Codul lui da Vinci

Mona Lisa.

Împinse uşile mari de lemn, care se deschiseră uşor. Rămase în prag o clipă, cercetând cu privirea încăperea dreptunghiulară. Şi aici strălucea aceeaşi lumină palidă, roşiatică. Salle des Etats se afla într-unul dintre puţinele culs-de-sac ale muzeului ― pe un culoar care se înfunda, fiind singura sală în afara Marii Galerii. Pe peretele din faţa uşii ― unica intrare în încăpere ― trona un Botticelli de mari dimensiuni. Sub el, pe podea, o imensă canapea octogonală servea drept punct de respiro pentru miile de vizitatori ce se opreau aici pentru a admira cea mai de preţ comoară a Luvrului.

Chiar înainte de a intra, Sophie îşi dădu seama că din sală lipsea ceva. O lumină neagră. Privi din nou spre trupul inert al bunicului ei, înconjurat de cele mai variate dispozitive electronice. Dacă ar fi lăsat şi aici un mesaj, în mod cert l-ar fi scris cu un pix cu lumină neagră.

Trăgând adâncând aer în piept, o luă la fugă spre pata de lumină ce scălda cadavrul. Incapabilă să privească trupul bunicului ei, îşi con­centră atenţia asupra echipamentelor PTS. Găsi un pix cu ultravio­lete, îl puse în buzunarul jachetei şi fugi înapoi, spre Salle des Etats.

Ajunse la colţ, păşi peste prag şi se opri brusc. Din încăpere răzbătu până la ea sunetul neaşteptat al unor paşi înăbuşiţi. "E cine­va înăuntru!" O siluetă fantomatică ţâşni din pâcla roşiatică. Sophie sări înapoi, speriată.

― Aici erai !

Şoapta răguşită a lui Langdon străpunse aerul şi silueta se opri drept în faţa ei.

Uşurarea pe care o resimţi nu dură decât o clipă.

― Robert, ţi-am spus să fugi de aici! Dacă Fache...

― Unde ai fost?

― Am luat un pix cu lumină neagră, şopti ea, arătându-i-l. Dacă bunicul mi-a lăsat un mesaj aici...

― Sophie, ascultă!

Langdon încercă să-şi potolească tremurul vocii, în vreme ce ochii lui albaştri o priveau intens.

― Literele P.S... mai înseamnă şi altceva pentru tine? Orice altceva?

De teamă că vocile lor ar putea fi auzite de pe culoar, îl trase în sală şi închise uşile în urma lor, fără zgomot.

― Ţi-am spus, iniţialele înseamnă Prinţesa Sophie.

― Ştiu, dar le-ai mai văzut şi altundeva? Bunicul tău a folosit vreodată literele P.S. şi în alt fel? Ca o monogramă, pe hârtia de corespondenţă sau pe vreun obiect personal?

Întrebarea o surprinse. "Cum ar putea şti el una ca asta?" Sophie mai văzuse, într-adevăr, iniţialele acelea într-un fel de monogramă. Era cu o zi înainte de a noua ei aniversare. Pe furiş, scotocea prin casă în căutarea cadoului pe care avea să-l primească a doua zi. Nici atunci nu suferea secretele. "Ce mi-a luat bunicul anul acesta?" se întreba, scormonind prin toate sertarele şi dulapurile. "Mi-a cumpărat oare păpuşa pe care mi-o doresc? Şi unde o fi ascuns-o?"

Cum nu găsise nimic, fetiţa îşi adunase curajul necesar ca să cerceteze şi dormitorul bunicului. Ştia că nu are voie acolo, dar bunicul era jos, adormit pe canapea.

"O să trag puţin cu ochiul!"

Furişându-se pe vârfuri, atentă la podeaua de lemn care scârţâia, Sophie căutase în dulap, printre lucrurile bătrânului. Nimic. Sub pat... Tot nimic. Se apropiase de birou, deschisese sertarele unul câte unul, scotocind cu grijă în fiecare. "Aici trebuie să fie ceva pentru mine!" Ajunsese la sertarul de jos, dar nu găsise nici o păpuşă. Dezamăgită, trăsese de ultimul sertar şi dăduse la o parte nişte haine negre pe care nu le mai văzuse la el. Tocmai se pregătea să închidă sertarul, când ceva care lucea, auriu, îi atrase atenţia. Părea un ceas de buzunar, cu lanţ, dar ştia că bunicul nu purta aşa ceva. Inima începuse să-i bată cu putere când îşi dăduse seama ce trebuia să fie. "Un lănţişor!"

