fel, Simeon de Poloţk a fost un drept şi un om evlavios, dar rugăciunile pe care le-a compus păreau bombastice. El a dezvoltat numai cunoaşterea latinei şi nu a ştia greacă („ştia mai mult decât nimic”). „Incapabil de a citii cărţi greceşti, el citea numai pe cele latine şi credea că numai inovaţiile latine de gândire sunt corecte.” (Osten).³⁷⁸ Lucrarea lui se ghida după cărţi latine şi poloneze, adică „de gândurile unor oameni ca Scotus, Aquino şi Anselm.” Oponenţii lui Simeon au executat aceste acuzaţii pe bună dreptate. Era mai familiar cu Biblia latină decât cu cea slavonă.

Un „bielorus” prin naştere, aparent el a studiat la Kiev unde a devenit studentul lui Lazăr Baranovici, cu care Simeon a rămas prieten pentru tot restul vieţii.³⁷⁹ Branovici i-a dat lui Simeon o scrisoare de introducere către Paisie Ligarides, când Simeon a mers la nord de Moscova. În timpul procesului lui Nicolae, Simeon a devenit interesat de Paisie, slujind ca interpretatorul lui. El a tradus din latină.

Paisie Ligardes (1609-1678) este un exemplu instructiv al stadiului perplex al afacerilor care dominau în secolul al şaptesprezecelea în Moscova. Un absolvent al Colegiului Sfântului Atanasie, unde s-a remarcat în mod strălucit, a fost hirotonit în Roma de un mitropolit uniat al Rusiei de vest, Rafail Korsak.³⁸⁰ În estimarea şi raportul său, Leon Allatius, un demnitar al Sfântului Atanasie,³⁸¹ a declarat că Paisie era „un om pregătit să îşi dea viaţa şi să renunţe la suflet pentru credinţa catolică.” Paisie s-a întors în Levant ca misionar. Propaganda fide³⁸² l-a trimis în Vlahia. Aici s-a întâlnit cu patriarhul Paisie al Ierusalimului şi l-a însoţit în Palestina. Mai târziu a devenit mitropolit ortodox de Gaza. În tot acest timp Ligarides a jucat un rol dual. Lăcomia a slujit ca patima lui de bază. El a încercat să convingă Propaganda fide de credincioşia lui şi a întrebat dacă această primă misionară poate fi restaurată. Nimeni nu l-a crezut. Ortodocşii nu l-au crezut pe Ligarides, văzând în el un papistaş periculos. În curând a fost dus în exil şi a fost ţinut acolo până a sosit în Moscova, patriarhul Dionisie al Constantinopolului a răspuns că sceptrul lui Ligarides nu este al tronului din Constantinopol şi nu l-a considerat ortodox, căci a auzit de la mai mulţi că este un papistaş şi un înşelător.”³⁸³ Totuşi, el a jucat un rol decisiv la Marele Sinod din 1667. Partidul boierilor l-au folosit ca să asigure poziţia lor socială şi programul lor (cunoscut ca „întrebări pentru Streşnev”).³⁸⁴ Nicon nu a greşit în întregime când într-una din replicile sale se îndoia că ţarul este un „latinizant” şi boierii şi ierarhii „cinstitori de dogme latine.” În orice caz, latinii, Simeon şi Paisie, au vorbit pentru ei.

Noua orientare vestică a primit formă la curte. Fiul ţarului Alexei şi succesorul lui au fost educaţi în întregime „într-o manieră poloneză.” O revoluţie sau un punct de cotitură au devenit evidente. Neînţelegerile au devenit aparente încă de la începutul secolului. După cum a observat Ivan Timofeev destul de devreme, „unii s-au uitat la est, alţii la vest.”³⁸⁵ Muţi au încercat să abordeze ambele căi. A crescut o influenţă vestică şi nelinişte. La finele secolului, a izbugnit o ceartă publică. Caracteristic, pretextul pentru dezbatere a apărut ca rezultat al neînţelegerilor cu porivire la mişcarea tainelor care au devenit schimbate în Liturghie. Din câte se pare, topica dezbaterii era una limitat, dar în realitate, în ciuda patimilor personale şi politice o idioţienie s-a descoeprit în această problemă, ciognirea a implicat axiome de bază şi principii care permiteau conflictul între două tendinţe religioase. Argumentele individuale puse în discuţie de diferiţi facţiuni sunt de interes numai în măsura în care ele ne fac capabili să detectăm principalele izvoare ale disputei.

