Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Alin. (1) propoziţia 2 litera (b)

Actul juridic se consideră valabil din punct de vedere a formei, dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de dreptul moldovean. Dispoziţiile generale cu privire la forma actelor juridice sunt reglementate de art. 208 - 215 din prezentul cod. Art. 209 alin. (1) stabileşte regula generală, conform căreia actul juridic se consimte sau se încheie în mod verbal, dacă o altă formă nu este stabilită de lege, consimţită de autorul actului unilateral sau convenită de părţile unui act juridic bi- sau multilateral. Se vor consulta de fiecare dată normele speciale cu privire la actul juridic în cauză pentru a vedea dacă nu sunt stabilite excepţii de la regula generală. Forma electronică a actului juridic se reglementează de către Legea cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală şi Legea privind comerţul electronic.

Alin. (1) propoziţia 2 litera (c)

Conform prevederilor propoziţiei 2 literei (c), condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de legea naţională sau legea domiciliului autorului actului juridic. Actul juridic este valid din punct de vedere a formei, dacă se conformează condiţiilor prevăzute de una din cele două legi. Legea naţională a persoanei fizice se determină conform art. 1587, iar a persoanei juridice, filialelor şi organizaţiilor fără personalitate juridică se determină conform art. 1596, 1597 şi 1599 respectiv. Redacţia propoziţiei 2 literei (c) pare să fie aplicabilă doar actelor juridice unilaterale.

Alin. (1) propoziţia 2 litera (d)

Problema care se pune în contextul literei (d) este dacă legea aplicabilă autorităţii este doar legea materială sau include şi normele conflictuale. Se pare că noţiunea de „lege aplicabilă autorităţii” din litera (d) include şi normele legii conflictuale. Instanţa care examinează validitatea actului juridic cu elemente de extraneitate va trebui să ia în considerare în primul rînd normele sale de drept internaţional privat şi să aplice dreptul competent determinat conform acelor norme. În cazul în care este vorba de o instanţă moldoveană, asta ar însemna de fapt consultarea normelor conflictuale a prezentului alineat, fără a ţine seama de litera (d). Fiind că în conformitate cu art. 1583 retrimiterii nu este posibilă, se va ajunge la aplicarea legilor deja prevăzute la propoziţiile 1 şi 2 ale prezentului alineat.

Rangul egal al statutelor formei

Statutele formei prevăzute în alin. 1 au rang egal în ce priveşte forma actelor juridice unilaterale. Deşi din redacţia alin. (1) s-ar putea deduce subsidiaritatea statutelor formei enumerate în propoziţia 2 faţă de statutul formei reglementat în propoziţia 1, toate statutele formei au acelaşi rang. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la forma actelor juridice bi- şi multilaterale (contractelor), deşi s-ar putea pune problema, în ce măsură ar putea fi aplicabil statutul formei prevăzut în propoziţia 2 lit. (c), acesta fiind mai curînd specific actelor juridice unilaterale.

Consecinţele violării legii formei

O problemă deosebită apare în cazul în care există mai multe statute ale formei, nici unul nu este respectat şi fiecare prevede pentru cazul violării formei diferite sancţiuni. În acest caz trebuie de determinat, care statut al formei va decide asupra consecinţelor nerespectării formei. Se va aplica acel statut al formei, care prevede sancţiunea ce mai blîndă. (În cazul în care statutul formei este reglementat de legea moldoveană, trebuie considerate prevederile art. 211 şi 213. Art. 209 alin. (1) stabileşte principiul libertăţii formei actului juridic, cu excepţia cazurilor în care legea prescrie o anumită formă).

Unele deficienţe cu privire la formă pot fi remediate. Se aplică legea mai blîndă. Această lege decide dacă este posibilă remedierea („repararea”) formei actului juridic, precum şi cu privire la condiţiile acesteia. În unele situaţii, acţiunea necesară pentru remedierea deficienţei formei poate fi efectuată sub imperiul altui statut. (Trebuie de avut în vedere, că deficienţa formei şi reparabilitatea acesteia nu prezintă un act succesiv, ele trebuie văzute ca două chestiuni separate).

Alineatul 2.

