Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1333. Efectul tranzacţiei

1. 
   Tranzacţia are între părţi autoritatea lucrului judecat.
   
2. 
   Tranzacţia nu este susceptibilă de executare silită decît după omologare.
   

1. 
   După cum este stabilit în condiţiile prezentului alineat, părţile la încheierea contractului de tranzacţie soluţionează litigiul apărut, fără a mai fi necesară desfăşurarea unui proces civil, sau opresc procesul civil, sau înlătură dificultăţile avute loc în legătură cu executarea hotărîrii instanţei de judecată. În toate cazurile prin încheierea contractului de tranzacţie se consideră că părţile au dat soluţie litigiului, iar un eventual proces este inutil. Prin urmare, dacă una din părţile la contract înaintează cerere de chemare în judecată, unde obiectul litigiului îl formează obiectul contractului de tranzacţie, atunci instanţa de judecată va refuza examinarea cauzei pe temei că tranzacţia încheiată are puterea lucrului judecat, chiar şi dacă eventuala hotărîre judecătorească ar fi formulat o altă soluţie decît cea care-i stipulată în contractul de tranzacţie. Partea care a înaintat cerere de chemare în judeactă este în drept să pretindă la exainarea judecătorească doar a celei părţi a litigiului care nu şi-a agăsit oglindire în textul contractului de tranzacţie.
   
2. 
   Alineatul doi face o deviere a caracterului consensual a tranzacţiei şi anume presupune posibilitatea părţilor de a profita de executarea silită a prevederilor contractului doar după omologarea acestuia. În acest sens, este destul de important de a ţine cont de faptul, că contractul de tranzacţie încheiat este opozabil părţilor, fiind opozabil părţilor, inclusiv instanţelor de judecată, şi doar executarea silită cere omologarea. Nu cere omologare posibilitatea aplicării penalităţilor în rezultatul neexecutării sau executării necorespunzătoare a condiţiilor contractului. Astfel, persoana interesată în executarea silită a contractului de tranzacţie înaintează o cerere instanţa de judecată în competenţa cărea intră examinarea litigiului care eventual ar fi fost soluţionat de această instanţă, şi făcînd dovada neexecutării condiţiilor contractului, cere executarea silită a acestuia. Instanţa de judecată, drept rezultat al verificării corespunderii conţinutului contractului de tranzacţie condiţiilor prevăzute de legislaţie, decide asupra asigurării executării silite a condiţiilor contractuale sau se pronunţă asupra necorespunderii condiţiilor acestuia prevederilor legislaţiei în vigoare.
   

Articolul 1334. Nulitatea tranzacţiei

1. 
   Tranzacţia poate fi declarată nulă pentru temeiurile generale de nulitate a actelor juridice.
   
2. 
   Eroarea de drept nu este un temei de nulitate a tranzacţiei.
   

1. 
   Aliniatul întîi al prezentului articol expune regula generală, după care contractul de tranzacţie pentru validitatea sa este necesar să corespundă aceloraşi condiţii de validitate cerute pentru orice contract civil. Este vorba despre legalitatea încheierii contractului; capacitatea contractuală a părţilor; consinţămîntul legal real exprimat şi fără viciere; obiectul determinat şi licit; cauza licită şi morală şi forma cerută de lege. Nerespectarea unei din condiţiile de validitate expuse mai sus are drept efect nulitatea contractului de tranzacţie. Totodată, pornind de la specificul contractului, şi anume de la faptul, că contractul de tranzacţie priveşte evitarea sau excludera procesului civil, iar prin urmare, presupunînd că în procesul de încheiere a tranzacţiei s-ar putea incorect soluţiona problemele apărute între părţi, iar în unele cazuri chiar contrar prevederilor legislaţeii în vigoare, atunci la verificarea validităţii contractului în materie de obiect, se va verifica fiecare împrejurare – obiect al împăcării – în mod separat. Astfel, la constatarea faptului, că careva împrejurări ce au constituit obiect al litigiului au fost soluţionate contrar prevederilor legii, iar altor împrejurări li s-a dat o soluţie ce nu a depăşit limita legii, instanţa declară nulitatea parţială a contractului de tranzacţie. În consecinţă părţile fie vor încheia un alt contract de tranzacţie, unde vor da o soluţie legală cauzei, fie vor iniţia o procedură judecătorească de examinare a cazului, fie vor refuza de la soluţionarea acesteia probleme.
   

