Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 378. Influenţa vecină admisibilă
(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice influenţa pe care o exercită asupra bunului său gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosirea bunului sau dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat să suporte o asemenea influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă şi limitele economice admisibile, proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează influenţă o compensaţie corespunzătoare în formă bănească.
(1) În conformitate cu prevederile aliniatului 1 al articolului 378 legiuitorul obligă proprietarul terenului sau a altui bun imobil să suporte influenţa pe care o exercită asupra bunului său o serie de factori, precum: gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin, dar numai cu condiţia că aceste influenţe nu împiedică proprietarul în folosirea lucrului. Totodată, proprietarul terenului sau a unui alt bun imobil va fi obligat să suporte aceste influenţe şi în cazul în care acestea încalcă dreptul lui, dar încălcarea este nesemnificativă. Adică proprietarul are posibilitate în continuare să posede şi să folosească lucrul său, fiindu-i create unele incomodităţi nesemnificative.

(2) Proprietarul terenului sau altui bun imobil este obligat să suporte influenţele pe care le exercită asupra bunului factorii menţionaţi la alin. 1 din prezentul articol şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi înlăturate prin măsuri justificate economic, ca exemplu poate servi aflarea terenului sau imobilului proprietarului în apropierea unei uzine care activează permanent şi provoacă zgomot puternic în procesul de lucru. Dar esenţial este faptul că zgomotul este provocat de exploatarea obişnuită a uzinei şi nu poate fi înlăturat ca rezultat al unor măsuri economic justificate, fiindcă în caz contrar ar fi imposibilă sau dificilă funcţionarea uzinei. Proprietarul de teren sau alt bun imobil este obligat să suporte şi acele influenţe considerabile care depăşesc folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă, precum şi limitele economice admisibile. Dar în schimbul suportării unor asemenea influenţe el poate cere de la proprietarul care cauzează influenţele respective o compensaţie corespunzătoare în formă bănească. Calificarea influenţelor ca fiind nesemnificative sau considerabile, precum şi stabilirea cuantumul compensaţiei revine instanţei de judecată, ca rezultat al cercetării circumstanţelor cauzei, precum şi a argumentelor aduse de părţi.

Articolul 379. Atentarea inadmisibilă
(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu certitudine că prezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.

(2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată respectîndu-se distanţa de la hotar stabilită de lege, demolarea sau interzicerea exploatării acestora poate fi cerută doar în cazul în care afectarea inadmisibilă s-a produs în mod evident.
(1) În temeiul prevederilor aliniatului 1 al art. 379, proprietarul terenului sau altui bun imobil nu este obligat să suporte influenţa provenită din terenul vecin, cu condiţia că această influenţă atentează în mod inadmisibil asupra utilizării terenului său. Prin urmare, proprietarul este în drept să ceară interzicerea ridicării sau expluatării unor construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu siguranţă că atît prezenţa acestora cît şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său. Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau expluatării unor construcţii sau instalaţii prin înaintarea unui aviz celui care intenţionează să ridice sau să exploateze construcţii sau instalaţii, iar în cazul în care avizul este lăsat fără răspuns şi acţiunile nu sunt încetate, proprietarul este în drept să recurgă la intentarea unei acţiuni negatorii în conformitate cu prevederile alineatului 2 al art. 376.

Astfel, amplasarea unui atelier de tinichigerie, împreună cu o rampă de reparaţie auto, în imediata apropriere a locuinţei vecinului şi exploatarea acestuia, cu efectul producerii unor zgomote, gaze şi mirosuri poluante sunt fapte care întrec limitele unei vecinătăţi tolerabile şi ca consecinţă instanţa de judecată va dispune desfiinţarea construcţiilor.

(2) Ridicarea unei construcţii sau instalaţii cu respectarea distanţei de la hotar nu pot fi respectiv demolată sau interzisă exploatarea, chiar dacă se exercită o influenţă inadmisibilă, cu excepţia cazurilor cînd afectarea inadmisibilă s-a produs în mod evident (vădit). În cazul în care afectarea deşi este inadmisibilă, dar nu s-a produs în mod evident, proprietarul nu va fi în drept să ceară demolarea construcţiei sau interzicerea exploatării instalaţiilor.

Articolul 380. Cererea de înlăturare a pericolului de prăbuşire
Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol.
În temeiul prevederilor articolului comentat, proprietarul este în dreptul, în cazul existenţei pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin, să ceară vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveni acest pericolul. Legiuitorul i-a conferit proprietarului acest drept pentru a-i da posibilitate să se apere împotriva unor eventuale prejudicieri. Din conţinutul normei rezultă că legiuitorul acordă posibilitate vecinilor să soluţioneze diferendele pe cale amiabilă, iar în cazul în care nu se ajunge la un numitor comun – să recurgă la intervenţia instanţei de judecată. Astfel, în cazul în care proprietarul a cerut vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveni pericolului de prăbuşire, dar vecinul nu a întreprins nici o acţiune în acest sens, proprietarul este în drept să se adreseze în instanţa de judecată cu a acţiune negatorie conform prevederilor alin. 2 al art. 476. Prin intermediul acţiunii negatorii proprietarul are posibilitate să se apere nu numai în cazul în care îi sunt create piedici în exercitarea dreptului de proprietate, dar şi atunci cînd există temei a presupune că se vor face încălcări ulterioare ale dreptului de proprietate.

Articolul 381. Folosirea apelor
(1) Cursurile de apa şi pînza freatică din mai multe terenuri nu pot fi deviate sau manipulate de proprietarul oricărui teren astfel încît cantitatea sau calitatea apei să fie modificată în dezavantajul proprietarului unui alt teren.

(2) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior.