Sophie scosese lanţul din sertar, atentă să nu deranjeze ceva din cameră. Spre surprinderea ei, la capătul lanţului se afla o cheie de aur. Grea şi strălucitoare. Fascinată, o ridică în mână. Nu semănă cu nici una dintre cheile pe care le văzuse ea până atunci; majoritatea erau plate, cu zimţi ascuţiţi, dar aceasta avea un fel de tub triun­ghiular cu mici găurele de-a lungul lui. Capătul mare, auriu, avea forma unei cruci, dar mai deosebite ― cu braţele egale, ca semnul plus de la matematică. În mijlocul crucii era gravat un simbol ciudat ― două litere împletite şi un fel de desen floral.

― P.S., şoptise ea, încruntându-se.

"Ce-o mai fi şi asta?"

― Sophie? auzise vocea bunicului care stătea în prag.

Speriată, se întorsese şi scăpase cheia din mână, apoi rămăsese cu privirea plecată, temându-se să se uite în ochii bunicului.

― Îmi... îmi căutam cadoul de ziua mea, spusese neputându-l privi în ochi, conştientă că îi trădase încrederea în ea.

Mult timp ― ei i se păruse aproape o eternitate ― bunicul o privise tăcut, din uşă. În cele din urmă, oftase ândelung, necăjit:

― Ridic-o, Sophie.

Fetiţa se conformase. Bunicul se apropiase apoi de ea.

― Sophie, trebuie să respecţi intimitatea celorlalţi. Cu blândeţe, îngenunchease lângă ea şi-i luase cheia din mână, adăugând: Cheia aceasta este foarte importantă. Dacă ai fi pierdut-o...

Vocea calmă a bătrânului o făcea să se simtă şi mai vinovată.

― Îmi pare rău, grand-père. Foarte rău! Credeam că e un lănţişor pentru aniversarea mea.

Bunicul o privise în linişte câteva secunde:

― Îţi mai spun încă o dată, Sophie, fiindcă este foarte important. Trebuie să înveţi să respecţi intimitatea celor din jurul tău.

― Da, grand-père.

― Vom mai vorbi despre asta altădată. Acum, sunt în grădină nişte buruieni care trebuie smulse.

Fetiţa plecase în fugă.

A doua zi dimineaţa, nu primise nici un cadou de la bunicul ei. Nici nu mai aşteptase unul, după ceea ce făcuse. Dar nici măcar nu-i urase "La mulţi ani" ― toată ziua. Tristă, seara se retrăsese în camera ei. Când să se culce, pe pernă o aştepta un bileţel. Pe bileţel ― o ghicitoare simplă. Încă dinainte de a o dezlega, pe chipul ei apăruse un zâmbet. "Ştiu ce este!" Bunicul procedase la fel cu ea în dimineaţa de Crăciun.

"O vânătoare de comori!"

Nerăbdătoare, se concentrase asupra ghicitorii, până ce o dez­legă. Soluţia o ândrumase spre o altă aripă a casei, unde găsise un al doilea bileţel cu o a doua enigmă. O rezolvase şi pe aceasta, fugind spre următorul bileţel. Alergă de colo-colo prin casă, de la un indi­ciu la altul, şi ajunse şi la ultimul, care o trimitea din nou în dormi­torul ei. O luase la fugă pe scări, dăduse buzna în cameră şi încremenise în prag. Chiar în mijlocul încăperii, trona o bicicletă roşie, strălucitoare, cu o fundă prinsă de ghidon. Sophie ţipase în gura mare de bucurie.

― Ştiu că ţi-ai dorit o păpuşă, spusese bunicul, care îi zâmbea din colţul camerei. Dar m-am gândit că de bicicletă te vei bucura mai mult.

A doua zi, bunicul o învăţase să meargă cu bicicleta, alergând în urma ei pe aleea din faţa casei. Când Sophie o luase pe peluză şi se dezechilibrase, căzuseră amândoi în iarbă, rostogolindu-se şi râzând în hohote.

― Grand-père, îl îmbrăţişase fetiţa, îmi pare cu adevărat rău pen­tru cheie.

― Ştiu, drăguţa mea. Te-am iertat. Ştii bine ca nu pot să mă supăr pe tine. Bunicii şi nepoatele îşi iartă totdeauna greşelile.

Sophie ştia că n-ar trebui să întrebe, dar nu se putea stăpâni:

― Dar ce deschide? N-am mai văzut niciodată aşa o cheie! Era foarte drăguţă!

