II
Corectarea cărţilor
Corectarea cărţilor religioase, tema înspăimântătore a secolului al şaptesprezecelea în Moscova, a fost mult mai dificilă şi mai complexă decât se credea normal. Corectarea cărţilor se leagă cu începutul tipăriturilor din Moscova. Discuţia a variat între o ediţie „corectă” a cărţilor, slujbelor şi textelor care au avut o istorie venerabilă şi au fost cunoscute numai într-o multiplicitate de copii din diferite perioade ci într-o multiplicitate de traduceri. Editorii de la Moscova au fost atraşi imediat în contradicţiile tradiţiei manuscriselor. S-au efectuat multe şi frecvente greşeli au călcat greşit şi confuz provocând dificultăţi reale, deşi nu au cunoscut şi nu au înţeles exact în ce au constant dificultăţile.
Conceptul de ediţie „corectă” este înţeles variat şi ambiguu. „Exemplarul antic” nu are o cantitate determinată. Antichitatea textului şi epoca copiei nu coincid imediat şi frecvent şi forma originală a textului este descoperită comparativ în copii recente. Chiar şi problema relaţiei între textul slavon şi cel grec nu este atât de simplă şi nu poate fi redusă la problema unei „traduceri” originale. Nici un text grec nu este mai vechi sau „mai original” decât cel slavon. Cel mai periculos lucru dintre toate este de a avea încredere în manuscrise şi ediţie, deşi ar putea fi una „antică.”
Moscova nu a fost singurul loc unde cărturarii secolului al şaptesprezecelea au fost incapabili să reconstruiască istoria şi genealogia textelor. Fără o punctuaţie istorică (copacul pogorârii textelor), manuscrisele păreau că arată o discrepanţă insolubilă şi inexplicabilă, astfel că o teorie a „stricăciunii” este ridicată. O grabă a complicat munca acestor editori de la Moscova. Cărţile care au fost „corectate” s-au confruntat cu nevoi practice şi pentru scopuri imediate. O „ediţie standard,” un text de încredere şi de bază, a fost produs imediat. „Oficiul” trebuia definit precis. Noţiunea de „corectitudine” a implicat mai întâi ideea uniformităţii.
Alegerea copiilor pentru comparaţie nu este o datorie uşoară şi sub astfel de condiţii grăbite editorii nu au avut timp să pregătească manuscrisele. Din cauza ignoranţei lor paleografia şi limbajul, pentru toate motivele manuscrisele au fost inaccesibile. Necesitatea a dictat ca cel mai uşor curs existent: bazarea pe ediţii tipărite. Făcând aşa s-au ridicat o nouă serie de dificultăţi.
În primii ani ai secolului, cărţi de „tipăritură lituaniană” au fost larg fără crezare în Moscova, la fel cum au fost cele ale micilor ruşi sau „ruşi albi” sau chercassi,307 al cărui sinod în 1620308 a decis ca ei să fie rebotezaţi pe temelia faptului că ei au fost botezaţi prin stropire mai mult decât prin scufundare. Adevărat, se pare că cărţile „lituanine” s-au bucurat de mare folosinţă. În 1628 s-a poruncit ca ele să fie inventariate în toate bisericile, pentru ca să fie înlocuite de ediţii moscovite. Cărţile lituaninene posedate privat au fost pur şi simplu confiscate. În decembrie 1627, Comentariile la evanghelie [Uchitelnoe Evanghelie] Chiril Trankvillon309 a fost poruncit să fie ars de un călău public, din cauza „compoziţilor şi cuvintelor eretice descoperite în carte.” Catehismul lui Lavrentie Zizani310 care tocmai a fost tipărit de tipografia din Moscova nu a fost eliberat pentru circulaţie.
Nu s-a exercizat nici o precauţie în legătură cu „noile traduceri” a cărţilor greceşti (adică cele tipărite în „oraşele romane,” Veneţia, Luteţia şi Roma), „căci dacă era ceva nou adăugat lor, nu le vom accepta, deşi sunt tipărite în limba greacă.” Chiar şi emigranţii greci, în cele din urmă, au avertizat împotriva acestor traduceri ca fiind corupte, „căci papistaşii şi luteranii au o tipografie greacă şi ei publică zilnic lucrările teologice ale Sfinţilor Părinţi şi în aceste cărţi ei pun otrava feroce, erezia lor păgână.” Din necesităţi practice, editorii din Moscova au folosit cărţi kieviene veneţiene sau lituaniene. De exemplu, Epifanie Slavineţchi311 a lucrat deschis cu ediţiile târzii ale Bibliei secolului al şaptesprezecelea din Frankfurt şi Londra. Nu este surprinzător că o astfel de lucrare a evocat o nelinişte răspândită în cercurile ecclesiatice, în special când a dus la deviaţii de la rutina obişnuită.