(3) Dacă curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii terenului inferior, proprietarul acestuia din urmă poate cere autorizarea instanţei de judecată de a face pe terenul său lucrările necesare schimbării direcţiei apelor, suportînd toate cheltuielile aferente. La rîndul său, proprietarul terenului superior este obligat să nu efectueze nici o lucrare de natură să agraveze situaţia terenului inferior.
(1) Prevederile alin. 1 instituie interdicţia pentru proprietarul oricărui teren să efectueze asemenea lucrări care ar duce la devierea sau manipularea cursurile de apă şi a pînzei freatică (apa care se află pe primul strat impermiabil de la suprafaţa pămîntului şi care alimentează frecvent izvoarele, fîntînile, etc.) din mai multe terenuri şi ca rezultat să se modifice cantitatea sau calitatea apei în dezavantajul proprietarului unui alt teren.

(2) Proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte scurgerea apelor provenite de pe terenul superior decît dacă curgerea este firească, adică este rezultatul unui fenomen natural. Prin curgere firească a apelor se au în vedere apele care rezultă din configuraţia locurilor, cum ar fi scurgerea apelor rezultate din ploi, din topirea zăpezii, din infiltraţie, apele rezultate dintr-un izvor natural, adică curgerea apelor să nu fie rezultatul activităţii proprietarului terenului superior, în caz contrar se vor aplica prevederile art. 382. Prin urmare, pentru ca scurgerea să fie firească (naturală) sunt necesare realizarea următoarelor condiţii:

a) apele să fie naturale, adică să provină din ploaie sau din izvoare. Apele murdare sau menajere nu sunt ape naturale.

b) apele naturale să fi căzut pe terenul superior şi numai apoi să se scurgă , fără intervenţia omului, pe terenul inferior, datorită pantei naturale a terenului.

Proprietarul trebuie să sufere nu numai scurgerea apelor, dar şi a materialelor duse de apă: nisip, nămol etc.

Legiuitorul obligă proprietarul terenului inferior să primească curgerea apelor naturale. În scopul realizării acestei obligaţii el nu are dreptul să pună vreun obstacol la scurgerea naturală a apelor din fondul superior. Proprietarul terenului inferior nu poate prin lucrările care le-ar face nici să împiedice, nici să îngreuieze scurgerea în paguba terenului superior. Dacă proprietarul terenului inferior uzează de dreptul de a se îngrădi, el este obligat să lase în zid sau îngrădire deschideri suficiente pentru trecerea apei. Proprietarul terenului inferior nu are nici o obligaţie pozitivă, cum ar fi cea de a face lucrări pentru asigurarea scurgerii. Dacă, contrar prevederilor legii, proprietarul terenului inferior creează obstacole la curgerea naturală a apelor de pe terenul superior, proprietarul terenului superior are dreptul să ceară înlăturarea obstacolelor, piedicilor pe cheltuiala proprietarului terenului inferior, precum şi obligarea acestuia la daune-interese, dacă este cazul. În cazul în care pe terenul superior este un iaz, care se revarsă pe terenul inferior prin creşterea apelor în caz de ploaie, proprietarul terenului inferior are dreptul să facă lucrările necesare pentru a împiedica revărsarea, cu condiţia că aceste lucrări să nu provoace revărsări pe terenurile vecine. Nu este exclus faptul producerii anumitor piedici naturale pe terenul inferior care opresc scurgerea apelor de pe terenul superior. În acest caz piedicile trebuie înlăturate de pe terenul inferior de către proprietarul terenului inferior, dacă ele sunt urmări ale unui fapt imputat acestuia. În caz contrar, el este obligat să permită proprietarului terenului superior să înlăture piedicile.

Terenurile care fac parte din domeniul public tot sunt obligate să suporte povara scurgerii apelor naturale.

(3) Proprietarul inferior are dreptul să facă pe terenul său orice lucrare pentru a uşura sarcina sa, cu condiţia de a nu vătăma vecinii săi sau pe proprietarul terenului superior. Cu atît mai mult, proprietarul terenului inferior are dreptul de a efectua lucrările necesare pentru a schimba direcţia apelor în cazul în care curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii terenului inferior. Schimbarea direcţiei cursului apei se efectuează doar cu permisiunea prealabilă a instanţei de judecată. Toate cheltuielile legate de schimbarea cursului apelor sunt suportate de proprietarul terenului inferior. Dacă proprietarul terenului inferior este obligat să nu împiedice scurgerea în dauna terenului superior, la rîndul său proprietarul terenului superior nu poate face nici o lucrare pentru a agrava povara terenului inferior. Aceasta este o consecinţă a caracterului natural al limitării: omul nu poate interveni în crearea sau agravarea acestei poveri. De aici rezultă şi consecinţa, că proprietarul superior nu poate nici infecta apa, nici modifica cursul ei, aşa încît să provoace scurgerea, pe fondul inferior, a unui volum mai mare sau a unui curent mai puternic de apă. În asemenea situaţii proprietarul inferior este în drept să refuze primirea unei asemenea agravări a sarcinii sale, obligînd pe proprietarul superior să-i pună capăt sau ar putea să ceară despăgubiri.

Articolul 382. Regulile speciale de folosire a apei
(1) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica curgerea provocată de proprietarul terenului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care ţîşnesc pe acest din urmă teren, datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul terenului superior, cazul apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), proprietarul terenului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime terenului inferior, rămînînd obligat la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestuia din urmă.

(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică atunci cînd pe terenul inferior se află o construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir.
(1) Art.382 face excepţie de la prevederile art. 381 şi se referă nu la curgerea firească a apelor, ci la scurgerea provocată de către proprietarul terenului superior. În temeiul prevederilor aliniatului 1 al articolului 382 proprietarul terenului inferior este obligat să suporte şi să nu împiedice curgerile de apă provocate atît de proprietarul terenului superior, cît şi de alte persoane, precum ar fi de exemplu uzufructuarul. Proprietarul terenului inferior este obligat să suporte curgerea apelor care ţîşnesc la suprafaţă de pe terenul superior care rezultat al unor lucrări subterane efectuate de persoanele indicate, precum şi cursurile de apă care au provenit ca rezultat al secării terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite în scop casnic, agricol sau industrial. Proprietarul terenului inferior este obligat să suporte această povară dar numai în cazul în care curgerea precedă vărsarea apelor într-un curs de apă sau într-un şanţ. În caz contrar, proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte povară scurgerilor de apă provocate de proprietarul terenului superior.