Bunicul tăcuse pentru câteva momente, iar fetiţa îşi dăduse seama că iar ezită să-i răspundă. "Grand-père nu minte niciodată."

― Deschide o cutie, replicase el în cele din urmă. O cutie în care păstrez multe secrete!

Sophie se bosumflase:

― Nu pot să sufăr secretele!

― Ştiu, dar acestea sunt secrete importante. Şi într-o zi vei învăţa să le apreciezi la fel de mult ca şi mine.

― Am văzut două litere pe cheie şi o floare!

― Da, este floarea mea preferată. I se spune fleur-de-lis. Avem şi noi în grădină. Cele albe. Noi le numim crini.

― Le ştiu! Sunt şi preferatele mele!

― Atunci, hai să facem o înţelegere.

Sprâncenele bunicului se ridicaseră ca de fiecare dată când avea de gând să o pună la încercare:

― Dacă poţi să păstrezi secretul despre cheia aceea şi niciodată n-o să mai pomeneşti despre ea, nici cu mine şi nici cu altcineva, într-o zi am să ţi-o dau ţie.

Sophie nu-şi putuse crede urechilor:

― Adevărat?!

― Promit! Când va veni vremea, cheia va fi a ta. De fapt, are înscris şi numele tău pe ea.

― Ba nu, se încruntase fetiţa. Acolo scrie P.S. Numele meu nu e P.S.!

Bunicul se uită atent prin preajma de parcă ar fi vrut să se asi­gure că nu-i ascultă nimeni, apoi îi răspunse în şoaptă:

― Bine, Sophie, dacă trebuie neapărat să ştii, P.S. e un cod; astea sunt iniţialele tale secrete.

Ea făcuse ochii mari:

― Am eu iniţiale secrete?

― Desigur! Nepoţelele au întotdeauna iniţiale secrete, pe care numai bunicii le cunosc.

― P.S.?

― Princesse Sophie, o ademeni el.

Fetiţa chicotise:

― Dar nu sunt o prinţesă!

― Pentru mine eşti!

Din ziua aceea, niciodată nu mai vorbiseră despre cheia aurie. Iar ea devenise pentru el Prinţesa Sophie.

În Salle des Etats, Sophie rămăsese tăcută, căzând pradă aminti­rilor dureroase.

― Iniţialele, insistă Langdon, privind-o straniu. Le-ai mai văzut undeva?

Parcă auzea şi acum cum vocea bunicului ei îi şoptea pe cori­doarele muzeului. "Să nu vorbeşti niciodată despre această cheie, Sophie. Nici cu mine şi nici cu altcineva." Îl trădase o dată, refuzând să-l ierte, şi acum se întreba dacă îi poate înşela iarăşi aşteptările. "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon." Bunicul voise ca americanul s-o ajute. Hotărâtă, înclină capul:

― Da, am mai văzut o dată iniţialele P.S. când eram mică.

― Unde?

― Pe ceva ce era foarte important pentru el, răspunse ea după o scurtă ezitare.

Langdon continua s-o privească în ochi, la fel de intens.

― Sophie, gândeşte-te bine, fiindcă e crucial. Îţi aminteşti daca iniţialele erau însoţite de un simbol? O fleur-de-lis?

Tânăra se trase un pas înapoi, surprinsă:

― Dar... cum de ştii asta?!

Langdon îşi coborî şi mai mult vocea:

― Sunt aproape sigur ca bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. O foarte veche şi tainică frăţie.

Sophie simţi un nod în stomac. Şi ea avea aceeaşi convingere. Timp de zece ani încercase să uite incidentul care îi confirmase ori­bila bănuială; văzuse atunci ceva de neimaginat. De neiertat.

― Acea fleur-de-lis, continuă Langdon, combinată cu inţialele P.S., constituie sigla oficială a frăţiei. Un fel de blazon al ei, dacă vrei.

― De unde ştii tu?

În sinea ei, Sophie se ruga să nu-l audă pe american spunând că şi el era membru.

― Am scris depre ordinul acesta. Studierea simbolurilor folosite de societăţile secrete este una dintre specializările mele. Frăţia se numeşte Le Prieuré de Sion ― "Stăreţia din Sion". Are sediul aici, în Franţa, dar atrage membri din întreaga Europă. De fapt, este una dintre cele mai vechi societăţi secrete care au supravieţuit până în zilele noastre.

Sophie nu auzise niciodată despre ea.

