Clasicii literaturii universale

VIU

CREDINŢA, LEGE

încă ceva.

Veştejim biserica atunci cînd ea colcăie de intrigi; dispreţuim spiritualitatea neîngăduitoare cu ceea ce e vre­melnic, dar îl cinstim pretutindeni pe omul care cugetă.

Salutăm pe cel ce îngenunche şi se roagă.

Omul are nevoie de o credinţă. Nenorocire celui ce nu crede în nimic !

Nu stai degeaba cînd gîndeşti. Există o muncă ce se vede şi una care nu se vede.

A contempla însemnează a adînci; a gîndi însemnează a munci. Braţele încrucişate muncesc ; mîinile împreunate lucrează. Privirea spre cer e o acţiune.

Thales ' a rămas patru ani nemişcat. A întemeiat filo­zofia.

Pentru noi, schivnicii nu sînt nişte trîndavi, sihastrii nu sînt nişte leneşi.

A-ţi îndrepta gîndul spre Umbră e un lucru serios.

Fără să înlăturăm nimic din cele ce-am spus mai sus, credem că o continuă aducere-aminte a mormîntului prinde bine celor în viaţă. Asupra acestei chestiuni, preo­tul şi filozoful sînt de aceeaşi părere. Trebuie să murim. Stareţul trapiştilor² e gînd în gînd cu Horaţiu.

Să ţii seamă în viaţă de permanenta prezenţă a mor­mîntului este legea înţeleptului şi este şi legea pustnicu­lui. In această privinţă, pustnicul şi înţeleptul se întîlnesc.

¹ Filozof materialist din Grecia antică (secolele VII—VI î.e.n.).

* Călugări dintr-un ordin monahal catolic din Franţa, întemeia! fn secolul al Xll-lea, cu un regulament deosebit de sever, dominat de obsesia morţii

Există o creştere materială, pe care o voim. Există şî o măreţie morală, la care ţinem.

Capetele nechibzuite şi pripite spun :

„La ce folosesc chipurile astea nemişcate, alături de mister ? La ce slujesc ? Ce fac ele ?"

Vai I Faţă de întunericul ce ne înconjoară şi ne aşteaptă, fără să ştim ce va face din noi împrăştierea cea fără de margini, răspundem : poate că nu există operă mai sublimă decît aceea pe care o fac aceste suflete. Şi adăugăm : nu există poate strădanie mai folositoare.

E mare nevoie de cei ce se roagă necontenit, pentru cei ce nu se roagă niciodată.

Pentru noi toată problema e să ştim cîtă gîndire se pune în rugăciune.

Leibniz ' rugîndu-se e ceva măreţ ! Voltaire închinîn-du-se e ceva frumos. Deo erexit Voltaire.^a

Sîntem pentru religie contra religiilor.

Sîntem dintre cei ce cred în inutilitatea moliftelor şi în frumuseţea sublimă a rugăciunii singuratice.

De altfel, în această clipă pe care-o străbatem, clipă care din fericire nu va lăsa secolului al XlX-lea conturul ei, în ceasul acesta cînd atîţia oameni stau cu fruntea plecată şi sufletul prea puţin înălţat, printre atîtea alte fiinţe a căror morală este desfătarea şi a căror preocu­pare sînt lucrurile mici şi diforme ale materiei, oricine se exilează ni se pare vrednic de respect. Mănăstirea e o renunţare. Sacrificiul fără rost e totuşi un sacrificiu. Să iei drept o datorie o aspră greşeală este o faptă care-şi are măreţia ei.

Privită în sine şi în chip ideal, şi ca să ne învîrtim în jurul adevărului pînă la cercetarea nepărtinitoare a tu­turor aspectelor, mănăstirea, mănăstirea de femei mai cu seamă — pentru că în societatea noastră femeia suferă cel mai mult şi acest surghiun al schitului conţine în ideea ei o împotrivire — mănăstirea de femei are fără îndoială oarecare măreţie.