(2) Dacă se realizează condiţiile aliniatului 1 al articolului dat, proprietarul terenului superior este obligat să întreprindă o serie de acţiuni care ar diminua povara proprietarului terenului inferior. Astfel, proprietarul terenului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime proprietarului terenului inferior, fiind obligat să-i plătească ultimului despăgubiri juste şi prealabile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la acordul comun al proprietarilor, iar în caz de divergenţe prin hotărîre judecătorească.

(3) Prin intermediul alin. 3 se instituie excepţia de la regulile speciale de folosire a apelor. Astfel, chiar dacă se realizează condiţiile alineatelor 1 şi 2, proprietarul terenului inferior nu va fi obligat să suporte povara scurgerii apelor în cazul în care pe terenul inferior este amplasată o construcţie împreună cu grădina şi curtea aferentă sau un cimitir.

Articolul 383. Captarea apei
Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveran opus lucrări utile de captare a apei.
În conformitate cu prevederile art. 383, proprietarul unui teren este investit cu dreptul a efectua unele lucrări pe terenul vecin riveran pentru a folosi cît mai efectiv terenul său. Proprietarul beneficiază de acest drept în cazul în care vrea să folosească apele naturale sau artificiale de care poate să dispună în mod efectiv pentru irigarea terenului său. Pentru aceasta el este în drept să facă pe terenul riveran opus, exclusiv pe cheltuiala sa, lucrările utile pentru captarea apei.

Articolul 384. Surplusul de apa
(1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului său decît cu o cheltuială excesivă.

(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia menţionată la alin.(1) pretinzînd că ar putea da surplusului de apa o altă destinaţie decît satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere proprietarului aflat la nevoie despăgubiri suplimentare cu condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.
(1) Conform prevederilor alin.1 al art. 384, proprietarul, care are surplus de apă utilizate pentru necesităţile curente, este obligat să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului său decît cu cheltuieli excesive. Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă, dar această oferire nu este gratuită, deoarece cel care va beneficia de acest surplus este obligat să-l despăgubească în mod prealabil şi just pe proprietar. Prevederile acestei norme se aplică numai în privinţa apelor, utilizarea cărora este legată de necesităţile curente. Utilizarea apei pentru necesităţi curente se are în vedere folosirea acestora în calitate de apă potabilă, pentru adăpatul vitelor etc., adică pentru necesităţile gospodăreşti.

(2) Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă utilizat pentru necesităţile curente şi în cazul în care are posibilitatea să dea surplusului de apă o altă destinaţie, decît cea de satisfacere a necesităţilor curente. În acest caz, proprietarul are dreptul să ceară de la proprietarul care duce lipsă de apă pentru necesităţile curente despăgubiri suplimentare. Proprietarul va fi îndreptăţit la despăgubiri suplimentare pentru oferirea surplusului de apă numai cu condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.

Articolul 385. Conservarea drepturilor dobîndite ale proprietarului

terenului inferior
(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului de pe terenul său cu condiţia de a nu aduce atingere drepturilor dobîndite de proprietarul terenului inferior.

(2) Proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apă pentru necesităţile curente.
(1) Alin. 1 al art. 385 dispune că cel ca are un izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuinţare cu el. Este vorba despre o simplă chestiune de proprietate: proprietarul terenului are un drept de proprietate asupra izvorului. Astfel, el este proprietarul absolut al izvoarelor aflate pe proprietatea sa şi a apelor care izvorăsc din ele. Art. 385 alin. 1 reflectă principiul potrivit căruia proprietarul este şi proprietarul a tot ce se găseşte ascuns în pămînt. Proprietarul care are un izvor pe proprietatea sa îl poate întrebuinţa după bunul său plac. Chiar dacă apele izvoarelor nu i-ar folosi la nimic, nici chiar pentru agrement, proprietarul are dreptul să dispună de ele cum va crede de cuviinţă. Proprietarul are dreptul să întrebuinţeze apele lui la orice lucrări agricole sau industriale, însă dacă apoi le dă drumul să curgă pe fondul inferior el nu are dreptul să le altereze, ci să le dea drumul în starea lor de curăţenie iniţială, sub sancţiunea în caz contrar de a repara prejudiciul cauzat. Însă exercită acestor drepturi asupra izvorului său nu este nelimitată, deoarece proprietarul terenului nu poate prejudicia drepturile pe care un proprietar le-a putut dobîndi asupra izvorului, prin titluri sau prescripţie. Restricţia introdusă ţine de domeniul reglementării unei servituţi dobîndite prin titlu sau prescripţie, adică prin fapta omului, şi nu se referă la instituirea unei limitări a dreptului de proprietate.