Langdon continuă să vorbească precipitat:

― Printre membrii ei s-au aflat unele dintre cele mai de seamă personalităţi culturale ale istoriei, oameni ca Botticelli, sir Isaac Newton sau Victor Hugo. Şi ― adăugă el după o pauză, pentru efect ― Leonardo da Vinci.

― Da Vinci a făcut parte dintr-o organizaţie secretă? îl întrebă Sophie, uluită.

― S-a aflat la conducerea ei între 1510 şi 1519, ca Mare Maestru al frăţiei ― fapt care ar putea explica pasiunea bunicului tău pentru opera lui. Între el şi Leonardo a existat un fel de relaţie de fraterni­tate istorică. Şi totul se potriveşte perfect cu fascinaţia amândurora pentru iconologia zeităţilor, păgânism, divinităţi feminine şi dis­preţul faţă de Biserică. Frăţia a fost recunoscută dintotdeauna pen­tru venerarea sacrului feminin.

― Vrei să spui că gruparea asta este, de fapt, un cult ce se închină unei zeiţe păgâne?

― Mai degrabă e cel mai reprezentativ cult de acest gen. În plus ― şi chiar mai important ― frăţia este cunoscută ca păstrătoarea unui secret străvechi ― unul care îi conferă o putere extraordinară.

În ciuda convingerii absolute care se citea în ochii lui Langdon, Sophie nu simţea decât neîncredere. "Un cult păgân secret?! Condus odinioară de Leonardo da Vinci'?!" Totul părea o culme a absur­dităţii. Şi totuşi, în vreme ce raţiunea ei refuza să creadă, gândurile îi zburară cu zece ani în urma, la noaptea în care îl surprinsese din greşeală pe bunicul ei şi văzuse ceea ce nici acum nu putea accepta. "Asta să fie oare explicaţia...?"

― Identitatea membrilor actuali ai ordinului este păstrată sub un secret strict, dar floarea de crin şi iniţialele P.S. pe care le-ai văzut în copilărie constituie o dovadă clară. Nu pot aparţine decât frăţiei Le Prieuré de Sion.

Sophie îşi dădu seama că Robert Langdon ştia despre bunicul ei mult mai multe decât îşi închipuise ea. Americanul avea o sumede­nie de cunoştinţe pe care i le putea împărtăşi, dar locul în care se aflau nu era tocmai potrivit.

― Nu-mi pot permite să-i las să pună mâna pe tine, Robert! Avem încă multe de discutat. Trebuie să fugi!

Profesorul nu auzi decât murmurul slab al glasului ei. Nu avea de gând să fugă nicăieri; de fapt, acum era pierdut într-o cu totul altă lume. O lume în care secrete străvechi răzbăteau la suprafaţă, iar istorii uitate se profilau printre umbrele trecutului.

Încet, de parcă s-ar fi mişcat pe sub apă, întoarse capul şi privi prin ceaţa roşiatică spre Mona Lisa:

― Fleur-de-lis... "floarea Lisei"... Mona Lisa.

Totul se îmbina perfect, ca o simfonie tăcută ce amintea de cele mai tainice secrete ale Stăreţiei din Sion şi de Leonardo da Vinci.

La câţiva kilometri depărtare, pe malul Senei, dincolo de Domul Invalizilor, şoferul unui camion cu remorcă dublă frână bruscând la ve­derea armelor îndreptate asupra lui prin parbriz. Buimac, omul privi cum un căpitan al Poliţiei Judiciare, cuprins parcă de o turbare neaşteptată, înhăţă o bucata de săpun din remorca lui şi, cu un mârâit gutural, o azvârle în apele învolburate ale Senei.

24
Silas îşi ridică privirea spre vârful obeliscului, înghiţind parcă din priviri coloana masivă de marmură. De emoţie, muşchii i se încordaseră. Cercetă încă o dată împrejurimile, ca să se asigure că este singur în biserică, şi apoi îngenunche la baza coloanei, nu din cucernicie, ci din necesitate.

"Cheia de boltă este ascunsă sub Linia Rozei.

La baza obeliscului din biserica Saint-Sulpice."

Toate victimele sale spuseseră acelaşi lucru.

Aşezat în genunchi, pipăi pardoseala de piatră. Nu se vedea nici o fisură sau vreun alt semn care să indice că ar exista o dală de­taşabilă, aşa că începu să ciocănească uşor, cu încheieturile degetelor, în podea. Urmând direcţia benzii de alamă spre obelisc, luă fiecare dală în parte. În cele din urmă, una dintre ele scoase un sunet aparte.

