Clasicii literaturii universale

42

Nervii lor s-au făcut ca oasele ; oasele lor s-au făcut pie­tre. Vălul lor e ţesut din întuneric. Răsuflarea lor sub văl seamănă cu nu ştiu ce răsuflare tragică a morţii. Stareţa, o larvă, le sfinţeşte şi le umple de groază. Ne-prihănirea înseamnă acolo cruzime. Aşa sînt vechile mă­năstiri din Spania. Viziuni ale evlaviei sălbatice ; peşteri ale fecioarelor ; lăcaşuri de groază.

Spania catolică era mai romană decît însăşi Roma. Mănăstirea spaniolă era mai cu deosebire o mănăstire catolică. Se simţea Orientul acolo. Arhiepiscopul Kislar — agă al cerului — zăvora şi spiona acest serai de su­flete păstrate pentru dumnezeu. Călugăriţa era odalisca ; preotul era eunucul. Cele mai înflăcărate erau alese în vis şi-l posedau pe Hristos. Peste noapte, tînărul acela fru­mos şi gol cobora de pe cruce şi devenea obiectul de ex­taz al chiliei. Ziduri înalte fereau de orice desfătare vie p^. sultana mistică, al cărei sultan era cel răstignit. O privire în afară însemna infidelitate. Inmormîntarea de vii ţinea locul sacului de piele. Ceea ce în Răsărit era aruncat în mare, în Apus era dat pămîntului.

Şi într-o parte şi într-alta erau femei care îşi frîn-geau mîinile ; valurile mării erau soarta unora, groapa era soarta celorlalte ; de-o parte cele înecate, de alta cele înmormîntate. Paralelism monstruos. Astăzi, susţinătorii trecutului, neputînd tăgădui lucrurile astea, se mulţu­mesc să zîmbească. A ajuns la modă un fel lesnicios şi ciudat de a înlătura destăinuirile istoriei, de a infirma comentariile filozofiei, de-a lăsa deoparte toate faptele care stînjenesc şi toate chestiunile întunecate. „Material pentru declamaţii", spun „deştepţii". „Vorbe goale !" re­petă neghiobii. Jean-Jacques, declamator ; Diderot, decla­mator ; Voltaire, cînd vorbeşte de Calas, Labarre şi Sir-ven ', declamator ; nu mai ştiu cine a constatat de curînd că Tacit era un declamator, că Nero a fost o victimă şi

i"^{6 ?}' ^S'^lVen ~ ^vict'^{:me ale} fanatismului religios din secolul -lea, apărate şi reabilitate de Voltaire.

43

ci, de bună seamă, se cuvine să ne fie milă „de acest biet Holofern "'.

Faptelor, cu toate astea, li se închide gura anevoie . se îndărătnicesc. Autorul cârtii de faţă a văzut cu ochii Iui, la opt leghe de Bruxelles, urmă de ev mediu la în-demîna orişicui, la mănăstirea din Villers, groapa tem­niţelor subterane în mijlocul livezii unde fusese curtea mănăstirii, şi pe malul rîului Dyle patru celule de piatră, jumătate sub pâmînt, jumătate sub apă. Erau nişte in-pace². Fiecare celulă are o rămăşiţă de uşă de fier, o latrină şi o ferestruică zăbrelită, care, pe din afară, e la două picioare deasupra rîului, iar pe dinăuntru, la şase picioare deasupra solului. Pe o lăţime de patru picioare, rîul curge pe din afară, de-a lungul zidului. Pămîntul e totdeauna umed. Cine locuia în aceste in-pace avea drept pat pămîntul umed. Tntr-una din celule se afla o bucată de lan( prinsă în perete ; într-alta se vede un fel de cu­tie pătrată, făcută din patru plăci de granit, prea mică ca să se poată dormi în ea, prea joasă pentru ca cineva să poată sta în picioare. O fiinţă omenească era vîrîtă acolo, iar pe deasupra se punea un capac de piatră. Asta a rămas. Se poate vedea. Se poate pipăi. Aceste in-pace, aceste celule, aceste balamale de fier, aceste lanţuri, această ferestruică înaltă, la nivelul căreia curge rîul, această cutie de piatră acoperită cu un capac de granit, ca un mormînt, cu singura deosebire că aici mortul era viu, pămîntul acesta care e noroi, groapa latrinelor, pe­reţii ăştia plini de igrasie — sînt ele „vorbe goale" ?...