Totodată este necesar de precizat, că atunci cînd se încheie contractul de tranzacţie pe temeiul unui caz infracţional, acesta deasemenea poate fi lovit de nulitate în cazul în care instanţa de judecată a considerat lipsa culpei persoanei bănuite, învinuitului, inculpatului, care concomitent era şi parte la contractul de tranzacţie. Excepţie constituie doar cazul în care răspunderea patrimonială a persoanei survine indiferent de culpa acestuia (exemplu poate servi fapta cauzatoare de daună mediului, unde conform prevederior articolului 3 al Legii privind protecţia mediului înconjurător făptuitorul răspunde chiar şi dacă a comis fapta inconştient – răspunderea obiectivă).

2. 
   În aliniatul doi se exclude o împrejurare care în mod normal ar putea duce la nuliatea oricărui act juridic, dar prezenţa cărea nu duce la nulitatea tranzacţiei – eroarea de drept (a se vedea comentariul la articolul ). Deci, în cazul în care se constată vicierea de consinţămînt pe temei de eroare de drept, contractul de tranzacţie nu poate fi lovit de nulitate.
   

Articolul 1335. Efectele nulităţii titlului

1. 
   Tranzacţia care este fondată pe un titlu nul este lovită, de asemenea, de nulitate cu excecpţia cazului când părţile au acoperit în mod expres nulitatea.
   
2. 
   Tranzacţia fondată pe un înscris ulterior recunoscut fals este nulă.
   

1. 
   Prin prezentul articol legislatorul a stabilit două categorii de împrejurări în care tranzacţia fondată pe un titlu nul şi tranzacţia fondată pe un înscris fals este considerată nulă. Prin noţiunea de titlu este necesar de înţeles acel document care adevereşte dreptul posesorului sau persoanei indicate în acest titlu – titular. Respectivul document poate fi eliberat cât de o autoritate publică atât şi de o persoană, care înbaza unui contract sau în alt temei de drept transmite dreptul.
   

Tranzacţia care are drept obiect tilul nul sau care are drept fundamentare a încheierii tranzacţiei un titlu nul, respectiv este lolvită de nunlitate. Prin fondare pe titlu nul este necesar de înţeles că actul ce adevereşte un drept – titlul – a servit drept argument sau mijloc documental de a convinge partea cu care era în litigiu titularul de a renunţa la iniţierea unui proces civil sau la prelungirea procesului civil. Prin urmare, prezenţa titlului urmează a fi un moment determinant în încheierea contractului de tranzacţie, unde în lipsa titlului cealaltă parte nu ar fi încheiat tranzacţia.

Deasemenea este lovită de nulitate parţială o clauză a tranzacţiei, dacă aceasta este fondată pe un titlu nul şi dacă dacă aceasta nu cere nulitatea totală a tranzacţiei. În acest sens, partea care a fost determinată la consimţirea formulării clauzei fondate pe un titlu nul este în drept de a depune cerere de chemare în judecată pe aceeastă cauză, fie de a încheia un nouă tranzacţie.

Totodată, legea stabileşte o excepţie a nulităţii. Astfel, atunci, când părţile prin încheierea tranzacţeiei au acoperit în mod expres această nulitate, tranzacţia nu este loovită de nulitate. Această situaţie presupune faptul, că părţile cunoşteau despre nuulitatea titlului şi au încheiat tranzacţia în scopul înlăturării litigiului legat de nulitatea titlului.