"E un loc gol dedesubt!"

Silas zâmbi. Victimele lui îi spuseseră adevărul.

Ridicându-se, privi în jur, căutând ceva cu care să desprindă plăcile din pardoseală.

Sus, în balcon, sora Sandrine îşi înăbuşi un strigăt de sur­prindere. Cele mai negre temeri ale sale se adeveriră. Vizitatorul nocturn nu era deloc ceea ce părea. Misteriosul călugăr venise la Saint-Sulpice cu o misiune.

O misiune secretă.

"Dar nu eşti singurul care are secrete", şopti ea, ca să n-o audă.

Sora Sandrine Bieil se afla aici pentru a îngriji lăcaşul sfânt, dar şi pentru a-l ocroti. Iar în această noapte, străvechea roată se pusese în mişcare. Sosirea acestui necunoscut la poalele obeliscului era un semnal din partea frăţiei.

"Un strigăt mut de suferinţă."

25
Ambasada SUA din Paris este găzduită într-un ansamblu compact de clădiri pe Avenue Gabriel, puţin mai spre nord de Champs-Elysées. Vastul complex care se întinde pe mai bine de două hectare este con­siderat teritoriu american; cu alte cuvinte, toţi cei aflaţi în perimetrul său se află sub incidenţa aceloraşi legi cărora li se supun cetăţenii americani în propria ţară.

Operatoarea de noapte a centralei telefonice de la ambasadă citea ediţia internaţională a revistei Time, când în birou se auzi zbârnâitul familiar.

― Ambasada SUA, răspunse ea.

― Bună seara. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

Cel care sunase vorbea într-o engleză cu accent franţuzesc şi, în ciuda adresării politicoase, tonul lui părea oarecum rigid, oficial.

― Mi s-a spus că aveţi pentru mine un mesaj telefonicând pe sistemul automat de preluare. Mă numesc Langdon. Din păcate, mi-am uitat codul de acces. V-aş fi recunoscător dacă m-aţi putea ajuta.

Operatoarea tăcu o clipă, nedumerită.

― Îmi pare rău, domnule. Mesajul dumneavoastră este probabil foarte vechi. Sistemul automat a fost desfiinţat acum doi ani, din motive de securitate. Şi, în plus, toate codurile de acces sunt formate mai nou din cinci cifre. Cine v-a spus că avem un mesaj pentru dumneavoastră?

― Deci nu aveţi un sistem automat de preluare a mesajelor?

― Nu, domnule. Orice mesaj este preluat şi scris pe hârtie de unul dintre operatorii noştri. Cum spuneaţi că vă numiţi?

Dar omul închisese deja.

Bezu Fache se plimba furios pe malul Senei, total debusolat. Era sigur că-l văzuse pe Langdon când formase un număr local, tastând un cod de trei cifre şi ascultând apoi o înregistrare. "Dar dacă nu a sunat la ambasadă, cui mama dracului i-a telefonat?!"

Chiar în acel moment, când privirea îi căzu pe propriul său celu­lar, îşi dădu seama că are răspunsul în mână. "Americanul a sunat de pe telefonul meu!"

Accesând meniul aparatului, acesta afişă lista apelurilor recente şi identifică imediat numărul la care sunase Langdon.

Un număr de Paris, urmat de codul 454.

― Tastă la rândul lui cifrele şi aşteptă.

Într-un târziu îi răspunse o voce de femeie: "Bonjour, vous êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais..."

Bezu Fache simţi cum sângele îi clocoteşte, în vreme ce tastă codul 4-5-4.

26
În ciuda reputaţiei sale, Mona Lisa nu măsoară decât aproximativ cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mică decât reproducerile sale care se vând în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expusă pe peretele dinspre nord-vest în Salle des Etats, în spatele unui panou protector din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictată pe un suport din lemn de plop, atmosfera înceţo­şată, aparent ireală a tabloului a fost atribuită tehnicii sfumato folosite de Leonardo, în care formele par a se dizolva unele în altele.

De când a fost expusă prima dată la Luvru, Mona Lisa ― La Joconde, cum i se spune în Franţa ― a fost furată de două ori, ultima dată în 1911, când a dispărut din Le Salon Carré, supranumit de francezi "La salle impénétrable". Parizienii plângeau pe străzi, iar în ziare apăreau arti­cole în care hoţii erau imploraţi să returneze tabloul. Doi ani mai târziu, Mona Lisa a fost descoperită ascunsă în peretele fals al unui cufăr găsit într-o cameră de hotel din Florenţa.