Precizări preliminarii

Alin. 2 se aplică fondului actelor juridice unilaterale. De fapt este de făcut o tranşantă deosebire între propoziţia 1 şi propoziţia 2 ale alineatului 2. Propriu-zis, se referă la fondul actului juridic doar dispoziţiile propoziţiei 1 a alin. 2. Dispoziţia propoziţiei 2 se referă la forma actului juridic şi trebuie înţeleasă şi aplicată în contextul alin. 1 al prezentului articol.

Propoziţia 1 conţine trei alternative cu privire la legea aplicabilă. Alternativa 1 (legea aleasă de parţi) şi alternativa 2 (legea cu care actul prezintă cele mai strînse legături) nu se referă în mod explicit la actul juridic unilateral, aşa cum o face alternativa 3 (locul unde actul unilateral este întocmit). Totuşi, atît alternativa 1 cît şi alternativa 2 a propoziţiei 1 trebuie înţelese ca referindu-se în mod implicit la actele juridice unilaterale. Comentariul acestui alineat va fi de aceea axat pe actul juridic unilateral, dar în anumite cazuri se va referi şi la cele bi- sau multilaterale. Legea aplicabilă fondului actului juridic bilateral se determină conform dispoziţiilor art. 1610 - 1612.

Conform propoziţiei 1, statutul actului juridic unilateral poate fi reglementat în mod alternativ fie de legea aleasă de către autorul actului juridic, fie de legea statului cu care actul juridic unilateral prezintă cele mai strînse legături, fie de legea locului unde actul juridic unilateral este consimţit (întocmit). Redacţia propoziţiei 1 pare să considere toate trei alternative ca egal aplicabile. Totuşi apare întrebarea cu privire la raţiunea (valoarea) alegerii de către autorul actului juridic unilateral a dreptului aplicabil (alternativa 1), dacă instanţa oricum poate să îi neglijeze această alegere şi să aplice legea care are cele mai strînse legături (alternativa 2) sau legea locului unde actul a fost întocmit (consimţit). Din această cauză, în realitate, alternativele 1, 2 şi 3 nu pot fi considerate ca avînd rang egal. Alternativa 1 va avea totdeauna prioritate (rang mai înalt) faţă de alternativele 2 şi 3. În cazul în care autorul actului juridic a ales dreptul aplicabil actului juridic unilateral, acest drept se va aplica. Şi doar în cazul în care autorul nu a făcut nici o alegere a dreptului aplicabil, explicită sau implicită, instanţa va aplica alternativa 2 sau alternativa 3, care pot avea acelaşi rang. Legea legăturii celei mai strînse se aplică în egală măsură atunci cînd legea desemnată de parţi ţine actul juridic invalid. Deoarece, în anumite situaţii, legea care are cele mai strînse legături poate fi greu de determinat (deşi trebuie folosite toate mijloacele pe care judecătorul le are la dispoziţie pentru determinare acestei legi, vezi comentariul la art. 1586), instanţa va aplica legea locului unde actul juridic a fost întocmit (consimţit).

În condiţiile alternativei 1, dreptul aplicabil actului juridic poate fi desemnat în mod expres în actul juridic însuşi. De asemenea, desemnarea lui poare rezulta cu certitudine din dispoziţiile actului juridic în cauză. În ambele cazuri instanţa va considera alegerea făcută de către autorul actului juridic. Alegerea dreptului aplicabil este o expresie a principiului autonomiei de voinţă a părţilor (autorului) actului.

Pentru determinarea legii care are cele mai strînse legături (alternativa 2) se va ţine cont de natura actului şi de circumstanţe care înconjoară acest act, de exemplu, locul încheierii actului, locul principal de executare, situaţia obiectului actului, domiciliul, reşedinţa, naţionalitatea, centrul de afaceri al părţilor (autorului), forma redactării actului, moneda de plată, limba folosită, conţinutul legilor în conflict, clauza de arbitraj sau atributivă de jurisdicţie şi în sfîrşit, atitudinea părţilor (autorului). Importanţa relativă a acestor indicii şi clasamentul lor este lăsat la aprecierea instanţei şi a părţilor (autorului).

Actul juridic de administrare sau de dispoziţie a unui bun imobil este reglementat de legea statutului unde bunul imobil se găseşte, autorul (părţile) unui asemenea act neavînd dreptul să aleagă o legea aplicabilă conform autonomiei de voinţă.