III

IN CE CONDIŢII PUTEM RESPECTA TRECUTUL

Pentru civilizaţie, monahismul, aşa cum exista în Spa­nia şi cum există în Tibet, este un fel de oftică El taie scurt viata împuţinează naşterile. Claustrare, castrare.

' General al Iui Nabucodonosor, care a fes) deosebit de crud cu evreii ; ucis în somn de Judita, spre aşi răzbuna poporul asuprit. ¹ Celule subterane pentru QSÎndiţii pe viată,

41
 fost un flagel al Europei. Adăugaţi la asta violenţa atît de des practicată faţă de conştiinţă, vocaţiile silite, feudalitatea sprijinindu-se pe mănăstire, dreptul primu­lui născut revărsînd în monahism preaplinul familiei, cru­zimile despre care am vorbit, aşa-zisele in-pace, gurile astupate, minţile zăvorite, atîtea inteligenţe nefericite azvîrlite în celula jurămintelor eterne, călugărirea, în-/normîntarea de vii a sufletelor. Adăugaţi degradările naţionale, torturile individuale, şi oricine aţi fi, vă veţi cutremura în faţa hainei şi-a vălului călugăresc, aceste două giulgiuri născocite de om.

Cu toate astea, în anumite privinţe şi în anumite locuri, în ciuda filozofiei şi în ciuda progresului, mentalitatea călugărească dăinuieşte în plin secol al XlX-lea şi o ciu­dată reînviere a ascetismului stîrneşte în clipa de faţă mirarea lumii civilizate. Incăpăţînarea instituţiilor înve­chite de a se perpetua e totuna cu îndărătnicia de a ne da pe cap un parfum rîncezit, cu pretenţia peştelui stri­cat de a fi mîncat, cu stăruinţa hainei de copil care ar vrea sa fie îmbrăcată de omul matur şi cu duioşia cada­vrelor care s-ar întoarce pe lume ca să-i îmbrăţişeze pe cei în viaţă.

„Nerecunoscătorilor — spune veşmîntul — v-am ocro-fit pe vreme rea ; de ce nu mă vreţi ?" „Vin din largul mării", spune peştele. „Am fost trandafir", spune parfu­mul. „V-am iubit", spune cadavrul. „V-am civilizat", spune mănăstirea.

La toate astea, un singur răspuns : a fost odată !

A dori prelungirea fără sfîrşit a lucrurilor moarte şi cîrmuirea oamenilor prin îmbălsămare, a da puteri noi dogmelor în putrefacţie, a polei din nou raclele, a re­împrospăta tencuiala mănăstirilor, a sfinţi din nou moaş­tele, a reînvia superstiţiile, a hrăni iarăşi fanatismele, a pune mînere noi sfeştocurilor şi paloşului, a realcătui monahismul şi militarismul, a crede în mîntuirea lumii prin înmulţirea paraziţilor, a impune prezentului trecu­tul — ni se pare ciudat Există totuşi teoreticieni şi pen­tru teoriile astea. Teoreticienii ăştia, oameni de spirit altminteri, au un procedeu foarte simplu : aplică trecu-

45

Mm mm

mm
tului o pospăială pe care-o numesc orînduire socială, drept divin, morală, familie, respectul strămoşilor, autoritate an­tică, tradiţie sfîntă, drepturi legitime, religie; şi merg strigînd : „Iată, sînt ale voastre, oameni buni I" Logica asta era cunoscută de cei vechi. O practicau preoţii ro­mani care preziceau viitorul după măruntaiele animale­lor jertfite. Frecau cu o cretă o juncă neagră şi spuneau : „E albă". Bos cretatus. ■

In ceea ce ne priveşte, respectăm pe alocuri trecutul şi sîntem îngăduitori pretutindeni cu el, cu condiţia să se recunoască mort. Dacă ţine să fie viu, îl atacăm şi ne străduim să-l răpunem.

Superstiţiile, bigotismele, prefăcătoriile preoţeşti, pre­judecăţile, larvele acestea, aşa larve cum sînt, se îndă­rătnicesc să trăiască, au dinţi şi gheare în forma lor de fum şi trebuie să te lupţi cu ele piept la piept, să le de­clari război şi să-l duci fără o clipă de răgaz, pentru că una din fatalităţile omenirii este de-a fi osîndit la veş­nică luptă cu stafiile. Năluca e greu s-o iei de gît şi s-o dobori.