Lămurind-o pe Sophie că nu va fugi din muzeu sub nici o formă, Langdon privi spre peretele de nord-vest al sălii. Tabloul se afla la douăzeci de metri în faţa lor, când Sophie aprinse lanterna cu lumină neagră şi începu să mature metodic podeaua cu fascicu­lul purpuriu, în căutarea unui indiciu scris de bunicul ei cu cerneală luminiscentă.

Lângă ea, Langdon simţea deja fiorii de emoţie care-i însoţeau de fiecare dată întâlnirea cu marile opere de artă. Mijindu-şi ochii, în­cercă să străbată cu privirea dincolo de cercul de lumină violetă. În stânga, se zărea masa octogonală a canapelei, ca o insulă întunecată pe marea calmă a parchetului.

Deja putea distinge caseta de sticlă protectoare de pe perete. În spatele ei, ca în izolarea unei celule de închisoare, se afla cea mai celebră pictură din lume.

Langdon ştia bine că unicitatea ei printre operele de artă nu avea nimic de-a face cu surâsul enigmatic al personajului şi nici cu interpretările care de care mai misterioase ale diverşilor istorici de artă, mai mult sau mai puţin profesionişti. Mona Lisa era celebră pur şi simplu fiindcă Leonardo declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa. Purtase pânza cu el în toate călătoriile pe care le făcuse şi, întrebat de ce, le răspundea că nu se poate despărţi de această sublimă expresie a frumuseţii feminine.

Cu toate acestea, mulţi specialişti bănuiau că aprecierile lui da Vinci nu aveau nici o legătură cu măiestria sa artistică. De fapt, tabloul era doar un banal portret realizat în tehnica sfumato. Vene­raţia cu care îl privea autorul său deriva ― susţineau mulţi istorici de artă ― din ceva mult mai profund: un mesaj ascuns "printre rândurile" picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una dintre cele mai ingenioase şi mai bine documentate glume cu poantă ascunsă. Amestecul ei complex de duble înţelesuri şi aluzii spirituale fusese dezvăluit pe larg în nenumărate lucrări de istorie a artei şi, cu toate acestea, în mod surprinzător, publicul considera şi astăzi surâsul ei ca fiind chintesenţa misterului.

"Nu-i nici un mister aici", îşi spuse Langdon în timp ce se apropia de tablou. "Nici un mister."

Nu cu mult timp în urmă, profesorul dezvăluise secretul Gio­condei în faţa unui public cât se poate de neobişnuit ― câţiva deţinuţi de la Penitenciarul Essex County. Seminarul susţinut în închisoare făcuse parte dintr-o iniţiativă a Universităţii Harvard, menită să introducă un plus de educaţie în sistemul penitenciar american ― "Cultură pentru condamnaţi", cum o numeau colegii lui.

În faţa proiectorului instalat în biblioteca închisorii, profesorul dis­cutase despre secretul Mona Lisei cu deţinuţii care doriseră să participe la seminar, oameni duri şi neciopliţi, însă surpinzător de interesaţi.

― Observaţi, vă rog, îi îndemnase Langdon apropiindu-se de ima­ginea proiectată pe perete, că fundalul nu este deloc uniform. Da Vinci a pictat linia orizontului în partea stângă mult mai jos decât în dreapta.

― A dat-o-n bară? întrebase unul dintre deţinuţi.

Profesorul râsese uşor:

― Nu. Nu prea obişnuia Leonardo să greşească. De fapt, a fost un mic trucând al lui. Fiindcă peisajul de fundal în partea stângă este pictat puţin mai jos, Mona Lisa pare mai mare văzută dinspre stânga decât dinspre dreapta. O mică glumă a unui maestru. În mod tradiţional, conceptelor de masculin şi feminin li se atribuie ori­entări diferite ― stânga aparţine femininului, iar dreapta masculi­nului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a procedat astfel încât Gioconda lui să pară mai maiestuoasă pri­vită din stânga.

― Auzisem eu că a fost poponar! exclamase un tip mărunţel, cu cioc.

― Ei, istoricii obişnuiesc s-o spună puţin altfel, dar într-adevăr, Leonardo da Vinci a fost homosexual.

― Şi de-aia avea ideile alea cu chestiile feminine?