Domeniul de aplicare a legii actului

Alin. 2 propoziţia 1 determină legea care guvernează statutul actului juridic (lex actus). Statutul actului juridic cuprinde întregul fond (toate condiţiile de fond) al actului juridic. Alin. 2 nu permite deosebirea între legea care se aplică încheierii actului juridic şi legea care se aplică efectelor actului juridic. Legea actului juridic se aplică în mod special asupra interpretării, executării obligaţiilor consimţite, consecinţelor neexecutării, stingerii obligaţiilor, prescripţiei şi desuetudinii, consecinţelor nulităţii actului juridic. Doar cu privire la aspectele tehnice ale modalităţilor de executare a actului juridic ar putea fi inevitabilă aplicarea legii locului executării.

Legiuitorul nu a stabilit în mod expres, dacă anumite condiţii ale fondului actului juridic pot fi supuse de către autorul actului juridic unei legi, în timp ce altele să fie supuse unei alte legi (vezi alternativa 1). Prezentul articol nu conţine o normă expresă similară celei din art. 1610 alin. (2), care admite posibilitatea unei legături parţiale sau speciale. În practică se va tinde spre un statut unitar aplicabil întregului fond (tuturor condiţiilor actului juridic). Doar în cazuri speciale autorul poate supune diferite condiţii ale actului juridic unor legi diferite. Atunci cînd legea aplicabilă se determină în baza legăturii cele mai strînse (alternativa 2) sau în baza locului consimţirii actului (alternativa 3), se va tinde de asemenea la aplicarea doar a unei singure legi asupra întregului fond. Doar în circumstanţe deosebite pot fi aplicate diferite legi (se va devia deci de la statutul unitar al actului juridic, vezi comentariu mai jos).

Statutul actului determină condiţiile exterioare ale validităţii manifestării de voinţă, cum ar fi necesitatea exteriorizării (declarării) voinţei sau a intrării acesteia la adresant. Cu privire la aceasta din urmă condiţie, statul actului determină dacă declaraţia voinţei trebuie înţeleasă de adresant (1), fie doar percepută de acesta (2) sau doar să fie parvenită adresantului (3). Ţine de acest context şi riscul neînţelegerii limbii în care s-a declarat voinţa.

Statutul actului determină şi condiţiile interne ale validităţii manifestării de voinţă, dacă voinţa a fost viciată şi consecinţele acesteia. Voinţa şi manifestarea acesteia sunt nucleul actului juridic, de aceea ele nu pot fi eliminate din sfera statutului actului juridic (şi de aceea asupra voinţei viciate nu se aplică statutul personal).

Interpretarea actului juridic este reglementată de legea statutului actului juridic. Interpretarea actului se face în scopul descoperirii sensului acestuia. Fiecare sistem de drept are reguli cu privire la interpretare, care diferă de la un sistem de drept la altul. Între normele de interpretare şi normele dispozitive ale unui sistem de drept nu există un hotar strict, ele se interferează, de aceea normele dispozitive de asemenea au o influenţă substanţială asupra sensului declaraţiei de voinţă. Legea aplicabilă va determina scopul interpretării. În acest context este important, dacă se va lua în consideraţie voinţa reală sau valoarea declaraţiei obiective. În cazul ultimei este de văzut, dacă se va lua în consideraţie cea ce a înţeles adresantul concret, ţinîndu-se cont de circumstanţele cazului dat, sau dacă se va determina conform unei înţelegeri (perceperi) tipizate a unui participant mijlociu la circuitul civil. În conformitate cu legea aplicabilă statutului actului juridic se va determina şi cu privire la mijloacele de interpretare, metoda interpretării, rangul diferitor norme (în mod special în cazul în care acestea au un conţinut contradictoriu) şi rezultatul interpretării.