¹ Filozof idealist german (1646—1716), care s-a străduit să împace
bisericile catolică şi protestantă.

² Voltaire a înăljat-o lui dumnezeu (în original în limba latina).

55

Viaţa asta de mănăstire, atît de severă şi posomorita, pe care am înfăţişat-o în cîteva trăsături, nu e viată, fiindcă e lipsită de libertate ; nu e moarte, fiindcă nu e deplină ; e locui straniu de unde se zăreşte, ca de pe creasta unui munte înalt, de-o parte prăpastia în care sîntem, de cealaltă prăpastia în care vom fi ; e un hotar îngust şi înnegurat care desparte două lumi, luminat şi întunecat de amindouă deodată, şi unde raza palidă a vieţii se contopeşte cu raza nedesluşită a morţii ; este penumbra mormîntului.

Cît despre noi, care nu credem ceea ce cred aceste femei, dar care trăim ca şi ele prin credinţă, nu ne-am putut gîndi niciodată, fără un fel de teamă religioasă şi plina de duioşie, fără un fel de milă plină de invidie, la aceste făpturi cucernice, îngrozite şi încrezătoare, Ia aceste suflete umile şi măreţe, care îndrăznesc a trăi chiar pe marginea misterului, aşteptînd — între lumea care le e închisă şi cerul care nu li s-a deschis, cu fa{a spre lumina ce nu se vede, avînd doar mîngîierea de-a crede că ştiu unde se află, năzuind spre prăpastie şi spre necunoscut cu privirea aţintită în bezna neclintită, înge-nucheate, pierdute, încremenite şi înfiorate, pe jumătate înălţate de la pămînt la anumite ceasuri de suflul venit din adîncuri al veşniciei.

CARTEA A OPTA

CIMITIRELE PUN STAPINIRE PE CE LI SE ADUCE

IN CARE SE VORBEŞTE DE FELUL CUM SE INTRA IN MĂNĂSTIRE

Intr-o casă ca asta, Jean Valjean era — cum spusese Fauchelevent — „căzut ca din cer".

Sărise peste zidul grădinii din colţul străzii Polonceau. Corul de îngeri pe care-l auzise în mijlocul nopţii erau călugăriţele care cîntau utrenia ; sala pe care o zărise în întuneric era paraclisul ; fantoma pe care o văzuse în­tinsă pe jos era o soră care-şi făcea pocăinţa ; clopoţelul al cărui zgomot îl surprinsese atît de straniu era clopo­ţelul grădinarului, prins la genunchiul moşului Fauche­levent.

După ce-au culcat-o pe Cosette, Jean Valjean şi Fau­chelevent, cum am văzut, se ospătară cu o bucată de brînză şi cu o litră de vin, lîngă un foc de vreascuri; pe urmă, întrucît singurul pat care se afla în baracă era ocupat de Cosette, se aruncară fiecare pe cîte un maldăr de paie. înainte de a închide ochii, Jean Valjean zise : „O să trebuiască să rămîn aici !" Vorbele astea i-au umblat toată noaptea prin cap lui Fauchelevent.

La drept vorbind, nici unul dintre ei n-a putut dormi. Simţindu-se descoperit şi cu Javert pe urma lui, Jean Valjean îşi dădea seama că el şi Cosette ar fi pierduţi dacă s-ar mai întoarce în oraş. întrucît vîntul care se abătuse din nou asupra lui îl azvîrlise în acest schit, Jean Valjean nu mai avea decît un singur gînd : să ră-fnînă pe loc. Or, pentru un nenorocit în starea jalnică în care se găsea el, mănăstirea asta era în acelaşi timp locul cel mai primejdios şi cel mai sigur. Cel mai pri-

57

mejdios, deoarece, nici un bărbat neputînd să pătrundă acolo, dacă ar fi fost descoperit, ar fi însemnat o vină vădită şi Jean Valjean n-ar fi avut de făcut decît un pas de la mănăstire la închisoare ; şi locul cel mai sigur, fiindcă, dacă izbutea să fie primit şi să stea acolo, cine oare ar fi venit să-l caute aici ? Să locuiască într-un loc neîngăduit, asta era scăparea.