Primul episod tragic din istoria reformei liturgice din secolul al şaptesprezecelea stă separat de restul evenimentelor. Aşa a fost cazul cu Dionisie Zobninovschi, arhimandrit al Mănăstirii Sfintei Treimi312 şi colaboratorii lui, care au fost condamnaţi în 1618 pentru cărţi „corupte.” Nu toate aspectele acestui caz sunt clare. Totuşi este dificil să înţelegem de ce editorii au primit o astfel de sfâşiere şi proces şi condamnare pasionale. Ei au corectat Cartea de rugăciuni [Potrebnik], folosind o metodă de a compara manuscrisele care a inclus pe cele greceşti, deşi editorii nu cunoşteau greacă. Numai în câteva cazuri au folosit greaca şi atunci cu ajutorul unor intermediari străini. În majoritatea cazurilor „corecţiile” au fost direcţionate în spre restaurarea înţelesului textului. Acuzaţiile aduse împotriva editorilor se bazau pe o singură corecţie. Textul necorectat al rugăciunii pentru binecuvântarea apei la botez se citeşte după cum urmează: „şi sfinţeşte apa aceasta prin Duhul Sfânt şi prin foc.” Editorii au şters prima frază şi au fost acuzaţi că nu au recunoscut că Duhul Sfânt „este ca focul” şi au voit să mute focul din lume.
Această problemă nu poate fi explicată prin simpla ignoranţă sau calculaţii personale. În cele din urmă, nu numai pe jumătatele educat Loggin şi Filaret,313 prin legaliştii stricţi, la fel ca şi toţi clericii din Moscova cât şi Locum tenens, mitropolitul de Krutiţ314 după ascensiunea lui Alecsei Mihailovici (1654), a primit această lucrare caracterul unei reforme a bisericii. Un cerc influent de „zeloţi” sau „iubitori de Dumnezeu” s-a format în jurul tânărului ţar. Ştefan Vonifatev, preot la Catedrala Bunavestire şi duhovnicul ţarului315 precum şi boierul Fedorov Ritşchev316 fiind unul dintre cei mai proeminenţi dintre ei. Cercul a lucrat un plan coerent de modificaţii ecclesiastice importante şi chiar reforme. Planul lor s-a sprijinit pe doi piloni centrali: ordinea cuvenită în slujbe şi instrucţie pastorală. Ambele scopuri au cerut corectarea cărţilor. Astfel amendamentul cărţilor a devenit o parte organică a sistemului renaşterii ecclesiastice.
Zeloţii capitalei au descoperit că calea spre renaştere a fost calea grecilor. În căutarea lor pentru un standard prin care să aducă Biserica rusă împrăştiată la o unitate genuină, ei au aderat la exemplul grec fără să distingă între trecutul „grec” şi prezentul secolului al şaptesprezecelea.
În timpul secolului al şaptesprezecelea, contactul moscovit cu estul ortodox a devenit din nou o încurajare vitală şi constantă. Moscova a negociat cu emigranţii „greci”, uneori oameni cu un oficiul ecclesiastic înalt. Aceşti „greci” au venit în Moscova căutând daruri şi scopuri. În schimb au fost întrebaţi de slujbele şi rânduielile bisericeşti. Mulţi dintre ei au fost vorbăreţi şi din poveştile lor a reieşit destul de bine că ritualurile greceşti şi cele ruseşti nu au fost similare. Cum a apărut aceasta a devenit neclar.
S-a iscat o dispută pasională şi tragică. Zeloţii au fost convinşi că exemplul grec trebuia urmat. Ei au avut o atracţie şi o pasiune pentru greci, la fel cum avea ţarul, a cărui iubire combinată cu gustul său inerent pentru ordine de decor, pentru precizie externă şi lăuntrică.317 Din punctul de vedere al politicii religioase, din moment ce „grecii” voiau să spună „ortodocşi,” tot ceea ce era grec a intrat sub domnia ţarului ortodox, care într-un anume sens, a devenit responsabil pentru ortodoxia greacă. Astfel, întoarcerea la greci nu a fost bruscă şi nici accidentală.