Limitele autonomiei de voinţă

Toate sistemele de drept conţin dispoziţii cu privire la felurile actelor juridice permise, astfel limitînd libertatea de încheiere sau consimţire a unor acte juridice. Sistemele de drept pot conţine norme care interzic în mod expres anumite acte, cum ar fi de exemplu art. 720 din prezentul cod, sau norme care limitează tipurile actelor juridice doar la cele prevăzute în mod expres, cum este adesea cazul în domeniul dreptului real, dreptului familiei şi dreptului moştenirii, şi interzicând deci alte acte neprevăzute în mod expres. Interzicerea unor acte poate fi absolută sau relativă. În sfîrşit, actele juridice care contravin normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule (a se compara cu art. 220 alin. (1) şi (2)). Interzicerea sau nulitatea unui act juridic sau unei clauze a acestuia nu înseamnă în mod neapărat lipsa oricărui efect juridic. Astfel, nulitatea unei clauze nu atrage în mod neapărat nulitatea întregului act (a se compara cu art. 220 alin. (3)). De asemenea, pot exista efecte juridice din însuşi faptul negocierii actului ( a se compara cu art. 515) sau din prestările efectuate (a se compara cu art. 219 alin. (2). Mai mult, partea care a acţionat cu bună credinţă poate cere despăgubiri (a se compara cu art. 219 alin. (3)).

Limitează autonomia de voinţă şi obligaţia de a contracta. Obligaţia de a contracta îşi poate avea izvorul direct în lege (a se compara cu art. 669) sau în antecontract, opţiune, sau, eventual, chiar într-o scrisoare de intenţii (letter of intent). Obligaţia legală de a contracta este reglementată de către legea domiciliului, reşedinţei sau sediului părţii care se obligă şi nu de legea aplicabilă contractului viitor. Obligaţia de a contracta în cazul deţinerii unei poziţii monopoliste se reglementează de legea aplicabilă pieţii dominate. Trebuie întotdeauna de verificat, care este întinderea obligaţiei de a contracta conform normelor materiale. Concurenţa neloială este supusă regulilor actului ilicit.

Obligaţia de a contracta în baza antecontractului sau opţiunii (sau scrisorii de intenţii) poate fi supusă unui alt drept decît viitorul contract. Pretenţia din neexecutarea antecontractului sau a opţiunii se va reglementa de legea, căreia acestea îi sunt supse.

De asemenea, legiuitorul intervine foarte des în raporturile de drept privat, limitînd autonomia de voinţă. Motivele, scopurile şi metodele unor asemenea intervenţii pot fi multiple. Pentru scopurile dreptului internaţional privat, se face deosebirea între interzicerile făcute în interes public, de politică socială sau politică economică şi interzicerile care urmăresc scopul unei echilibrări echitabile a intereselor parţilor unui contract. Fac parte din primele prevederile legale cu privire la activitatea economică externă, operaţiunile în valută străină, protecţia concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste. Fac parte din a doua categorie prevederile cu privire la clauzele contractuale generale (clauze contractuale standard) şi altele.

Statutul actului juridic determină permisibilitatea actului, precum şi limitele autonomiei de voinţă. Interzicerea unui act juridic este, de asemenea, determinată de statutul actului juridic. Există însă cazuri cînd se deviază de la principiul unităţii statutului actului juridic (adică aplicarea aceluiaşi sistem de drept asupra tuturor condiţiilor de fond). Cel mai des întîlnite sunt următoarele două cazuri:

Statutul unui act juridic este reglementat de un anumit sistem de drept, dar se iau în consideraţie şi normele care interzic acest act juridic ale unui alt sistem de drept. Aceasta se întâmplă în cazurile în care actul juridic vizează raporturi juridice care nu pot fi legate în mod unitar (doar de un sistem de drept). Spre exemplu, statutul unui act juridic este reglementat de un sistem de drept străin oarecare, iar o altă normă specială de drept internaţional privat moldovean supune în mod imperativ acest act juridic unui alt sistem de drept. (Ar fi de menţionat aici actele juridice prevăzute la art. 21 din Codul Familiei. Permiterea sau interzicerea unor asemenea acte juridice se va stabili conform legii moldovene sau uneia străine determinată conform art. 157 din Codul Familiei. Alte aspecte ale acestor acte juridice, precum şi efectele vor fi reglementate de către legea aplicabilă statutului actului juridic. Ar fi de asemenea de menţionat şi art. 1587 din prezentul cod, cînd limitarea capacităţii poate fi văzută ca o îngrădire a autonomiei de voinţă). În acest caz este vorba de un cumul de statute. Este însă întotdeauna de verificat dacă nu cumva actul juridic cade în întregime sub un singur sistem de drept (sau altul). Dacă actul juridic nu care sub incidenţa unui singur sistem de drept, atunci se va determina conform legii indicată în mod imperativ de normele conflictuale dacă actul juridic interzis atrage nulitatea absolută, nulitatea relativă, posibilitatea aprobării ori acordului ulterior sau remedierea. Pe de altă parte, restituirea a tot cea ce a fost prestat fără temei juridic, precum şi răspunderea se reglementează de statutul actului juridic (lex actus).