(2) Alin. 2 al art. 385 se referă propriu-zis la o limitare, restricţie a dreptului de proprietate. Conform prevederilor acestui alineat, proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară pentru necesităţile curente. Regula instituită trebuie interpretată în mod larg, aşa încît proprietarul nu va putea nu numai să schimbe cursul, dar în genere, nu va putea face nimic pentru i-a lipsi pe locuitori de folosinţa apei, infectînd-o de exemplu cu substanţe vătămătoare. Prin necesităţi curente se are în vedere faptul ca apa să fie de absolută trebuinţă, necesară pentru trebuinţele casnice ale locuitorilor şi pentru adăpatul vitelor, nu şi pentru alte necesităţi. Locuitorii unei localităţi nu vor putea invoca prevederile alin. 2 art. 385 sub motivul că apa le este necesară pentru proprietăţile ei curative. Prevederile alin. 2 se aplică şi în cazul în care locuitorii localităţii ar putea să-şi procure apa necesară prin săparea unei fîntîni. Dispoziţia alin. 2 are în vedere orice fel de izvoare, indiferent de debitul lor şi se referă numai la apa curgătoare, dar nu se referă la apele de fîntîni, iazuri, mlaştini etc. Astfel, legiuitorul a instituit o limitare a proprietarului cu scopul protejării intereselor unei colectivităţi. Prin urmare, dreptul de a se folosi de apele izvorului nu va putea fi revendicat de către unul sau mai mulţi locuitori izolaţi numai în folosul lor.

Articolul 386. Picătura streşinii
Acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţa să cadă exclusiv pe teritoriul proprietarului.
Conform prevederilor art. 386 proprietarul este obligat să-şi construiască acoperişul astfel încît streaşina să nu permită ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă pe teritoriul vecin. Rezultă că un proprietar nu are dreptul să facă ca streaşina să intre pe teritoriul vecinului. Pentru a se conforma cerinţei legale, el trebuie să lase între peretele său şi fondul vecin o bucată de teren suficientă pentru a face posibil ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă de pe streaşină exclusiv pe teritoriul său. Odată ce apa, zăpada sau gheaţa au căzut de pe streaşină pe terenul său, proprietarul nu mai este ţinut de careva obligaţii, precum ar fi obligaţia de a împiedica răspîndirea lor pe terenul vecin. Această concluzie rezultă din prevederile alin. 2 al art. 381, prin care proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior, adică este obligat să suporte scurgerea naturală a apelor. În schimb, proprietarul trebuie să ia măsuri ca apa, zăpada sau gheaţa prin infiltrare să nu cauzeze vreun prejudiciu construcţiei vecinului său (de exemplu pavarea spaţiului pe care se scurge apa de pe streaşină).

Proprietarul are dreptul să facă să cadă apa, zăpada sau gheaţa de pe streaşina sa pe un teren care este coproprietatea sa şi a vecinului său.

Proprietarul unei clădiri este prezumat că este şi proprietarul terenului cuprins între zidul casei sale şi linia verticală ce cade de la capătul straşinei casei pînă la pămînt. Însă aceasta este o prezumţie simplă care poate fi combătută prin proba contrară.

Nu este exclus faptul că proprietarul să lase ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă pe proprietatea vecină, aceasta fiind posibil doar numai în cazul în care proprietarul iniţial a dobîndit acest drept prin titlu, adică prin înţelegere cu proprietarul vecin constituie o servitute de scurgere a apelor.

Prevederile art. 386 au o aplicare generală, în sensul că sunt aplicabile atît localităţilor rurale cît şi celor urbane, fiindcă textul legii nu face nici o deosebire.

Prin prisma prevederile articolul 386 legiuitorul a reflectat unul din principiile generale în materie de proprietate, conform căruia cineva are dreptul să facă orice pe proprietatea sa cu unica condiţie ca să nu lezeze drepturile vecinilor.

Articolul 387. Fructele căzute
Fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră fructe de pe acel teren.
Conform prevederilor art. 387 legiuitorul recunoaşte dreptul de proprietate asupra fructelor căzute din pomi sau arbuşti după proprietarul terenului pe care acestea au căzut. Soluţia dată de lege în situaţia respectivă rezultă din principiul accesiunii în temeiul căruia tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează în el revine proprietarului. Excepţia de la această regulă rezultă din prevederile alin. 3 al art. 391, în temeiul căruia proprietarul terenului vecin trebuie să permită accesul pe terenul său pentru ridicarea fructelor care datorită unei forţe naturale sau majore au căzut pe terenul vecin.

Prevederile articolului dat se aplică doar fructelor căzute, deoarece fructele care atîrnă pe ramurile care trec pe proprietatea vecinului, aparţin proprietarului arborelui. Dacă proprietarul terenului nu recurge în acest caz la prerogativele conferite de art. 388, el este obligat, în condiţiile prevăzute la alin. 1 al art. 391, să permită accesul proprietarului plantaţiei pe terenul său pentru ca acesta să efectueze lucrările necesare, adică culegerea fructelor.

Articolul 388. Rădăcinile şi ramurile de pe terenul vecin
(1) Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns la el de pe terenul vecin. Aceeaşi regulă se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atîrnă de pe terenul vecin.

(2) Dreptul prevăzut la alin.(1) nu se acordă proprietarului în cazul în care rădăcinile şi ramurile nu împiedică folosirea terenului său.
(1) Prevederile articolului 388 se aplică în cazul în care proprietarul vecin cu toate că a respectat distanţa de sădire a arborilor prevăzută la alin.2 art. 389 sau chiar dacă nu este prevăzută vreo distanţă, dar nu a depăşit linia de hotar (de exemplu pentru sădirea arborilor mai mic de doi metri, a plantaţiile sau gardurile vii), dar totuşi ramurile şi rădăcinile acestora trec la proprietarul terenului. În această situaţie proprietarul terenului este înzestrat cu dreptul de a tăia şi a-şi menţină rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns de pe terenul vecin, precum şi ramurile arborilor şi arbuştilor care atîrnă de pe terenul vecin.

(2) Legiuitorul condiţionează exercitarea acestuia drept de către proprietarul terenului. Astfel, proprietarul va putea să taie rădăcinile şi ramurile numai dacă acestea nu-i împiedică să folosească terenul său.

Articolul 389. Distanţa pentru construcţii, lucrări şi plantaţii
(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă de linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, în lipsă, conform obiceiului locului, astfel încît să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin.