0 mănăstire din Franţa în mijlocul veacului al XlX-lea

e o adunătură de bufniţe înfruntînd lumina. O mănăstire
în flagrant delict de ascetism, în mijlocul metropolei de
la 1830 şi de la 1848, Roma înflorind la Paris, e un ana­
cronism. In vremuri obişnuite, ca să desfiinţezi un ana­
cronism şi ca să-l faci să piară, e de ajuns să-l pui să
ia cunoştinţă de dată. Dar sîntem în vremuri neobişnuite.

Să luptăm.

Să ne luptăm, dar să ştim să facem o deosebire. Ca­racteristica adevărului este că nu face niciodată excese. Ce nevoie ar avea să exagereze ? Sînt unele lucruri care trebuie nimicite şi sînt altele care se cer numai luminate şi cercetate. Ce putere înseamnă o cercetare binevoitoare şi serioasă I Să nu venim cu flacăra acolo unde lumina este de ajuns.

Ţinînd seamă, prin urmare, că ne aflăm în secolul al XJX-lea, sîntem în general împotriva călugăriei ascetice,

¹ Boul vopsit în alb cu creta, expresie împrumutată de la Juvenal
(satira 10).

la orice popor, atît In Asia cît şi în Europa, în India ca şi în Turcia. Cine spune mănăstire, spune mlaştină. Pu­tregaiul lor e neîndoielnic, lîncezirea lor e nesănătoasă, fermentaţia lor îmbolnăveşte popoarele şi Ie ofileşte ; în­mulţirea lor a ajuns ca o plagă a Egiptului. Nu putem să ne gîndim fără spaimă la ţările în care fachirii, bon­zii, santonii, călugării, marabuţii, talapoinii şi dervişii mişună într-o îngrămădeală păduchioasă.

Acestea spuse, chestiunea religioasă dăinuieşte. Ches­tiunea asta are anumite laturi misterioase, aproape în­fiorătoare ; să ne fie îngăduit s-o privim deschis.

IV

MĂNĂSTIREA DIN PUNCT DE VEDERE AL PRINCIPIILOR

Un număr de oameni se strîng la un loc şi locuiesc în comun. Pe temeiul cărui drept ? Pe temeiul dreptului de asociaţie.

Se închid la ei acasă. Pe temeiul cărui drept ? Pe te­meiul dreptului pe care-l are orice om de a-şi deschide şi închide uşa.

Nu ies din casă. Pe temeiul cărui drept ? Pe temeiul dreptului de a se duce şi de a se întoarce, care cuprinde şi dreptul de a sta acasă.

Acolo, la ei acasă, ce fac ?

Vorbesc în şoaptă ; lasă ochii în jos. Se leapădă de lume, de oraşe, de plăcerile simţurilor şi de alte plăceri, de deşertăciuni, de trufii şi de interese. Se îmbracă în lînă groasă, ori în pînză groasă. Nici unul nu e stăpîn pe vreun lucru oricît de mic. Intrînd acolo, cel ce era bogat ajunge sărac. Ceea ce are dăruieşte tuturor. Cel care fusese ceea ce numim nobil, gentilom şi senior, este deopotrivă cu cel ce fusese ţăran. Chilia e la fel pentru toţi. Toţi se supun tunderii părului în creştet, toţi poartă acelaşi anteriu, mănîncă aceeaşi pîine neagră, se culcă pe aceleaşi paie, mor în aceeaşi cenuşă. Acelaşi sac pe

47

_I

spinare, aceeaşi funie drept cingătoare. Dacă s-a hotărît să se meargă desculţ, toţi merg desculţi. Poate fi prin­tre ei şi un prin) ; prinţul e tot o umbră ca şi ceilalţi Nu mai există titlu Chiar şi numele de familie au pierit Nu mai au decît pronume. Toţi se înclină sub egalitatea numelui de botez. Şi-au desfăcut familia trupească şi şi-au întemeiat în mijlocul tagmei lor religioase familia spirituală. Nu mai au alte rude decît omenirea întreagă. Ajuta pe săraci, îngrijesc pe bolnavi. îşi spun între ei „frate".

Mă oprifi şi strigaţi : „Dar asta e mănăstirea ideală !"