Statutul unui act juridic este reglementat de un anumit sistem de drept, dar se aplică şi normele imperative moldovene în conformitate cu art. 1582 alin. (1). Nu există nici o problemă în aplicarea normelor imperative moldovene, atunci cînd şi statutul actului juridic este reglementat de dreptul moldovean. În cazul în care statutul actului juridic este un drept străin, normele moldovene de drept sunt în mod normal eliminate de la aplicare, cu excepţia celor „imperative” care se aplică în virtutea art. 1582 alin. (1). Art. 1582 alin. (1) stabileşte doar principiul aplicării normelor imperative moldovene, nu defineşte însă care sunt aceste norme. Care sunt aceste norme materiale ale dreptului moldovean care se aplică în mod imperativ se va decide în dependenţă de conţinutul şi scopul acestora (de regulă, care servesc scopuri statale şi economice publice; sau care au fost adoptate din motive de politică socială, cum ar fi protecţia consumatorului). Cu cît norma juridică protejează mai puţin interesele publice şi cu cît mai mult stă în prim planul acesteia echitatea intereselor parţilor unui act juridic, cu atît mai diminuată este posibilitatea că o asemenea normă are caracter imperativ internaţional. Condiţia aplicării imperative a unei norme de drept moldovean este ca aceasta să cuprindă situaţia sau raportul juridic cu element străin în cauză. În nici un caz art. 1582 alin. (1) nu trebuie să constituie o bază pentru o aplicare „masivă” a normelor imperative moldovene de către instanţele de judecată. Se va tinde la încadrarea în noţiunea de „norme imperative” moldovene doar a acelor norme, a căror echivalenţă străină de asemenea ar fi aplicată sau permisă de către instanţele moldovene. Excepţii sigur se fac acolo unde, de exemplu, prin normele cu privire la activitatea economică externă, statul urmăreşte scopuri politice faţă de alte state. În unele cazuri legiuitorul moldovean prevede în mod expres aplicarea internaţională a normelor imperative, fie în însuşi conţinutul normelor imperative, fie în alte norme.

Viciile de consimţămînt

Aspectele cu privire la viciile de consimţămînt sunt supuse legii actului juridic. Acestea nu se supun legii naţionale a persoanei. Regulile cu privire la capacitatea persoanei (care se supune legii naţionale) protejează persoana ca atare, pe cînd regulile cu privire la viciile de consimţămînt se aplică echităţii unui act juridic separat a unei persoane cu capacitate de exerciţiu şi a încheierii (consimţirii) acestuia. Efectele viciilor de consimţămînt se reglementează la fel de legea aplicabilă actului juridic.

Reprezentarea

Normele conflictuale ale prezentei cărţi nu conţin o normă specială cu privire la dreptul aplicabil reprezentării. Legea determinată conform alin. 2 nu este potrivită a se aplica procurii şi împuternicirilor de reprezentare. Cu toate acestea, acesta este locul cel mai potrivit pentru a comenta asupra reprezentării.