(2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii, trebuie sădiţi la distanţa stipulată de lege, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului, dar care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar.

(3) În caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin. (1) şi (2), proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea ori tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuiala proprietarului terenului pe care acestea sînt ridicate.
(1) În virtutea dreptului de proprietate care conferă cele mai largi prerogative, titularul dreptului de proprietate poate oricînd să construiască cava pe terenul său, să efectueze anumite lucrări sau să facă plantaţii. Există doar o singură restricţie la realizarea acestui drept, şi anume aceea de a nu aduce atingeri drepturilor proprietarilor vecini. În acest context legiuitorul obligă proprietarul să efectueze construcţiile, lucrările sau plantaţiile cu respectarea distanţei minime faţă de linia de hotar, în conformitate cu prevederile legii, regulamentului de urbanism, iar în lipsa acestora, conform obiceiului locului. Obiceiul locului presupune existenţa în localitatea respectivă a unor tradiţii constante, recunoscute de majoritatea şi aplicate a perioadă îndelungată de timp. Dovada existenţei obiceiurilor constante şi recunoscute se face prin mărturii. Obiceiuri constante şi recunoscute sunt tradiţii care se repetă de mai multe ori şi sunt respectate ca o regulă de drept, dar nu numai îngăduite. Dacă într-o localitatea există obiceiul de a nu respecta nici o distanţă, se va aplica prevederile legii.

(2) Proprietarul este obligă să sădească arborii, fie ei fructiferi, fie ne fructiferi la distanţa prevăzută de lege, regulamentul de urbanism sau obiceiul locului, distanţă care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar. Excepţie de la regula generală a constituie arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii, pentru care legiuitorul nu instituie obligativitatea respectării distanţei minime de la hotar. Astfel, arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii pot fi sădite chiar la hotar. Distanţa minimă de 2 metri este obligatorie numai în mod subsidiar, adică în lipsă de alte prevederi legale, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului. Constatarea existenţei unor obiceiuri locale constante, adică cunoscute şi aplicate ca o regulă generală, ţine de competenţa instanţei de judecată. Obligaţia de a respecta distanţa dispare cînd proprietarul terenului a dobîndit o servitute contrarie, adică dreptul de a sădi arbori la o distanţă inferioară. Această servitute încetează şi vor fi aplicabile prevederile alin. 2 al art. 389 cînd arborii se usucă sau sunt scoşi.

(3) Alineatul 3 conţine sancţiunea nerespectării de către proprietarul terenului a prevederilor aliniatelor (1) şi (2). În acest caz proprietarul vecin la discreţia sa are dreptul că ceară fie scoaterea, fie tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor vii la înălţimea cuvenită. Proprietarul nu are nevoie să dovedească că suferă vreun prejudiciu pentru a invoca dreptul de a cere scoaterea ori tăierea arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii. Cheltuielile suportate în legătură cu efectuarea acestor lucrări sunt puse în sarcina proprietarului terenului pe care sunt amplasate.


Articolul 390. Depăşirea hotarului terenului învecinat în cazul construcţiei
(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, a construit dincolo de limita terenului său, fără a i se putea imputa premeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcarea hotarului dacă nu a obiectat pînă sau imediat după depăşirea limitei.

(2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuie despăgubit cu o rentă în bani, plătită anual, cu anticipaţie.

(3) Cel îndreptăţit la rentă poate pretinde oricînd ca debitorul său să-i achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acesteia.
(1) Prevederilor alineatului 1 obligă vecinul să tolereze încălcarea hotarului în cazul în care acesta a fost depăşit de către proprietarul unui teren cu ocazia ridicării unei construcţii. Vecinul este obligat să suporte această povară numai în cazul în care proprietarul terenului care a ridicat construcţia este de bună-credinţă, adică nu poate fi învinuit de premeditare sau de culpă gravă, iar vecinul, la rîndul său este de rea-credinţă, fiindcă a observat depăşirea hotarului, dar nu a făcut obiecţii înainte sau imediat după depăşirea limitei pentru a-i comunica constructorului depăşirea limitei şi a stopa construcţia.

(2) Dacă totuşi proprietarul terenului cu bună-credinţă a depăşit limita terenului cu ocazia ridicării unei construcţii, iar vecinul a tolerat această încălcare. În aceste condiţii proprietarul terenului care a ridicat construcţia se foloseşte de terenul vecinului în temeiul dreptului de superficie, pentru o plată corespunzătoare drept despăgubiri sub forma unei rente băneşti, plătită anual, cu anticipaţie.

(3) Vecinul obligat să suporte povara proprietarului care a construit peste limita de teren are la dispoziţie şi altă alternativă. Ea constă în posibilitatea acestuia ca oricînd să ceară de la debitor să achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acestuia. În acest context se pune problema care va fi preţul porţiunii de teren, care poate fi acceptat, preţul de piaţă, care ar fi plătit. În viziunea unor practicieni, preţul de piaţă nu poate fi acceptat, deoarece el poate genera o modalitate de înstrăinare ascunsă a terenurilor. Din acest considerent vînzarea acestei porţiuni ar trebui să poarte şi un caracter de pedeapsă pentru cel care a depăşit hotarul, de aceea ar fi oportună ideea ca preţul de vînzare să fie egal cu preţul dublu celui de piaţă. Dar deoarece legiuitorul nu specifică expres careva îngrădiri referitor la preţul terenului, rezultă că preţul terenului este acel preţ la care au convenit păţile.


Articolul 391. Accesul pe terenul altuia
(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sau verbal, să permită vecinului accesul pe teritoriul său, după caz, pentru efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea unor alte lucrări pe terenul vecin.

(2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul său are dreptul la compensarea prejudiciului cauzat doar prin acest fapt şi la restabilirea terenului în starea anterioară.