Fauchelevent, pe de altă parte, îşi frămînta creierii. Ajunsese să spună că nu mai înţelege nimic. Cum se face că domnul Madeleine se găsea acolo în pofida zidurilor împrejmuitoare ? Zidurile mănăstirilor nu se pot sări. Cum de-a ajuns aici cu un copil ? Nu se poate sări un zid atît de înalt cu un copil în braţe. Ce e cu copilul ăsta ? De unde-or fi venind amîndoi ? De cînd era în mănăstire, Fauchelevent nu mai auzise nimic despre Montreuil-sur-mer şi nu ştia nimic din cele ce se petrecuseră acolo. Moş Madeleine avea acea înfăţişare care nu te îndemna să-i pui întrebări; de altfel, Fauchelevent îşi spunea : „Nu poţi pune întrebări unui sfînt". Domnul Madeleine îşi păstrase în faţa lui toată vaza de care se bucurase înainte. Atît numai că, din cîteva vorbe scăpate de Jean Valjean, gră­dinarul se crezu îndreptăţit să presupună că domnul Ma­deleine dăduse pesemne faliment din pricina vremurilor grele şi era urmărit de creditori; sau poate era amestecat în vreo chestiune politică şi se ascundea. Ca mulţi dintre ţăranii noştri din Nord, Fauchelevent rămăsese în sinea lui un vechi bonapartist. Ascunzîndu-se, domnul Made­leine îşi alesese ca adăpost mănăstirea, şi dorinţa să ră-mînă acolo era firească. Dar ceea ce-l lăsa nelămurit, şi lucrul la care Fauchelevent revenea mereu şi-şi bătea capul, era că domnul Madeleine se afla acolo avînd şi fetiţa cu el. Fauchelevent îi vedea, îi pipăia, le vorbea şi nu-şî credea ochilor. In bordeiul lui Fauchelevent pătrunsese misterul. Fauchelevent dibuia, făcînd diferite presupuneri şi nu vedea limpede decît un singur lucru : „Domnul Ma­deleine mi-a salvat viaţa". Acest singur gînd precis îi era de ajuns şi-l făcu să ia o hotărîre. îşi zise în sinea lui : „E rîndul meu". Şi adăugă în cugetul său : „Domnul Madeleine n-a stat atît de mult pe gînduri cînd a fost

58

vorba să se vîre sub căruţă ca să mă scoată de-acolo". Se hotărî să-l scape pe domnul Madeleine.

Cu toate astea, îşi puse diferite întrebări şi-şi dădu diferite răspunsuri : „Cu tot ce-a făcut el pentru mine, dacă ar fi un hoţ, l-aş scăpa ? Sigur că da. Dar dacă ar fi un ucigaş, l-aş scăpa ? Sigur că da. Dar pentru că e un sfînt, îl voi scăpa ? Sigur că da."

Dar ca să-l ţină în mănăstire e grea problemă ! In faţa acestei încercări aproape himerice, Fauchelevent nu dădu de loc înapoi ; fiind un biet ţăran din Picardia, neavînd alt îndreptar moral decît devotamentul, bunăvoinţa şi puţin din acea veche viclenie ţărănească pusă de rîndul ăsta în slujba unui gînd generos, se hotărî să treacă peste opreliştile mănăstirii şi peste asprele reguli ale schitului Saint-Benoît. Moş Fauchelevent era un bătrîn care toată viaţa fusese un egoist şi care, la sfîrşitul zilelor sale, şchiop, beteag, nemaiavînd nici un rost pe lume, găsi plăcut să fie recunoscător şi, văzînd că poate săvîrşi o faptă bună, se apucă de ea întocmai ca un om care, în clipa morţii, ar da peste un pahar cu vin bun din care n-a gustat niciodată şi pe care l-ar bea cu sete. S-ar mai putea spune că aerul pe care-l respira de cîţiva ani în mănăstirea asta îi nimicise personalitatea veche şi sfîr-şise prin a-l face să simtă nevoia unei fapte bune, oricare ar fi fost ea.