În timpul secolului al şaptesprezecelea, punctul de vedere vestic cu privire la transformarea tainelor din timpul liturghiei, adică, Cuvintele de Instituire, au devenit acceptare în general şi obişnuite în vestul şi estul rusesc.³⁸⁶ Una astfel de punct de vedere derivat din noile cărţi kieviene s-a răspândit la nord. Simeon de Poloţk, dimpreună cu ucenicul său Epifanie Slavineţchi au avut o dispută sau mai bine spus un „discurs”, [razglagol’strivie] în prezenţa patriarhului şi a altor autorităţi la Mănăstirea Kresyi (Sfânta cruce). Disputele au izbugnit mai tâziu, după moartea lui Simeon de Poloţk. Monahul Evfimie şi noii sosiţi greci, „fraţii Likhud,” au intrat pe liste împotriva lui Medvedev.³⁸⁷ Patriarhul Ioankim a fost de partea lor.³⁸⁸ Erezia cinstitoare de pâine” [khlebopoklonnaia eres’] a slujimit mai puţin ca şi o cauză decât ca şi o scuză pentru aceste argumente şi conflicte. Problema acutală s-a centrat pe recunoaşterea influenţei latine.

Fraţii Likhud au fost oameni educaţi la nivel occidental, studiind la Veneţia şi Padova. Ei au fost legaţi de Propaganda fide într-un fel sau altul, dar în Moscova s-au distins ca fiind oponenţi ai Romei şi ca şi informatori şi furnizori ai orientării culturale greceşti.³⁸⁹ Chiar şi Evfimie a angajat de mai multe ori cărţi occidentale şi vestice. De exemplu, Vumilenie, programată de preot să fie ca un manual de serviciu, a fost compus după modelul Cărţii de rugăciuni a lui Movilă [Trebnik] şi în conformitate cu cărţile de slujbă din Vilna care au fost puternic influenţate de romano catolicism. Pentru toate acestea el a rămas un elinist în cel mai bun sens al cuvântului.

Simeon de Poloţk şi Medvedev nu numai că au îmbrăţişat opinii „latine” individuale, dar în atitudinea şi facerea lor mai era ceva latin. Amândoi au constituit un element bielorus în şcoli. Monahii kievieni au susţinut deschis cauza romană.³⁹⁰ Ambele facţiuni au schimbat de mai multe ori pamflete polemice de un fel serios şi substanţial, în ciuda tonului lor abuziv şi a metodelor crude. Partidul latin a fost cucerit şi condamnat la un Sinod al Bisericii ţinut în 1690. În următorul an, 1691, Medvedev a devenit implicat în revolta strelţi.³⁹¹ A fost depus şi executat. Un observator imparţiat ar putea spune că cruzimea patriarhului Ioachim a fost cumva execisă şi neîntemeiată. Era oare necesar să aprindem flăcările „focului sicilian” în controversa „cinstirii pâinii”? În primul rând, partea romanizatoare a avut iniţiativa sau mai precis, a mers la atac, aparent în legătură cu planuri pentru deschiderea unei „academii” în Moscova. În al doilea rând, după cum au afirmat contemporanii, romano catolicii genuini au jucat un rol important în acest conflict.

Juraj Krizanic (1618-1683)³⁹² nu a venit în Moscova ca o figură izolată. În anii 1680 o chilie catolică influentă a prins formă. Deşi iezuiţii care trăiau în Moscova au fost excomunicaţi în 1690 cu privire la controversa „cultului pâinii,” câţiva ani mai tâziu şi-au reînnoit şi extins munca cu un succes nepremeditat. După cum scria un contemporan, „romanii au folosit toate mijloacele ca să îşi cumpere calea în împărăţia rusă şi prin învăţătură să îşi introducă erezia lor.” Doi catolici străini au ocupat un rol important şi o poziţie influentă în Moscova acelor vremuri: diplomatul Pavel Menesius, trimis ca o escortă a papei³⁹³ şi pe renumitul general Patrick Gordon.³⁹⁴ La finele secolului, iezuiţii au deschis o şcoală în Moscova pentru copiii din familii aritocratice proeminente. Datorită naturii războaielor şi reformelor petrine, o astfel de şcoală a avut puţine şanse să crească. În orice caz, această configuraţie a circumstanţelor istorice mărturiseşte deplin şi explică „xenofobia” jucată de ultimii patriarhi, Ioachim şi Adrian.³⁹⁵