E de ajuns să fie mănăstirea cu putinţă, ca să fiu ne­voit să fin socoteală de ea.

De acolo vine faptul că în cartea precedentă am vorbit despre o mănăstire pe un ton respectuos. Lăsînd de-o parte evul mediu, lăsînd deoparte Asia, fără a ne ocupa de chestiunea istorică şi de cea politică, din punct de ve­dere pur filozofic, mai presus de nevoile polemicii mili­tante, cu condiţia ca mănăstirea să fie cu totul de bună­voie şi să nu cuprindă decît consimţăminte — voi privi întotdeauna comunitatea mănăstirească cu o oarecare se­rioasă luare-aminte şi, în unele privinţe, cu respect. Acolo unde există o comunitate există şi comuna ; acolo unde există comuna, există şi dreptul Mănăstirea este fructul lozincii : Egalitate, Fraternitate ! O, ce mare e liberta­tea I Şi ce transfigurare minunată ' Libertatea este de ajuns ca să transforme mănăstirea în republică.

Să mergem mai departe.

Dar oamenii ăştia sau femeile astea, care se află în­dărătul acestor patru pereţi, se îmbracă în dimie, sînt egali, se numesc fraţi ; e frumos ; dar ei mai fac şi alt­ceva ?

Da.

Ce?

Privesc întunericul, cad în genunchi şi-şi împreună mîinile.

Ce însemnează asta ?

48

V

RUGĂCIUNE

Ei se roagă.

Cui ?

Lui dumnezeu.

Să te rogi lui dumnezeu, ce însemnează asta ?

Există un infinit în afară de noi ? Acest infinit este el ceva unic, ceva imanent, permanent; neapărat substan­ţial pentru că e infinit şi pentru că, dacă i-ar lipsi ma­teria, s-ar mărgini ; neapărat inteligent pentru că e infinit şi pentru că, dacă i-ar lipsi inteligenta, s-ar mărgini ? Acest infinit trezeşte în noi ideea de esenţă, în vreme ce noi nu ne putem atribui decît ideea de existentă. Cu alte cuvinte, nu este el cumva absolutul al cărui relativ sîn-tem noi ?

Dacă există un infinit în afară de noi, nu există un infinit şi în noi ? Aceste două infinituri (ce plural în-spăimîntător), oare nu se suprapun ? Cel de-al doilea in­finit nu este el oare oglinda, răsfrîngerea lui, ecoul, pră­pastia concentrică a unui alt abis ? Acest al doilea infinit are şi el putere de înţelegere ? Cugetă ? Iubeşte ? Are voinţă ? Dacă cele două infinituri au putere de înţelegere, fiecare dintre ele au voinţă proprie ; şi există un eu în infinitul de sus, după cum există un eu în infinitul de jos. Eul de jos e sufletul ; eul de sus e dumnezeu.

A pune, prin gîndire, infinitul de jos în atingere cu in­finitul de sus — asta se numeşte a ne ruga.

Să nu scoatem nimic din spiritul omenesc ; a suprima ceva e o greşeală. Trebuie reformat şi transformat. Anu­mite facultăţi ale omului sînt îndreptate spre Necunoscut: gîndirea, visarea, rugăciunea. Necunoscutul e un ocean Ce este conştiinţa ? Este busola Necunoscutului. Gîndi-^rea, visarea, rugăciunea, sînt aici mari radieri miste­rioase. Să le respectăm. Unde se duc aceste raze măreţe ^ale sufletului ? In întuneric; ele aduc, prin urmare, lumină.

49

Măreţia democraţiei este de-a nu nega nimic şi de-a nu renega nimic din omenire. Lîngă dreptul Omului, sau cel puţin pe lîngă el, este dreptul Sufletului.

Zdrobirea fanatismelor şi respectul adînc faţă de înfi-nit, iată ce urmăreşte legea. Să nu ne mărginim a ne în­china arborelui creaţiei şi a contempla uriaşele lui ramuri pline de stele. Avem o datorie : să prelucrăm sufletul omului, să apărăm misterul împotriva minunilor, să ado­răm neînţelesul şi să respingem absurdul, să nu recunoaş­tem din ceea ce nu se poate explica decît ceea ce e necesar, să însănătoşim credinţa, să îndepărtăm superstiţiile din calea religiei, să-l curăţăm de omizi pe dumnezeu.