(3) În cazul în care, datorită unei forte naturale sau forte majore, un bun a pătruns pe un teren străin sau a fost transportat acolo, proprietarul terenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu a purces el însuşi la căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţină proprietarului său, cu excepţia cazului cînd acesta renunţă la el. Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducerea terenului în situaţia anterioară.

(4) Proprietarul terenului care efectuează şi întreţine construcţii, plantaţii sau execută alte lucrări pe teritoriul său nu are dreptul să pericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.
(1) Pentru a face posibilă conlocuirea vecinilor, în conformitate cu prevederile alin. 1, proprietarul este obligat să permită accesul vecinului pe teritoriul său. Obligarea proprietarului de a permite vecinului accesul pe terenul său este posibilă doar numai după ce proprietarul a fost înştiinţa printr-un aviz fie verbal, fie în scris prin care vecinul solicită accesul pentru a îndeplini anumite lucrări, precum efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii sau alte lucrări pe terenul vecin.

(2) Accesul vecinului pe terenul unui alt proprietar constituie o prerogativă pe care primul o exercită în mod gratuit. Doar numai în cazul în care proprietarului terenului i se cauzează careva prejudicii ca rezultat al accesului pe terenul său, el va putea cere compensarea prejudiciului, precum şi restabilirea terenului în starea anterioară.

(3) Conform prevederilor art. 317, care constituie regula generală, tot ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului, dacă legea nu prevede altceva. Astfel, conţinutul alin. 3 din articolul comentat constituie excepţia de la regula generală, deoarece dacă un bun din cauza forţei naturale sau forţei majore a pătruns sau a fost transferat pe terenul unui alt proprietar, acesta continuă să aparţină proprietarului său, cu condiţia că acesta nu a renunţat la el. Prin urmare, proprietarul terenului pe care se află bunurile altui proprietar este obligat în primul rînd el însuşi să-l caute sau să-l restituie proprietarului bunului, sau să-i permită ultimului singur căutarea şi ridicarea bunului.

(4) În temeiul dreptului de proprietate, titularul dreptului de proprietate în vederea exercitării prerogativelor sale, este în drept pe terenul său să efectueze şi să întreţină construcţii, plantaţii sau alte lucrări. Însă, conform prevederile alin. 4 al articolului comentat, proprietarul terenului este obligat să respecte dreptul vecinilor. Obligaţia proprietarului terenului care întreprinde asemenea acţiune este de a nu pune în pericol (pereclita) terenul vecin sau a nu compromite trăinicia construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.

Articolul 392. Trecerea prin proprietatea străină
(1) Dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces de folosinţă comună, conducte de alimentare cu apă, conducte de energie electrică, gaze, telecomunicaţii şi altele asemenea, proprietarul poate cere vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalarea comunicaţiei necesare.

(2) Trecerea urmează a se face în condiţii de natură să aducă o minimă atingere exercitării dreptului de proprietate asupra terenului. Vecinului al cărui teren este folosit pentru acces trebuie să i se plătească o justă şi prealabilă despăgubire care, prin acordul părţilor, poate fi efectuata sub formă de plată unică.

(3) Despăgubirea datorată conform alin.(2) se dublează atunci cînd lipsa accesului este o urmare a faptei proprietarului care pretinde trecerea.
(1) Art. 392 alin. 1 reglementează dreptul de trecere prin proprietatea străină, care constituie o restricţie a dreptului de proprietate, justificată de o utilitate generală. Necesitatea instituirii unui asemenea drept pentru proprietarul unui terenului şi obligarea vecinilor să suporte această povară este dictată de situaţia naturală a terenului şi anume situarea acestuia într-un loc înfundat. Prin teren înfundat se are în vedere un lot care este înconjurat din toate părţile de alte loturi şi care nu are nici o ieşire directă la calea de acces comună pentru folosirea conductelor de alimentare cu apă, conductelor de energie electrică, gaze, telecomunicaţii, precum şi alte instalaţii asemănătoare. Un teren se consideră înfundat nu numai atunci cînd nu are nici o ieşire la calea de acces comună, ci şi atunci ieşirea este insuficientă pentru necesităţile exploatării terenului sau cînd ieşirea nu se poate face direct fără inconveniente grave, precum ar fi de exemplu suportarea unor cheltuieli excesive. Aprecierea gravităţii inconvenientelor revine instanţei de judecată. Proprietarul a cărui trecere este incomodă, nu poate obţine dreptul de trecere.

Dreptul de trecere poate fi cerut numai de către proprietarul terenului înfundat sau cel puţin de către cel care are asupra terenului un drept real. Astfel, uzufructuarul, uzuarul unui teren înfundat are dreptul să ceară o asemenea trecere. Arendaşul nu are dreptul să ceară trecere prin proprietatea străină. El are numai o acţiunea împotriva proprietarului pentru ca ultimul să-i creeze condiţiile de trecere, în caz contrar arendaşul are dreptul să ceară rezilierea contractului de arendă sau plata daune-interese.

Proprietarul terenului înfundat nu dobîndeşte proprietatea terenului pe care exercită trecere. Proprietarul terenului pe care se exercită trecerea la un teren înfundat, are dreptul de a îngrădi terenul, de a dispune de el, dar cu respectarea condiţiei de a nu crea piedici în exercitarea trecerii.

Prevederile alin. 1 se aplică la oricare teren înfundat, fie el îngrădit sau neîngrădit, clădit sau neclădit, urban sau rural. Povara suportării trecerii poate exista de asemenea în sarcina oricărui fond alăturat cu un loc înfundat, chiar şi în sarcina unui fond care aparţine domeniului public.