Kievul a asistat la satisfacerea acestui interes al „grecilor.” „Învăţătorii,” bătrânii mănăstirii şi grecii educaţi au fost invitaţi de la Kiev „pentru corectarea Biblilor greceşti în limbaj slavon.” Epifanie Slavineţchi,318 Arsenie Satanovschi (1649)319 şi Damaschin Ptischi (1650)320 care au sosit în Moscova în acel moment. Simultan, Moscova a republicat astfel de cărţi ca gramatica lui Smotriţchi321 şi chiar Micul catehism al lui Petru Movilă [Malyi katekhizis, 1649]. Aşa numitul capitol cincizecişicinci luat din Cartea de rugăciuni a lui Movilă [Trebnik] care a fost inclus în Cartea cârmei [Kormachia kniga, 1644].322 În aceşti ani, Cartea lui Chiril [Kirillova kniga, 1644]323 a fost republicată. Moscova a dorit aparent să repete sau să dobândească experienţa kieviană în „reforma” liturgică” sau în cartea purtată prin Movilă. Mai de vreme, în 1640, Movilă s-a oferit să înfiinţeze un ospiciu cărturăresc în Moscova pentru monahii kievieni din Mănăstirea Bratask unde puteau preda gramatica greacă şi pe cea slavă. În orice caz, curtea cercului zeloţilor au avut legături directe cu Kievul lui Movilă.324 Trebuie să ne amintim că toate acestea au avut loc în timpul anilor când se pregătea,325 la înălţimea efortului spre o reformă comprehensivă a statului.
În acelaşi timp, s-au dezvoltat relaţii directe cu estul ortodox. Dificultăţile au apărut imediat. Chiar mai înainte de a ajunge la destinaţie în est şi în Ţara Sfântă, unde a fost trimis să observe şi să descrie ritualurile şi obiceiurile Bisericii locale, Arsenie Shukanov326 a intrat într-o dispută furtunoasă cu nişte greci din Iaşi şi a ajuns la concluzia că „diferenţele” greceşti în ritual semnifică apostazia lor de la credinţă. Între timp, grecii de la muntele Athos au ars cărţile ruseşti.
Un alt Arsenie, cunoscut ca „Grecul,”327 care a fost lăsat în Moscova de Patriarhul Paisie328 ca „învăţător,” s-a dovedit a fi un student la Colegiul Sfântului Atanasie din Roma şi un uniat, care a devenit sau a pretins că este un musulman [basurmanin] din cauza turcilor. A fost exilat în Solovki. Subsecvent legăturile sale strânse între „greci” şi „latini” au venit frecvent la lumină.
Iniţiativa reformei Bisericii a venit de la ţar în faţa opoziţiei încăpăţânate în faţa patriarhului. În curând patriarhii estici s-au găsit întrebaţi ca fiind cea mai înaltă autoritate de apel. Astfel, în 1651, cântarea la o voce [edinoglasie] în liturghie a fost introdusă în conformitate cu răspunsurile şi mărturia patriarhului de Constantinopol. Această decizie nu numai că a întors tradiţia rusă dar a perturbat decizia recentă luată la un sinod al Bisericii ţinut în Moscova în 1649, când a fost avansată pentru prima dată propunerea. Introducerea cântării la o voce nu a fost doar o măsură disciplinară sau o problemă de proprietate liturgică. A fost o reformă a muzicii sau a cântării, o tranziţie de la cântarea pe mai multe voci [razdelnorechnoe] la o cântare unită [narechnoe], care a cerut şi a presupus o lucrare destul de dificilă a notaţiei muzicale la fel ca şi o nouă relaţie între text şi muzică.
Nicon, care a devenit patriarh în 1652, nu a iniţiat şi nici nu a conceput acest efort de a alinia un ritual şi obicei al practicilor greceşti. Nicon a adus un interes crescând; el a fost introdus şi iniţiat în planuri care au fost pregătite mai înainte. El a investit toată ardoarea şi personalitatea sa impetuoasă şi furtunoasă în execuţia acestor planuri de reformă, astfel că numele lui a devenit pentru totdeauna legat de încercarea de a eliniza Biserica rusă în toate aspectele organizaţiei şi a obiceiurilor ei. Această reformă „niconiană” a combinat două motive: ratificarea greşelii eccleisale şi conformitate cu grecii. „Reforma” a luat o astfel de întorsătură că a doua temă a devenit una majoră. S-a părut că o astfel de ordine strictă şi uniformă a slujbelor putea aresta cu repeziciune orice „fluctuaţie” a păcii. Decrete autoritative şi statuturi stricte au părut cel mai bun garant în lupta împotriva diversităţii şi dezordinii. Ca să sumarizăm, o perspectivă profundă şi complexă se descoperă în spatele acestor reforme liturgice şi literare.
Dostları ilə paylaş: |