Luă, prin urmare, hotărîrea de a fi credincios domnului Madeleine.

L-am numit mai sus „un biet ţăran din Picardia". De­numirea e potrivită, dar nu e deplină. La punctul unde am ajuns cu povestirea de faţă, e necesar să ne oprim puţin asupra fizionomiei lui moş Fauchelevent. Era ţă­ran, dar fusese notar comunal, ceea ce adăuga vicleniei sale îndemînarea de a căuta chichiţe, iar simplicităţii sale, puterea de pătrundere. Nereuşind din pricini dife­rite în afacerile sale, ajunsese din notar căruţaş şi sala­hor. Dar, în pofida înjurăturilor şi a loviturilor de bici pe care trebuia să le dea cailor, mai rămăsese în el, după cît se pare, ceva din notarul comunal. Avea oarecare in­teligenţă naturală ; nu spunea nici „e mulţi", nici „ei

69

face" ; ştia să vorbească ~ lucru rar la ţară ; ceilalţi ţărani ziceau despre dînsul : vorbeşte aproape ca un domn cu pălărie Fauchelevent făcea în adevăr parte dintre cei pe care limbajul obraznic şi uşuratic al ultimului veac îi numea „semi-burghezi, semi-bădărani" şi pe care porecla ce cădea din castel în colibă îi eticheta „cam ţărănoi, cam tîrgoveţ, sare şi piper". Fauchelevent, deşi foarte încercat şi foarte istovit de soartă, un fel de suflet îmbătrînit şi prăpădit, era totuşi foarte vioi şi foarte binevoitor, însu­şire preţioasă, care-l împiedica să fie vreodată răutăcios. Cusururile şi viciile sale, fiindcă avusese şi din astea, erau de suprafaţă ; într-un cuvînt, fizionomia lui era una dintre cele care plac observatorului. Fata asta bătrînă n-avea nici una din zbîrciturile acelea supărătoare pe frunte, care înseamnă răutate sau prostie.

Cînd se lumină de ziuă, după ce cugetase în fel şi chip, moş Fauchelevent deschise ochii şi-l văzu pe dom­nul Madeleine şezînd pe grămada lui de paie şi privind-o pe Cosette cum dormea. Fauchelevent se ridică în capul oaselor şi zise :

— Acum, fiindcă va găsiţi aici, spuneti-mi : cum veţi
face ca să intraţi de-a binelea ?

Vorbele astea zugrăveau toată situaţia şi-l treziră pe Jean Valjean din visare.

Cei doi bătrîni începură să se sfătuiască.

• 
  Mai întîi — zise Fauchelevent — nu trebuie sa
  puneţi de loc piciorul afară din odaia asta, nici dumnea­
  voastră, nici fata. Un pas în grădină şi ne-am ars !
  
• 
  Aşa e !
  
• 
  Domnule Madeleine — zise din nou Fauchelevent
  — aţi picat într-un moment foarte bun, vreau să spun
  foarte rău ; una dintre surori e grav bolnavă. Din cauza
  asta n-o să ne prea ia nimeni în seamă. S-ar părea că
  trage să moară. I se fac rugăciunile de patruzeci de ore.
  Toată mănăstirea e-n picioare Toate-şi fac de lucru. Cea
  care se stinge e o sfîntă. De fapt, toţi cei de-aici sînt
  nişte sfinţi. Singura deosebire dintre ele şi mine este că
  ele spun : „chilia noastră", iar eu spun : „bordeiul meu".
  O să se facă slujbă pentru cei ce sînt în agonie, pe urmă
  

60

slujbă pentru morţi. Astăzi n-o sa ne supere nimeni aici; nu răspund însă pentru ce va fi mîine.

• 
  Totuşi — spuse Jean Vaijean — cocioaba asta e
  vîrîtă în intrîndul zidului, e ascunsă între ruine, încon­
  jurată de copaci, nu poate fi văzută din mănăstire.
  