(2) Trecerea trebuie să se facă astfel încît să cauzeze cît mai puţine incomodităţi, tulburări proprietarului terenului pe care se exercită. Aceasta înseamnă că trecerea trebuie să fie făcută pe traseul cel mai scurt între locul înfundat şi calea publică. Dacă trecerea pe traseul cel mai scurt cauzează mai multe pagube proprietarului terenului vecin, atunci trecerea ar trebui să se facă prin locul pe unde se pricinuiesc mai puţine pagube, chiar dacă traseul ar fi mai lung.

Trecerea pe proprietatea străină nu este gratuită. Astfel, proprietarul care solicită trecerea pe proprietatea străină este obligat să despăgubească proprietarul, terenul căruia este folosit pentru trecere. Despăgubirea trebuie să corespunde anumitor cerinţe şi anume: ea trebuie să fie justă şi prealabilă, care poate fi achitată eşalonat în timp, iar prin acordul părţilor poate fi efectuată sub formă de plată unică.

(3) Pentru solicitarea dreptului de trecere pe terenul vecinilor este necesar ca proprietarul să fie lipsit de accesul la comunicaţiile de folosinţă comună, lipsirea dată trebuie să fie străină proprietarului care solicită trecerea, adică să nu provină din vina lui. Dacă înfundarea terenului se datorează faptului proprietarului însuşi (ex.: a clădit dea curmezişul ieşirii, a înstrăinat o parte din teren), el va putea solicita trecerea, dar va fi obligat la plata unei despăgubiri duble. De exemplu un teren nu era înfundat, dar s-a împărţit între mai mulţi proprietari prin vînzarea lui. Ca rezultat al împărţirii unul din terenuri este lipsit de ieşire la drum. În asemenea condiţii, proprietarul terenului are la dispoziţie două alternative: fie să solicite trecerea de la vecin, fiind obligat în acest caz la plata unei despăgubiri duble; trecerea nu va putea fi solicitată de la vecini, ci numai copărtaşilor, care o vor datora fără dreptul de despăgubire şi fără a o pune în sarcina celorlalţi vecini, fiindcă ceilalţi copărtaşi sunt obligaţi să-şi garanteze reciproc deplina folosinţă a fondului. Numai dacă trecerea pe fondul copărtaşilor nu este suficientă, se va putea reclama trecerea prin terenurile vecinilor.

Articolul 393. Instalarea liniei de demarcare a hotarului
(1) Proprietarul de teren poate cere proprietarului de teren vecin să ia parte la instalarea unui hotar stabil de demarcare sau la restabilirea unui hotar deteriorat.

(2) Cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal dacă din raporturile existente între ei nu reiese altfel.
(1) Grăniţuire sau hotărnicie, fixarea hotarului, adică fixarea, prin semne exterioare şi vizibile, a liniei de separaţie dintre două proprietăţi vecine. Fixarea hotarului este o operaţie utilă, deoarece permite determinarea cu precizie a suprafeţei terenului, se pune capăt divergenţelor apărute sau chiar împiedică şi previn conflictele între vecini. Din cauza utilităţii grăniţuirii şi a interesului pe care ea o reprezintă pentru orice proprietar, art. 393 alin. 1 stabileşte că orice proprietar de teren poate cere de la proprietarul de teren vecin să participe la instalarea unui hotar stabil sau la restabilirea celui deteriorat. Grăniţuirea este în acelaşi timp un drept şi o obligaţie pentru fiecare proprietar faţă de vecinul său. Chiar statul poate fi obligat să procedeze la grăniţuire.

Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să participe la instalarea liniei de demarcare este o pură facultate, pe care proprietarul poate să o exercite sau să n-o exercite în orice moment. Din acest considerent acest drept nu se prescrie, chiar dacă proprietarul nu va uza de el un timp îndelungat. Acesta se datorează faptului că proprietatea nu se stinge prin neuz, iar grăniţuirea nu este alt ceva decît un atribut al proprietăţii şi este imprescriptibilă ca şi proprietatea.

Dreptul de a obliga pe vecin la instalarea liniei de demarcare hotarului aparţine proprietarului terenului, precum şi uzufructuarului, care posedă şi foloseşte bunul întocmai ca şi proprietarul. Acest drept nu aparţine locatarilor, care pot numai să ceară de la proprietar crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului de locaţiune.

Grăniţuirea poate să fie efectuată prin buna înţelegere a vecinilor. Cînd însă unul din proprietari refuză să ia parte la grăniţuire, celălalt poate să recurgă la instanţa de judecată şi să oblige pe vecinul său să participe instalarea hotarului. În acest caz se exercită acţiunea în grăniţuire. Scopul acţiunii în grăniţuire constă în stabilirea hotarului şi de regulă nu ridică chestiunea de revendicare de proprietate. Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată într-o cauză de grăniţuire este declarativă, şi nu atributivă de drepturi. Ea nu are puterea de a prejudeca chestiuni de proprietate. Dar un proprietar poate, chiar în urma unei grăniţuiri, să pornească ulterior o acţiune în revendicare, pârâtul neputînd invoca autoritatea lucrului judecat în acţiunea în grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel al grăniţuirii.

(2) Instalarea liniei de demarcare a hotarului, adică aşezarea semnelor despărţitoare, comportă o serie de operaţiuni: examinarea titlurilor de proprietate pentru a stabili întinderea terenurilor; măsurarea; tragerea hotarului pe teren, care necesită suportarea anumitor cheltuieli. În acest scop legiuitorul a stabilit că cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal, indiferent de întinderea comparativă a terenurilor, dacă din raporturile dintre vecini nu rezultă altfel. În cazul în care grăniţuirea implică şi o chestiune de proprietate, regula stabilită la alineatul 2 nu mai este valabilă. În acst caz este necesar să se determine în prealabil suprafaţa exactă a fiecărei proprietăţi prin arpentaj (întocmirea planurilor topografice, evaluarea suprafeţei de teren). Cheltuielile acestor operaţiuni pot fi foarte ridicate, care sunt proporţionale cu suprafaţa fondului


Articolul 394. Litigii privind hotarul
(1) Dacă în urma unei dispute este imposibilă determinarea hotarului adevărat, atunci pentru demarcare este decisivă posesiunea de fapt a vecinilor. Dacă posesiunea de fapt nu poate fi determinată, fiecărui teren îi este anexata o jumătate din porţiunea disputată.