Până acum Moscova a fost conştientă că emigranţii ruşi şi cei kievieni în timpul studiului lor la şcolile iezuite au devenit uniaţi. Bineînţeles, un astfel de act putea fi justificat subsecvent pe temelia că ei au făcut aceste lucruri nesincer, „nu cu inima, ci numai cu buzele.” Îndoieli justificabile au întârziat tocmai atunci când aceşti emigranţi au întârziat să fie sinceri. Au primit ei uniaţia sau au respins-o? După cum se exprimă un contemporan, „o rămăşiţă iezuită s-a mai agăţat încă chiar şi de cei care nu au căzut.” Diaconul Petru Artemev s-a convertit la catolicism în timp ce îl acompania pe Ioannichie Likhud într-o scurtă călătorie în Italia.³⁹⁶ Soarta lui Paladie Rogovschi slujeşte ca o ilustraţie caracteristică a problemei. La un anumit moment, pe când era deja un monah şi diacon, el a plecat în Moscova, căci el a fost aparent unit cu Biserica Romei prin misiunea iezuită locală. În străinătate el a studiat cu iezuiţii din Vilna, Neisse, Omoluc şi în cele din urmă la Colegiul Sfântul Atanasie din Roma, unde a fost hirotonit ca preot monah sau ieromonah. El a plecat în Roma ca misionar, luând cu sine o bibliotecă teologică uimitoare oferită de Propaganda fide şi de ducele de Florenţa. După sosirea lui în Veneţia, el l-a rugat pe mitropolitul grec să îl întoarcă la ortodoxie. După ce a plecat în Moscova, el a scris o scrisoare penitenţială patriarhului. Între timp, misiunea iezuită din Moscova a continuat să îl privească ca unul dintre ai lor şi a simpatizat cu poziţia sa delicată. În cele din urmă, Paladie a recâştigat încrederea unor cercuri ecclesiale mai înalte şi după mutarea din frăţietatea Likhud, a fost numit rectorul Academiei.³⁹⁷ Paladie a murit la scurt timp după aceasta şi el nu a reuşit să îşi exercizeze dreptul asupra Academiei. Predicile lui, care au fost păstrate, oferă o imagine a viziunii sale: el a rămas deplin în sfera doctrinei romano catolice. Paladie a ieşit primul într-o linie de astfel de oameni. În timpul domniei lui Petru cel Mare, acest romano catolicism semi-ascuns a inspirat extensiunea unei reţele de şcoli în toată Rusia.

Conflictele cu protestanţii au avut loc mai înainte. Cel mai important au fost disputele între plenipotenţiarii ruşi şi pastorii protestanţi când au discutat posibilitatea căsătoriei ţarului Mihail cu prinţul de coroană Woldemar în 1644.³⁹⁸ Dezbaterea a atins cu o decisivitate suficentă şi cu compresivitate asupra unei întregi variaţii de probleme. În a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea, o mare cantitate de tratate protestante au mărturisit caracterul vital al polemicii. Unii dintre emigranţii de peste graniţe puteau fi suspectaţi de bună dreptate de convingeri calvine sau luterane. Jan Belobodlschi, care a venit din ţinuturile vestice cu scopul de a dobândii o poziţie în doua academie, ar putea fi luat ca o ilustraţie. Partidul latinofil din cercul lui Simeon de Poloţk i-a oferit o primire rece şi l-a expus. Fraţii Likhud au făcut la fel mai târziu.

La finele secolului, „suburbia germană” [nemeţkaia sloboda]³⁹⁹ nu a mai fost izolată şi pecetluită. Afacerea fantastică a lui Quirinius Khulman, care a fost condamnat şi denunţat de ucenicii lui, oferă o ocazie de a pătrude mai adânc în viaţa coloniei şi a suburbiei care conţinea o mulţime de religii. Khulman, unul dintre cei mai mari mistici aventurieri, visători sau profeţi care şi-au făcut frecvent apariţia în Războiul de Treizeci de Ani şi între autorităţile misticismului l-a venerat pe Jacob Boehme.⁴⁰⁰ Cartea lui Khulmann Boemia înviată [Neubegeisterter Böhme] a apărut în 1674. Influenţa lucrării lui Jan Comenius Lux e tenebris asupra lui Khulman ar trebui remarcată.⁴⁰¹ El a sosit în Moscova neşateptat şi a început a predica despre împărăţia de o mie de ani a drepţilor [monarchia jesueitica]. Deşi a avut numai un mic nucleu de aderenţi, el a generat o mare încântare. Dimpreună cu aderenţii lui, Khulman a fost acuzat de liberă gândire şi în 1689 el şi colaboratorul lui Condratius Nordermann au fost arşi pe rug în Moscova.