• 
  Şi eu mai spun că nici o călugăriţă nu se apropie
  vreodată de ea.
  
• 
  Atunci ?
  

Tonul întrebător al acestui „atunci" însemna : „Mi se pare că se poate rămîne aici ascuns". La această între­bare Fauchelevent răspunse :

• 
  Sînt şi cele mici.
  
• 
  Care cele mici ? întrebă Jean Vaijean.
  

Pe cînd Fauchelevent deschise gura ca să lămurească ce spusese, se auzi un sunet de clopot.

— A murit călugăriţa, spuse el. Iată semnalul I

Şi-i făcu semn lui Jean Vaijean să asculte.
Clopotul sună a doua oară.

• 
  E semnalul care vesteşte moartea, domnule Made-
  leine. Clopotul va suna aşa la fiecare minut, timp de
  douăzeci şi patru de ceasuri, pînă ce trupul va fi scos
  din biserică. Vedeţi ? Se joacă. In timpul recreaţiilor e
  de ajuns să le scape o minge, pentru ca să vină pînă aici
  şi, cu toate că n-au voie, caută şi răscolesc peste tot.
  Sînt nişte draci îngerii ăştia !
  
• 
  Care anume ? întrebă Jean Vaijean.
  
• 
  Fetele. V-ar descoperi numaidecît. Ar striga : „Ia
  uitaţi-vă ! Un bărbat !..." Dar azi nu-i nici o primejdie.
  N-o să li se dea recreaţie. Toată ziua or să se facă numai
  rugăciuni. Auziţi clopotul ? Aşa cum v-am spus : o lovi­
  tură pe minut. Semnalul morţii.
  

— Am înţeles, moş Fauchelevent. E şi un internat aici.
Şi Jean Vaijean îşi spuse pentru el : „Am găsit educa­
ţia potrivită pentru Cosette".

Fauchelevent exclamă :

— La naiba I Şi ce dacă sînt fete ? Cum ar mai ciripi
în jurul nostru ! Cum ar mai lua-o la goană ! Aici a fi
bărbat însemnează a avea ciumă. Vedeţi foarte bine că
mi-a legat un clopot la picior, ca unei fiare.

61

Jean Valjean era din ce în ce mai copleşit de gîndufi. „Mănăstirea asta ne va salva", şopti el. Apoi cu glas tare :

• 
  Da, greutatea e să putem rămîne.
  
• 
  Nu — zise Fauchelevent — să puteţi ieşi.
  

Jean Valjean simţi că-i năvăleşte sîngele în inimă.

• 
  Să putem ieşi ?
  
• 
  Da, domnule Madeleine, ca să puteţi intra din nou
  aici trebuie mai întîi să ieşiţi.
  

Şi după ce lăsă să treacă o lovitură de clopot, Fauche­levent adăugă :

— Nu se poate să vă găsească aici. Pe unde-aţi venit ?

Pentru mine aţi căzut din cer, pentru că vă cunosc, dar
pentru călugăriţe e neapărat nevoie să intraţi pe poartă.

Deodată se auzi un şir destul de complicat de sunete dintr-un alt clopot.

— A ! — zise Fauchelevent — sînt chemate maicile din
sfat. Se duc la adunare. Se ţine totdeauna sfat cînd moare
cineva. A murit cînd se lumina de ziuă. Aşa se moare
aici de obicei : cînd se luminează de ziuă. N-aţi putea
oare să ieşiţi pe-acolo pe unde-aţi intrat ? Mă rog, ier-
taţi-mă că vă întreb, dar pe unde aţi intrat ?

Jean Valjean se îngălbeni. Numai la gîndul de-a coborî din nou în strada aceea îngrozitoare începea să tremure. Să ieşi dintr-o pădure plină de tigri şi, o dată ajuns afară, să te pomeneşti cu un prieten care te sfătuieşte să te întorci acolo ! Jean Valjean îşi închipuia că poliţia toată răscoleşte încă mahalaua, agenţii stau la pîndă, peste tot sentinele, braţe groaznice întinse ca să-l apuce de guler, poate chiar Javert în colţ la răspîntie.