(2) Dacă determinarea hotarului în conformitate cu prevederile alin.(1) duce la un rezultat ce contravine faptelor stabilite, în particular aduce atingere mărimii stabilite a terenului, hotarul se stabileşte, la cererea unei părţi, de către instanţa de judecată.
(1) În cazurile în care între vecini apar divergenţe referitor la determinarea hotarului terenurilor acestora, vecinii au posibilitate singuri să soluţioneze divergenţele apărute în virtutea prevederilor alineatului respectiv. Astfel, în condiţiile în care este imposibilă determinarea hotarului adevărat, prima soluţie care intervine este determinată de posesiunea de fapt. Adică decisivă este posesiunea de fapt a vecinilor şi hotarul se va stabili în dependenţă de faptul care vecin a posedat de fapt terenul disputat în calitate de limită de hotar. Dar dacă nu poate fi determinată posesiunea de fapt a vecinului, intervine altă soluţie şi anume cea de anexare la fiecare teren a o jumătate din porţiunea de teren disputată.

(2) Vecinii au posibilitate să apeleze la instanţa de judecată în cazul în care determinarea hotarului conform prevederilor alinatului (1) duc fie la un rezultat care contravin faptelor stabilite, fie aduc atingere mărimii stabilite a terenului. În acest caz instanţa de judecată este competentă să pronunţe pe marginea litigiului corespunzător.

T i t l u l IV

ALTE DREPTURI REALE

Capitolul I

UZUFRUCTUL

Articolul 395. Noţiunea de uzufruct

1. 
   Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.
   
2. 
   Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
   
3. 
   Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, în favoarea unei sau mai multor persoane existente la data deschiderii uzufructului.
   

(1) Articolul 395 constituie dreptul subiectiv al unei persoane (uzufructuar) de a poseda, de a folosi şi culege fructele unui bun neconsumptibil aflat în circuit (art. 396 (3) ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane (nudul proprietar), cu îndatorirea de a-i păstra substanţa, adică de a nu-l specifica sau de a nu-i schimba destinaţia.

Termenul uzufruct este compus din cuvintele latine uzus, ceea ce înseamnă dreptul de a folosi şi fructus de a culege fructele.

Dreptul instituit prin prezentul articol este un drept subiectiv:

1. 
   Personal, dat fiind că nu poate fi transmis altei persoane (art.398 (1));
   
2. 
   real, dat fiind că are în calitate de obiect un lucru (res – reales);
   
3. 
   absolut, graţie opozabilităţii sale unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv şi nudului proprietar;
   
4. 
   cu titlu gratuit, dat fiind că posedarea obiectului folosirea şi însuşirea fructelor acestuia nu are loc contra plată;
   
5. 
   limitat în timp, fiind instituit pe un termen determinat (de 10,20,30 de ani) sau determinabil (până la epuizarea valorii de consum a obiectului, până la decesul uzufructului-persoană fizică sau până la lichidarea persoanei juridice – uzufructuar în condiţiile art. 397).
   

Dreptul de a culege fructele de la bunul dat în uzufruct trebuie înţeles lato sensu, adică în sens larg, fiind un drept subiectiv al uzufructului de a percepe toate fructele şi a obţine toate beneficiile (fructele naturale şi civile) pe care este în stare să le dea obiectul în conformitate cu destinaţia sa economică, obţinând asupra acestora dreptul de proprietate (art. 401)

Situaţia juridică de “nudul proprietar”, care provine de la sintagma din limba latină nuda proprietas, rezultă din faptul că proprietarului bunului, asupra căruia este instituit un uzufruct, îi aparţine doar titlul gol (nud) de proprietar fără aşa elemente ale conţinutului dreptului subiectiv de proprietate (art. 315) ca: dreptul de a poseda, de a folosi şi culege fructele sau a obţine careva alte beneficii de la obiectul uzufructului. Excepţie de la aceasta fac unele elemente de a dispune de obiectul uzufructului (de a-l înstrăina, (art.398 (1)), de a-şi exprima sau nu acordul în cazul când uzufructuarul vrea să transmită obiectul în arendă (chirie) în condiţiile art.398 (3).

Iar conform aliniatului (2) al prezentului articol, uzufructuarul poate fi limitat prin exluderea anumitor folosinţe şi atunci aceste exluderi îi revin nudului proprietar.

(3)Conform aliniatului (3) uzufructul poate fi instituit în favoarea unei sau mai multor persoane concrete, cu condiţia ca aceste persoane să existe la momentul instituirii uzufructului.

În cazul când uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane, exercitarea dreptului de uzufruct poate fi efectuată în mod conjugat sau succesiv. În primul caz toţi titularii acestui drept folosesc obiectul şi percep de la el fructele împreună, în acelaşi timp şi în egală măsură, iar în al doilea – în mod succesiv, adică folosesc obiectul şi percep fructele într-o anumită ordine succesivă. De exemplu, dacă uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane în formă succesivă asupra unei vaci mulgătoare concrete din cireada ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane, apoi prima poate percepe laptele de dimineaţă, a doua – de la amează, iar a treia – de seară.

La fel poate fi instituită ordinea succesivă de percepere a laptelui în zilele săptămânii, de decadele lunii etc, sau în privinţa generaţiei ce o produce acest animal în primul an, în al doilea, în al treilea şi a. m.d.

Cu acelaşi succes şi în aceleaşi modalităţi (conjugat sau succesiv) poate fi instituită ordinea de percepere a dividendelor de la un pachet de acţiuni ce aparţin cu drept de proprietate altei persoane.