2. 
   Aliniatul doi prevede o situaţie analogică titlului nul şi anume cazul de falsificare a înscrisului. Astfel legislatorul aplică către înscrisurile false, dar constatate ulterior încheierii contractului de tranzacţie, deasemenea ca efect nulitatea tranzacţiei, dacă acest înscris a servit obiect sau fundamentare a încheierii contractului de tranzacţie. Pentru ca falsul înscrisului să servească drept temei de declarare a nuulităţii contractului, este necesară constatarea falsului în procecdura şi condiţiile stabilite de legislaţie. Astfel, constatarea înscrisului fals poate avea loc doar în rezultatul petrecerii unei expertize a scrisului, sau uun alt tip dee expertiză care ar face dovada falsului. Faptul demonstarării în procedura şi condiţiile stabilite de lege a falsului înscrisului pe care s-a fondat tranzacţia, dă temei părţii interesate de a înceta executarea trranzacţiei, fără ca să mai fie declarată în mod expres printr-o hotărâre judecătorească nulitatea tranzacţiei.
   

Articolul 1336. Nulitatea tranzacţiei în cazul existenţei unei hotărâri definitive
Tranzacţia privind un proces început este nulă dacă părţile sau una din ele nu ştie că litigiul a fost terminat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Articolul 1336 stabileşte ca efect nulitatea tranzacţiei dacă asupra obiectului tranzacţiei există deja o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, părţile pot încheia tranzacţie până la începerea procesului, iar dacă deja este demarat procesul, tranzacţia poate produce efecte doar dacă nu există o hotărâre definitivă asupra acestui caz. Hotărârea devine definitivă în cazul în care au expirat termenele pentru depunerea apelului sau recursului şi acesta nu a fost depus de către partea interesată, fie în cazul în care hotărârea supusă apelului sau recursului, în urma examinării respectiv în apel sau recurs a fost lăsată în vigoare.

Totodată, este necesar de reţinut, că pur şi simplu pronunţarea hotărârii de prima instanţă nu serveşte drept temei ded declarare a nulităţii tranzacţiei încheiate ulterior pronunţăării acestei hotărâri. Spre exemplu, chiar dacă pe marginea procesului început există o hotărâre judecătorească, aceasta nu constituie temei pentru declararea nulităţii tranzacţiei. Hotărârea judecătorească poate fi atacată în apel sau recurs, iar prin urmare în procesul de examinare a apelului sau recursului părţile deasemenea pot încheia tranzacţia, care va servi drept temei pentru încetarea procesului de examinare a apelului sau recursului. Este de menţionat, însă în acest caz, că în proceesul de judecare a apelului sau recursului, părţile pot încheia tranzacţie doar asupra acelor momente care servesc drept temei pentru apel sau recurs, astfel cum instanţa de apel sau recurs se poate pronunţa asupra corectitudinii emiterii hotărârii supuse apelului sau recursului, iar prin urmare o tranzacţie nu poate înlătura o hotărâre judeecătorească deja pronunţată.

Articolul 1337. Tranzacţia privind toate afacerile

1. 
   Dacă părţile au încheiat o tranzacţie privind toate afacerile dintre ele, descoperirea ulterioară a unui document care le era cunoscut nu este un temei de nulitate a tranzacţiei, cu excepţia cazului când a fost ascuns de una din părţi, sau cu ştiinţa acesteia, de un terţ
   
2. 
   Tranzacţia este nulă daca are doar un obiect şi dacă documentele descoperite dovedesc că una din părţi nu avea nici un drept.
   