Generalităţi

Se face deosebirea între reprezentarea contractuală, reprezentarea legală şi reprezentarea organică (se poate de asemenea diferenţia doar între reprezentarea contractuală şi reprezentarea legală, deoarece reprezentarea organică (care se referă doar la persoanele juridice/organizaţii) îşi are izvorul de asemenea în lege). Acestea se deosebesc şi din punctul de vedere al legii aplicabile. Reprezentarea organică este supusă în mod normal legii aplicabile statutului organizaţiei (societăţii), reprezentarea legală se supune, de exemplu, statutului copilului. În cazul reprezentării contractuale, determinarea legii aplicabile (asupra procurii sau împuternicirilor de reprezentare) este un subiect complex. Reprezentarea contractuală cere o legătură independentă de raportul intern între reprezentat şi reprezentant, precum şi de actul juridic pentru care ea a fost exercitată. De regulă, procura sau împuternicirea de reprezentare sunt reglementate de către legea aplicabilă raportului dintre reprezentat şi reprezentant. Dar procura poate fi reglementată şi de legea actului juridic încheiat între reprezentat şi terţ, precum şi de alte legi. Este de menţionat, că pe plan internaţional Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractelor de intermediere şi reprezentării de la 14 martie 1978 a încercat o unificare a dreptului conflictual privitor la reprezentarea contractuală¹⁰⁹. Ea este însă ratificată de puţine state şi nu a intrat în vigoare, deşi multe state au luat în considerare prevederile ei în legislaţia internă. Nu a intrat în vigoare nici Convenţia UNIDROIT de la Geneva cu privire la reprezentarea în vînzarea internaţională de mărfuri de la 17 februarie 1983. În cele ce urmează vor fi tratate mai cu seamă aspecte ale determinării legii aplicabile în cazul reprezentării contractuale.

Calificarea chestiunilor care ţin de reprezentare este diferită, după cum este vorba de reprezentare contractuală (1), legală (2) sau organică (3). Diferenţierea între acestea se face în dependenţă de faptul, dacă reprezentatul a devenit parte la contractul încheiat de către reprezentant în temeiul propriei determinări (auto-determinări) sau în temeiul determinării unui altuia. Reprezentarea contractuală presupune transmiterea împuternicirilor de către reprezentat şi capacitatea acestuia de a acţiona el-însuşi.

(1) În cazul reprezentării contractuale se va decide conform statutului actului juridic, dacă reprezentarea este admisibilă pentru acest act juridic ori dacă împuternicea trebuie să fie expresă sau implicită. Reprezentarea în baza funcţiei (serviciului, postului) deţinute cade de asemenea sub statutului actului juridic. Ar fi de menţionat contractul de muncă, care conţine sarcini de reprezentare în baza legii. De asemenea poate fi menţionat contractul de contractul de reprezentare comercială. În contractele de intermediere lipseşte, de obicei, sarcina de reprezentare pentru intermediar, dar dacă legea o prevede, atunci ea este reglementată de legea contractului.

(2) Reprezentarea legală a celor inapţi, precum şi reprezentarea moştenitorilor de către executorul testamentar sau de către administratorul masei moştenitoare nu se va supune statutului actului juridic. Nici puterea de reprezentare a unui soţ de către celălalt în cazul bunurilor în devălmăşie nu se supune statutului actului juridic. La fel e şi cu împuternicirile de reprezentare a unui căpitan de navă maritimă (care cad sub incidenţa legii pavilionului). Gestiunea fără mandat a afacerilor altuia nu se supune statutului actului juridic.

(3) Deşi sub multe aspecte reprezentarea organică ar părea similară celei contractuale, temeiul şi scopul acesteia este însă diferit. Reprezentarea organică îşi are izvorul nemijlocit în contractul de societate/statut. De abia existenţa organului şi întinderea împuternicirilor acestuia pun baza capacităţii de a acţiona a societăţii sau organizaţiei. Deci nu există, aşa cum este cazul în reprezentarea contractuală, un reprezentat, care ar da împuterniciri. Aceasta este evident în cazul persoanelor juridice, pentru care în caz de necesitate instanţa de judecată poate desemna organul care să acţioneze din partea persoanei juridice (vezi art. 61). Mai dificil este cazul asociaţiilor, grupurilor sau altor asemenea care nu au personalitate juridică. Legea aplicabilă asociaţiei sau grupului va determina dacă există o reprezentare organică (ori similară) sau dacă asociaţii sau membrii pot să-şi acorde împuterniciri doar între ei (ca împuterniciţi în comun sau separat). În cazul în care există o reprezentare organică, aceasta se va supune legii aplicabile statului asociaţiei sau grupului. În cazul în care împuterniciţii se pot autoriza doar în mod reciproc, legea aplicabilă se va determina conform normelor conflictuale privind procura. Nu cad sub incidenţa statutului societăţii (organizaţiei) împuternicirile de reprezentare a angajaţilor, chiar dacă aceştia au funţii de conducere, cu excepţia cazului în care legea care determină statutul societăţii (organizaţiei) acordă în mod expres împuterniciri unui asemenea angajat.