• 
  Peste putinţă 1 zise el. Moş Fauchelevent, să pre­
  supunem că am căzut din cer.
  
• 
  Nu e nevoie să mi-o mai spuneţi. Bunul dumnezeu
  v-o fi luat de mînă ca să vă privească de-aproape şi pe
  urmă v-a dat drumul. Numai că el voia să vă trimită
  într-o mănăstire de călugări şi s-a înşelat! Hait, alt sem­
  nal ! E pentru portar, ca să se ducă să înştiinţeze pri­
  măria, pentru ca la rîndul ei să vorbească cu medicul
  legist să vină să vadă mortul. Toate astea fac parte din
  

62

ceremonialul morţii. Maicilor nu le prea place vizita asta. Un medic n-are nimic sfînt. Ridică vălul. Cîteodată ridică şi altceva. Ce repede l-au anunţat pe medic de data asta ! Ce poate fi ? Micuţa dumneavoastră doarme mereu. Cum o cheamă ?

• 
  Cosette.
  
• 
  Da. Ei n-o să-i fie greu să iasă de aici. Poarta mea
  de serviciu dă în curte. Bat în ea, portarul îmi deschide.
  Am coşul meu pe spate, cu mititica înăuntru. Ies. Moş
  Fauchelevent pleacă cu coşul ; e foarte firesc. Să-i spu­
  neţi fetei să stea liniştită. O să stea sub ţoala coşului.
  O s-o las, atît cît trebuie, la o prietenă bătrînă, fructă-
  reasă, în strada Chemin-Vert, care e surdă şi unde se
  află şi un pătuţ. Am să-i strig fructăresei în ureche că e
  o nepoată de-a mea şi s-o ţină pînă mîine. După aceea,
  mititica o să se-ntoarcă împreună cu dumneavoastră.
  Pentru că o să vă ajut să veniţi înapoi. Neapărat. Dar
  dumneavoastră cum o să ieşiţi ?
  

Jean Valjean dădu din cap.

— Să nu fiu văzut de nimeni, moş Fauchelevent.

Asta-i problema. Găseşte un mijloc să mă scoţi ca pe
Cosette, într-un coş şi sub o ţoală.

Fauchelevent îşi scărpina sfîrcul urechii cu degetul mijlociu al mîinii stîngi, semn de mare încurcătură. Un al treilea semnal îl întrerupse.

— Pleacă medicul legist, zise Fauchelevent. S-a uitat
şi a spus : „A murit! E-n regulă 1" Cînd medicul a iscă­
lit, paşaportul pentru rai, dricarii trimit un sicriu. Dacă
e o maică, maicile îi pun giulgiul ; dacă e o soră, giulgiul
i-l pun surorile. După aceea eu bat cuiele. Asta face parte
din îndeletnicirile mele de grădinar. Un grădinar e şi
puţin gropar. Moarta e aşezată într-o încăpere de jos a
bisericii, care dă spre stradă şi în care, în afară de me­
dicul legist, nu are voie să intre nici un bărbat. Nu-i
socotesc bărbaţi pe ciocli şi pe mine. Acolo bat eu cuiele
la sicriu. Cioclii vin să-l ia şi... mînă birjar !... Aşa se
duce cineva în cer. Vin cu o ladă în care nu e nimic şi
o scot cu cevp înăuntru. Iată ce va să zică înmormîntare.

De profundis. ¹

O rază de soare mîngîia fata Cosettei, care deschisese puţin gura în somn şi părea astfel un înger care bea lumină. Jean Valjean nu-şi mai lua ochii de la ea. Nu mai auzea ce spunea Fauchelevent.