1. 
   Prezentul articol presupune două ipoteze: una ce priveşte posibilitatea părţilolr de a stabili clauze generale ale tranzacţiei asupra tuturor domeniilor relaţiilor dee afaceri între două sau mai multe persoane, iar prin urmare de a exclude în primul rând formulările de concretizare a fiecărui litigiu, iar în cel de-al doilea rând se presupune posibilitatea ca clauzele tranzacţiei să aibă referinţă la afacerile viitoare. Aceest fapt în mare măsură ar uşura relaţiile de afacere dintre agenţii economici, precum şi dintre alte categorii de persoane, iar drept rezultat s-ar exclude eventuala procedură judeecătorească pentru toate cazurile neânsemnate. Cea de-a doua ipoteză priveşte situaţia în care se declară uun principiu-prezumţie a faptului că părţile contractante au cunoştinţă despre întreg conţinutul şi forma activităţilor ce le au ca obiect al relaţiilor dintre ele. Prin urmare, chiar dacă apare un careva document, care într-un fel careva ar submina trăinicia relaţiiloor întrte părţile contractante, acecsta nu poate servi drept temei de declarare a nulităţii, chiar dacă de acest document, la încheierea trranzacţiei, nu s-a pomenit. Excepţie de la acestă regulă face parte cazul în care documentul acesta a fost tăinuit de către una din părţi sau cu ştirea acesteia. În acest caz tranzacţia se consideră nulă. Astfel, dacă de fapt a avut loc tăinuirea acestui document, însă, aceasta nu este culpa uneia din păărţi aceasta nu poate duce după sine nulitatea tranzacţiei.
   
2. 
   În alineatul doi se exclude posibilitatea aplicării regimului tranzacţiei privind toate afacerile dacă aceasta priveşte doar un obiect şi dacă documentele descoperite dovedesc că una din părţi nu avea nici un drept. În asemenea caz se aplică regimul nulităţii tranzacţiei după articolel 1335 Cod civil ca lipsă a capacităţii contractuale.
   

Articolul 1338. Greşelile de calcul
Greşelile de calcul comise de una din părţi la încheierea tranzacţiei nu păăgubesc pe nici una din părţi şi urmează a fi reparate.
Articolul 1338 Cod civil stabileşte un principiu-prezumţie, conform căruia greşelile de calcul nu păgubesc partea care le-a făcut. Prin urmare, dacă aceste greşeli cauzează careva prejudicii ceeleilalte părţi la tranzacţie, partea care a comis greşala urmează a înlătura consecinţele acesteia. Astfel, în virtutea greşelii, contractul de tranzacţie nu este considerat nul, chiar dacă la cunoaşterea acestui fapt, cel ce a comis greşala nu ar fi încheiat tranzacţia.

Greşelile de calcul pot servi temei de declarare a nulităţii contractului de tranzacţie dacă acestea au fost comise de către o terţă persoană, iar posibilitatea de a fi verificate de partea interesată era exclusă.

Calculul greşit poate fi comis, spre exemplu, atunci când părţile contractante nu corect au partajat suprafaţa terenului moştenit, incorect s-au numărat sumele de bani etc.

Nu poate fi considerat calcul greşit comis de către uuna din părţi, dacă în realitate calculul a fost făcut de către una din părţi, dar sarcina calculării aparţinea tuturor părţilor la contract, dar acestea nu au făcut nici calculul, acordînd încrederea celui ce a realizat-o de facto, nici nu au verificat corectitudinea calculării.