VI

BUNĂTATEA DESAVIRŞITA A RUGĂCIUNII

Cît despre felul cum se face rugăciunea, oricîte chipuri ar fi, toate sînt bune, numai să fie sincere. întoarceţi car­tea care sînteţi cu scoarţele în sus şi fiţi în infinit I

Ştim că există o filozofie care tăgăduieşte infinitul. Există, de asemenea, o filozofie, socotită drept patologică, şi care tăgăduieşte existenţa soarelui. Filozofia asta se cheamă orbire.

A face dintr-un simţ pe care nu-l avem izvorul ade­vărului este o frumoasă îndrăzneală de orb.

Sînt ciudate aerele trufaşe, de superioritate şi de com­pătimire, pe care şi le ia această filozofie care dibuie, faţă de filozofia care-l admite pe dumnezeu. Ai impresia că auzi o cîrtiţă care strigă : „Mi-e milă de ei cînd îi aud cu soarele lor 1"

Ştim că există necredincioşi străluciţi şi puternici. Aceştia, la drept vorbind, aduşi din nou pe calea adevă­rului prin propria lor putere, nu sînt nici ei prea siguri că sînt necredincioşi ; cu ei n-ar fi altceva decît o ches­tiune de definiţie şi, în orice caz, chiar dacă nu cred în dumnezeu, prin faptul însă că sînt minţi luminate dove­desc existenţa lui dumnezeu.

50

Salutăm pe filozoful din ei, dar osîndim fără milă filo­zofia lor.

Mai departe.

Tot aşa de admirat este şi uşurinţa cu care cineva se mulţumeşte cu vorbe. O şcoală metafizică din nord ', care pluteşte oarecum în ceaţă, şi-a închipuit că face o revo­luţie în înţelegerea omenească punînd în locul cuvîntului Forţă cuvîntul Voinţă.

In loc de „planta creşte" se zice „planta vrea" ; ar fi în adevăr de folos dacă am spune : „Universul vrea !" De ce ? Pentru că de-aici ar reieşi că planta are voinţă, prin urmare are un eu ; universul vrea, prin urmare are un dumnezeu.

Cît despre noi, care, totuşi, împotriva acestei şcoli, nu înlăturăm nimica priori², a recunoaşte o voinţă în plantă, cum susţine această şcoală, ni se pare mai greu de admis decît a recunoaşte în univers voinţa pe care ea o tăgă­duieşte.

A tăgădui voinţa infinitului, adică existenţa lui dum­nezeu, nu e posibil decît cu condiţia de a tăgădui infini­tul. Lucrul acesta l-am dovedit.

Tăgăduirea infinitului duce direct la nihilism. Totul devine „o creaţie a spiritului".

Cu nihilistul nu e cu putinţă nici o discuţie, deoarece nihilistul logic se îndoieşte de existenţa semenului său, după cum nu-i sigur nici de existenţa sa.

Din punctul lui de vedere, se prea poate ca nici el să nu fie pentru el însuşi decît „o creaţie a spiritului său".

Numai că el nu-şi dă seama că tot ceea ce a tăgăduit e admis de el în întregime, rostind doar acest cuvînt: spirit.

Intr-un cuvînt, nici o cale nu rămîne deschisă cugetării într-o filozofie care sfîrşeşte totul cu monosilaba Nu.

¹ Aluzie Ia şcoala filozofului idealist german Arthur Schopenhauer (1788—1860), care în lucrarea sa principală Lumea ca voinţă şl repre* dentare consideră că esenţa lumii este voinţa universală, concepută ca o voinţă oarbă, iraţională, absurdă.

' înainte de experienţă, înainte de practică. Afirmaţia apriorică este ⁰ afirmaţie bazată numai pe speculaţiile abstracte ale raţiunii „pure" Si care nu se sprijină pe experienţă şi practică.

4* HI

Faţă de Nu, nu-i decît un singur răspuns : fia.

Nihilismul n-are nici un înţeles.

Nu există neant. Nu există zero. Totul este ceva. Nimic nu înseamnă nimic.

Omul trăieşte din afirmaţie mai mult decît din pîine.