― Mai bine spus, da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin şi feminin. El credea că sufletul uman nu poate ajunge la iluminare decât dacă deţine deopotrivă elemente feminine şi masculine.

― Ca fetiţele cu cocoşei, adică?

Remarca stârnise hohote de râs în sală. Langdon se gândise o clipă să facă o paranteză etimologică despre termenul hermafrodit şi conexiunile sale cu Hermes şi Afrodita, dar ceva îi spunea că şi-ar fi răcit gura de pomană.

― Hei, domnule Langford, strigase un musculos. Este adevărat că Mona Lisa e, de fapt, portretul lui da Vinci în rochie? Eu aşa am auzit.

― Posibil. Leonardo era un farsor de primă clasă şi analizele computerizate ale tabloului şi ale autoportretelor artistului au rele­vat unele puncte de o similaritate uimitoare. Însă, indiferent care a fost intenţia pictorului, Gioconda nu este nici bărbat, nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate; e o îmbinare a ambelor principii.

― Eşti sigur că toată chestia de-o spuseşi nu-i doar un fel împopoţonat de-a zice că Mona Lisa asta e o tipesă urâtă?

Langdon izbucnise în râs:

― Poate că ai dreptate. Însă Leonardo da Vinci ne-a lăsat un indi­ciu care sugerează clar că pictura sa este, într-adevăr, androgină. A au­zit vreunul dintre voi despre un zeu egiptean pe nume Amon?

― Păi, da! strigă musculosul. Era zeul fertilităţii masculine!

Profesorul rămăsese uluit.

― Aşa scrie pe toate cutiile cu prezervative Amon, explică mata­hala, rânjind larg. Au desenat pe faţă un tip cu cap de berbec şi scrie că e zeul egiptean al fertilităţii.

Langdon nu cunoştea respectiva marcă, dar era bucuros să afle că fabricanţii încercau astfel să mai culturalizeze masele.

― Excelent! Amon era reprezentat, într-adevăr, ca un om cu cap de berbec, iar promiscuitatea şi coarnele sale curbate au dat naştere termenului argoticând horny din limba engleză, care desemnează un ins excitat sexual.

― Pe bune?

― Pe bune! Şi ştiţi care era corespondentul feminin al lui Amon? Care era zeiţa egipteana a fertilităţii'?

Întrebarea lui rămăsese fără răspuns.

― Era Isis, continuă profesorul. Prin urmare, avem zeul mas­culin, Amon ― continua el, scriind numele pe o hârtie în dreptul proiectorului. Şi avem totodată divinitatea feminină, Isis. Pictogra­mă acesteia din urmă era numită în antichitate L'ISA.

Sfârşind de scris, se trăsese într-o parte, pentru ca toată lumea din sala să poată vedea bine:

"amon l'isa"
― Vă sună cunoscut?

― Mona Lisa... mânca-ţi-aş! bâiguise unul dintre deţinuţi.

― Prin urmare, domnilor, pe lângă faptul că figura Mona Lisei este androgină, numele ei e o anagramă a comuniunii divine dintre mas­culin şi feminin. Acesta, prieteni, este micul secret al lui da Vinci şi totodată motivul pentru care Gioconda surâde atât de enigmatic.

― Bunicul meu a fost aici, spuse Sophie lăsându-se bruscând să cadă în genunchi, la nici trei metri distanţă de tablou.

Cu o mână tremurândă, îndrepta fasciculul de lumină neagră asupra unui loc anume pe podea.

La început, Langdon nu văzu nimic. Apoi, îngenunchind alături de ea, zări o picătură minusculă de lichid uşor fosfores­cent. Cerneală? Brusc, îşi aminti pentru ce anume era folosită, de fapt, lumina neagră. Sânge. Sophie avea dreptate: Jacques Saunière trecuse într-adevăr prin faţa Mona Lisei înainte de a-şi da sfârşitul.

― N-ar fi venit aici dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat, şopti ea, ridicându-se. Ştiu sigur că mi-a lăsat un mesaj în sala aceasta.

Apropiindu-se cu paşi repezi de tablou, lumină parchetul chiar în faţa casetei, legănând lanterna în stânga şi-n dreapta.

― Nu-i nimic aici!

În acea clipă, Langdon zări o vagă licărire purpurie pe plexiglasul protector din faţa tabloului. Prinzând mâna lui Sophie, dirijă fasciculul de lumină direct spre Mona Lisa.

Amândoi încremeniră.

Pe plasticul transparent, şase cuvinte licăreau purpurii, supra­puse pe figura zâmbitoare a Giocondei.