Faptul că nu te ascultă nimeni nu e un motiv să taci. Bătrînul grădinar îşi urmă liniştit sporovăială :

— Se sapă groapa la cimitirul Vaugirard. Se spune că

au să închidă cimitirul ăsta Vaugirard. E un cimitir
vechi, în afară de regulamente, care n-are uniformă şi
care o să fie scos la pensie. Păcat, că-i la îndemînă ! Am
şi eu un prieten acolo, pe moş Mestienne, groparul. Că­
lugăriţelor de-aici li se face un hatîr : sînt duse la ci­
mitir pe înnoptate. E o ordonanţă a prefecturii anume
pentru ele Dar ce de întîmplări de ieri pînă azi ! Maica
Crucifixion a murit, iar moş Madeleine...

— E îngropat! zise Jean Valjean, zîmbind cu tristeţe.

Fauchelevent îi întoarse vorba :

— La naiba ! Dacă ai fi aici pentru totdeauna, asta

ar fi o adevărată înmormîntare.

Un al patrulea semnal răsună. Fauchelevent luă repede din cui genuncherul cu clopoţel şi şi-l potrivi din nou pe genunchi.

— De data asta e pentru mine. Mă cheamă maica sta­
reţă. Bine, să strîng mai repede catarama Domnule Ma­
deleine, să nu vă mişcaţi de-aici şi să aşteptaţi ! S-a
mai întîmplat ceva. Dacă vă e foame, aveţi acolo vin,
pîine şi brînză.

Şi ieşi din bordei zicînd :

— Vin ! Vin îndată !

Jean Valjean îl văzu străbătînd repede grădina, atît cît putea cu piciorul lui beteag, aruncîndu-şi ochii tn treacăt spre pepenii lui.

In mai puţin de zece minute după asta, moş Fauche­levent, al cărui clopoţel punea, în drumul lui, călugăriţele

¹ Prescurtare a începutului psalmului 129, zis al Penitenţei : De profundis clamavi... (,,Strigat-am din adîncuri") ; psalmul exprimă căin)a şi se cîntă Ia catolici în cursul înmormîntării.

pe goană, bătea încetişor la o uşă şi o voce blîndă îi răspundea : „Pururea ! Pururea !" adică : „Intră !"

Era uşa vorbitorului rezervat grădinarului pentru ne­voile serviciului. Vorbitorul ăsta se afla lîngă sala unde se ţineau şedinţele. Maica stareţă, stînd pe singurul scaun din vorbitor, îl aştepta pe Fauchelevent.

II

FAUCHELEVENT IN FAŢA GREUTĂŢILOR

A lua un aer tulburat şi grav e caracteristic, în îm­prejurări grele, pentru unii oameni şi pentru unele pro­fesiuni, şi mai cu seamă pentru preoţi şi călugări. In clipa în care Fauchelevent intra, această îndoită pre­ocupare era întipărită pe figura stareţei, care era acea încîntătoare şi învăţată domnişoară de Blemeur, maica Innocente, de obicei atît de voioasă.

Grădinarul salută cu sfială şi rămase în pragul chi­liei. Stareţa, care învîrtea între degete mătăniile, ridică ochii şi zise :

— A, dumneata eşti, moş Fauvent!

Această prescurtare fusese adoptată în mănăstire. Fauchelevent salută din nou.

• 
  Moş Fauvent, te-am chemat.
  
• 
  Iată-mă, cuvioasă maică !
  
• 
  Am de vorbit cu dumneata.
  

• 
  Şi eu de asemenea — zise Fauchelevent cu o în­
  drăzneală de care se temea în sufletul lui — am ceva
  de spus cucernicei maici.
  

Stareţa se uită la el.

• 
  A, vrei să-mi faci vreo comunicare ?
  
• 
  O rugăminte.
  
• 
  Ei bine, vorbeşte !
  

Unchiaşul Fauchelevent, fostul notar comunal, era dintre ţăranii aceia care au îndrăzneală. O oarecare ne­ştiinţă îndemînatică este o forţă ; nu te îndoieşti de ea şi asta te prinde. De peste doi ani de cînd locuia în mă-

5 - Mizerabilii, vel. II