Capitolul XXVIII

SOCIETATEA CIVILĂ

Articolul 1339. Contractul de societate civilă
Prin contract de societate civilă, două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile.
(a) Acest articol defineşte contractul de societate civilă. Definiţii asemănătoare întâlnim şi în alte coduri. Conform art. 1832 din Codul civil francez, societatea este contractul prin care două sau mai multe persoane convin să-şi pună bunurile sau industria lor în comun în scopul împărţirii beneficiului sau pentru a profita de economia ce ar putea rezulta. Art. 1491 Cod civil român: „Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc sa pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva.” Art. 705 din Codul civil german stabileşte că, societatea este contractul prin care toţi asociaţii se obligă să promoveze atingerea unui scop comun în modul determinat prin contract şi în special să aducă aporturile cuvenite. Art. 1175 Cod civil austriac statuează că, prin contractul în virtutea căruia două sau mai multe persoane se învoiesc să-şi unească pentru folos comun ostenelile şi bunurile lor, se formează o societate în scopul unui câştig comun (a se vedea Dan A. Popescu, Contractul de societate, Lumina Lex, Bucureşti, 1996). După cum s-a remarcat în doctrină: „analiza textelor legale prezentate conduce la următoarele constatări: mai întâi, excepţie făcând Codul civil austriac, definiţiile legale ale societăţii sunt lacunare şi insuficient de precis formulate, ele reducând societatea doar la actul ei creator (contractul de societate), ceea ce are ca deficienţă majoră lăsarea în umbră a entităţii juridice născute din acest contract; apoi elementul caracteristic/specific societăţii (voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri – affectio societatis) care reprezintă liantul ce-i uneşte pe asociaţi se poate numai deduce din definiţii, dar el nu este evidenţiat prin nici un text de lege, ori – aşa cum este bine cunoscut – în lipsa unei asemenea voinţe comune nu este de conceput constituirea unei societăţi.” (Mircea Şt. Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994). De asemenea, se mai poate remarca faptul că definiţiile de mai sus fac referire numai la împărţirea beneficiilor, însă, chiar şi în lipsa unei specificaţii concrete, este în afara oricărei îndoieli că asociaţii urmează să împartă şi pierderile (cum societatis contrahitur tam lucri, quam damni communio initur).

Şi definiţiile mai noi, formulate recent, la sfârşit de secol XX pot fi supuse criticilor de mai sus. Art. 1041 Cod civil al Federaţiei Ruse prevede că, prin contractul de societate simplă (простое товарищество) (trad. ns. S. G.) (contract de colaborare) două sau mai multe persoane (asociaţi) se obligă să aducă aporturile şi să acţioneze împreună, fără constituirea unei persoane juridice, pentru a obţine profit sau a altui scop care nu este prohibit de lege (По договору простого товарищества (договору о совместной деятельности) двое или несколько лиц (товарищей) обязуются соединить свои вклады и совместно действовать без образования юридического лица для извлечения прибыли или иной не противоречащей закону цели). Art. 2186 Cod civil al provinciei Québec prevede că este contract de societate acela prin care părţile convin, dintr-un spirit de colaborare, să exercite o activitate, incluzând activitatea de întreprinzător, contribuind prin aporturi în comun de bunuri, cunoştinţe sau activităţi şi să partajeze beneficiile pecuniare care ar rezulta... (Art. 2186 (1) Le contrat de société est celui par lequel les parties conviennent, dans un esprit de collaboration, d'exercer une activité, incluant celle d'exploiter une entreprise, d'y contribuer par la mise en commun de biens, de connaissances ou d'activités et de partager entre elles les bénéfices pécuniaires qui en résultent; (2) Le contrat d'association est celui par lequel les parties conviennent de poursuivre un but commun autre que la réalisation de bénéfices pécuniaires à partager entre les membres de l'association).

(b) Şi art. 1339 Cod civil moldovenesc „păcătuieşte”, similar majorităţii definiţiilor de mai sus, atunci când defineşte „societatea civilă” (Capitolul XXVIII Societatea civilă (s.n. S.G.)) prin „contractul de societate civilă” (art. 1339 Contractul de societate civilă), care, chiar dacă este actul care stă la baza societăţii civile, nu se suprapune perfect cu ea. De asemenea, şi discuţiile cu privire la elementul affectio societatis (pentru dezvoltări mai ample cu privire la acest subiect a se vedea Ciprian Sassu, Sergiu Golub, Affectio societatis, Revista de Drept Comercial, nr. 10/2001, p. 74-83) rămân în vigoare şi în acest caz.

(c) În schimb, prezenta definiţie tranşează problema personalităţii juridice a societăţii civile: „... fără a constitui o persoană juridică” (şi definiţia oferită de legiuitorul rus contractului de societate prevede expres că prin acest contract nu se constituie o persoană juridică).

Ceea ce poate fi discutat, însă, este faptul dacă această dispoziţie este supletivă, adică dacă părţile pot deroga în mod expres de la ea, sau, dimpotrivă, este o normă imperativă, neputându-se concepe o societate civilă cu personalitate juridică. În urma analizei, chiar superficiale, a ansamblului dispoziţiilor codului civil şi a celor cu privire la societatea civilă în particular pot fi acreditate ambele idei.