A vedea şi a dovedi — nici chiar atîta nu-i de ajuns. Filozofia trebuie să fie o energie ; silinţa şi ştiinţa ei tre­buie să fie de a-J face pe om mai bun. Socrate trebuie să pătrundă în Adam şi să dea naştere lui Marc-Aureliu '; cu alte cuvinte, să-l facă să iasă din omul fericirii pe omul înţelepciunii. Să schimbe Paradisul în Liceul² lui Aristotel. Ştiinţa trebuie să aibă căldură. Să trăieşti din plin — ce preocupare tristă şi ce rîvnă searbădă ! Bruta trăieşte din plin. Să cugeti, iată adevărata biruinţă a su­fletului. Oamenilor cărora le e sete să le arăţi drumul cugetării, să le dai tuturor ca elixir cunoaşterea lui dum­nezeu, să faci să se înfrăţească într-inşii conştiinţa cu ştiinţa, să-i faci buni prin această îmbinare misterioasă, asta e datoria filozofiei adevărate. Morala este o înflo­rire de adevăruri. Contemplaţia duce la acţiune. Absolutul trebuie să fie practic. Idealul trebuie să fie respirabil, sa­tisfăcător şi hrănitor pentru sufletul omului. Idealul are dreptul să zică : „Luaţi, mîncaţi, acesta e trupul meu ; luaţi şi beţi, acesta e sîngele meu I" înţelepciunea este o împărtăşanie sfîntă. Numai cu această condiţie ea înce­tează de a mai fi o pasiune stearpă pentru ştiinţă, spre a deveni mijlocul unic şi cel mai înalt al apropierii dintre oameni; din filozofie s-a născut religia.

Filozofia nu trebuie să fie o îngrămădire de etaje clă­dită pe mister, pentru ca s-o poţi privi în voie, fără alt rezultat decît acela de a satisface curiozitatea.

In ceea ce ne priveşte, amînînd dezvoltarea ideii noas­tre pentru un alt prilej, ne mulţumim a spune că nu înţe­legem nici ca omul să fie punct de plecare şi nici ca progresul să fie scopul final, fără cele două forţe care alcătuiesc cei doi motori : credinţa şi iubirea.

¹ împărat roman şi filozof stoic (secolul al Il-lea).

² Locul unde filozoful grec Aristotel (secolul al IV-lea î.e.n.) îşi
aduna discipolii.

52

„

^,„,„ _tolul

VII

CE MASURI TREBUIE SA LUAM CIND FACEM MUSTRĂRI

Istoria şi filozofia au datorii veşnice, care în aceiaşi timp sînt şi datorii simple : să-l combată pe Caiafa devenit episcop, pe Dracon ' împărtitor de dreptate, pe Trimal-cion ² legislator, pe Tiberiu împărat ; e lămurit, drept şi limpede, şi nu dă loc la nici o neînţelegere. Dar dreptul de a trăi deoparte, cu toate neajunsurile şi abuzurile Iui, trebuie să fie constatat şi îngăduit. Schivnicia e o pro­blemă omenească.

Atunci cînd vorbim de mănăstiri — aceste locuri de greşeală, dar şi de nevinovăţie ; de rătăcire, dar şi de bunăvoinţă ; de neştiinţă, dar şi de devotament ; de chin, dar şi de jertfă — trebuie, aproape întotdeauna, să spu­nem da sau nu.

O mănăstire este o contrazicere. Are drept scop mîn-tuirea sufletului, iar ca mijloc jertfa. Mănăstirea este cel mai mare egoism, al cărui sfîrşit este cea mai mare uitare de sine.

A abdica pentru a domni — aceasta pare să fie lozinca monahismului.

In mănăstire omul suferă pentru a se bucura. Acolo el trage o poliţă asupra morţii. îndură noaptea pămîntească în nădejdea dobîndirii luminii cereşti. In mănăstire iadul este primit ca avans din drepturile de moştenire asupra paradisului.

Cine-şi pune vălul şi rasa comite o sinucidere a cărei Plată e veşnicia.

antichitate. Legile sale

excesivă

Legislator atenian din ivă

erau de o severitate * Personaj din romanul Satyricon al scriitorului latin Petroniu : bo­gătaş _carg jjş yp banchet fastuos, om cinic şi corupt.

•53

Nu ni se pare că pe o temă ca asta ar fi nimerită bat­jocura. Aici totul e serios : binele ca şi răul.

Cine e drept încruntă din sprîncene, dar nu zîmbeşte niciodată răutăcios. înţelege mînia, dar reaua credinţă nu.