Ca argumente în favoarea caracterului supletiv al dispoziţiei conţinute în art. 1339 pot servi interpretările unor prevederi legale conţinute în alte texte. Art. 1341 alin. (2), reglementează la lit. e) procedura eliminării unor participanţi (procedura eliminării este specifică formelor societare cu personalitate juridică); iar la lit. g) procedura dizolvării societăţii şi împărţirii patrimoniului ei (titular al patrimoniului poate fi numai o persoană fizică sau juridică). Vom analiza aceste dispoziţii mai detaliat în cadrul articolelor în cauză.

Pe de altă parte, „... fără a constitui o persoană juridică” ar fi o exprimare potrivită pentru o normă imperativă. Personalitatea juridică nu poate fi creată, modificată sau stinsă de către părţi, acest apanaj aparţinând exclusiv legiuitorului, iar în cazul societăţii civile legiuitorul nu prevede procedura în urma căreia societatea ar putea dobândi personalitatea juridică. Dacă asemenea procedura nu există sau nu va exista în legislaţia civilă care completează dispoziţiile codului, orice interpretare în direcţia posibilităţii obţinerii de către societatea civilă a personalităţii juridice nu va depăşi stadiul unor simple speculaţii teoretice. În completarea acestor argumente ar mai putea fi aduse şi altele, cum ar lipsa oricăror reglementări cu privire la denumirea societăţii civile sau sediu (elemente structurale indispensabile oricărei persoane juridice: art. 62 alin. (3): „Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie să conţină denumirea şi sediul ei, modul de administrare a activităţii şi alte date prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. În actele de constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se stabileşte obiectul şi scopurile activităţii ei.”).

(d) Definiţia legiuitorului moldovean este unica, dintre cele enumerate mai sus, care prevede expres că părţile se asociază atât în vederea împărţirii beneficiilor, cât şi a eventualelor pierderi, înlăturând unul dintre neajunsurile definiţiilor legale semnalate de doctrină.

(e) Atât din definiţiile legale enunţate mai sus (a se vedea cu precădere definiţia legiuitorului din Québec: alin. (2) art. 2186 care defineşte contractul de asociaţie şi conform căruia una dintre diferenţele esenţiale faţă de contractul de societate fiind tocmai urmărirea unui scop diferit de beneficiile pecuniare), cât, mai ales din dezvoltările doctrinare ale acestor definiţii, rezultă că „caracterul lucrativ (patrimonial) este de esenţa (s.n. S.G.) societăţii civile; membrii ei urmăresc realizarea unor foloase patrimoniale (de exemplu venituri, produse agricole etc.), pe care să le împartă între ei” (Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 360). De asemenea, „ceea ce caracterizează contractul de societate este faptul că, după cum rezultă din art. 1491 şi 1492 alin. 1 C. civ., asocierea se face în scopul special de a obţine beneficii (affectio societatis). Acest scop intră în conţinutul noţiunii de cauză a contractului şi trebuie analizat ca atare. Se poate deci afirma că scopul lucrativ este de esenţa (s.n. S.G.) societăţii civile” (Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 275).

Definiţia pe care o analizăm în cadrul acestui articol prevede, însă, expres „... să urmărească în comun scopuri economice sau alte scopuri” (şi definiţia legiuitorului rus prevede expres posibilitatea asociaţilor de a urmări realizarea oricărui scop licit). Scopurile economice ar fi scopuri patrimoniale sau lucrative (obţinerea unor beneficii patrimoniale sau realizarea unor economii, adică evitarea unor pierderi patrimoniale), iar alte scopuri, pe cale de consecinţă, nu pot fi decât scopuri nepatrimoniale. Astfel, societatea civilă se suprapune cu alte entităţi juridice reglementate de codul civil, cum ar fi cele prevăzute la art. 180 Dispoziţii generale cu privire la organizaţiile necomerciale: asociaţia, fundaţia, instituţia.