27
Aşezat la biroul lui Saunière, locotenentul Collet asculta la tele­fonul pe care şi-l presa pe ureche. "Am înţeles oare bine?"

― O bucată de săpun?! Dar cum a aflat Langdon despre dispozi­tivul de localizare?

― Sophie Neveu, replică Fache. Ea i-a spus.

― Poftim?! De ce?

― A naibii de bună întrebare, dar tocmai am ascultat o înregis­trare care demonstrează că ea i-a vândut pontul.

Collet rămăsese mut. "Ce era în capul femeii ăleia?" Avea Fache într-adevăr dovezi că Sophie Neveu se amestecase într-una dintre operaţiunile DCPJ? Pe lângă faptul că avea să fie concediată, o aştepta şi închisoarea.

― Dar, căpitane... Atunci, unde e Langdon acum?

― S-a declanşat între timp vreuna dintre alarmele de incendiu?

― Nu.

― Şi nimeni n-a ieşit pe sub grilajul Marii Galerii?

― Nimeni. Am postat acolo un ofiţer din echipa de securitate a Luvrului. Exact aşa cum aţi cerut.

― Bine, înseamnă că Langdon se află încă în Marea Galerie.

― Înăuntru? Dar ce naiba face acolo?

― Ofiţerul acela este înarmat?

― Da, domnule. Este un ofiţer superior.

― Trimite-l înăuntru. Oamenii mei nu pot reveni la obiectiv mai devreme de câteva minute şi nu vreau ca Langdon să iasă între timp. Şi, adaugă Fache după o scurtă pauză, spune-i ofiţerului că agentul Neveu este probabil înăuntru, împreună cu americanul.

― Credeam că agentul Neveu a plecat.

― Ai văzut-o dumneata plecând?

― Nu, domnule, însă...

― Ei bine, nimeni n-a văzut-o ieşind. Toată lumea a vazut-o doar când a intrat.

Collet era uluit de ândrăzneala tinerei. "Să fie încă aici, în muzeu?"

― Ocupă-te! ordona căpitanul. Vreau să-i am pe Langdon şi pe Neveu în bătaia puştii când mă întorc.

Când camionul demară, Bezu Fache îşi adună oamenii. Robert Langdon se dovedise un os greu de ros în seara asta şi, dacă îl ajuta Sophie Neveu, avea să fie, probabil, mult mai greu de prins decât îşi închipuise el.

Şi căpitanul nu voia să rişte sub nici o formă.

Pentru mai multă siguranţă, îşi împărţi echipa în două şi îi trimise pe primii înapoi la Luvru; ceilalţi oameni urmau să supravegheze singurul loc din Paris în care americanul ar fi putut găsi adăpost.

28
În Salle des Etats, Langdon privea uluit cele şase cuvinte ce licăreau pe caseta de plexiglas. Textul părea să plutească în aer şi arunca o umbră tremurată pe chipul enigmaticând al Mona Lisei.

― Le Prieuré, şopti Langdon. Asta demonstrează că bunicul tău era membru al ordinului!

Sophie îl privi nedumerită:

― Vrei sa spui că înţelegi fraza asta?

― E perfectă, încuviinţă el. Afirmă în mod clar unul dintre prin­cipiile fundamentale ale frăţiei!

Deloc lămurită, Sophie studie mesajul ce licărea pe chipul Giocondei:
"SO DARK THE CON OF MAN!"

"ATÂT DE NEGRU RENGHIUL PENTRU OM!"

― Tradiţia venerării divinităţii feminine, continuă Langdon, se bazează pe credinţa că primii capi ai Bisericii Creştine au jucat un renghi omenirii, răspândind minciuni care defăimau latura femi­nină, înclinând balanţa în favoarea celei masculine.

Sophie rămase tăcută, fără să-şi ia ochii de la mesajul scris.

― Confreria crede că împăratul Constantin cel Mare şi succesorii săi au convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creştinis­mul patriarhal, prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin şi elimina pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă.

Ândoiala persista încă pe chipul lui Sophie.

― Bunicul m-a ândrumat aici, spre aceste cuvinte. Sunt sigură că a încercat să-mi spună mai mult decât atât!

Profesorul înţelese la ce se referea. "Crede că şi acesta e tot un cod!" Dacă exista un înţeles ascuns în mesajul lui Saunière, Lang­don nu s-ar fi putut pronunţa deocamdată; mintea lui încă se chinuia să pătrundă sensul evident al cuvintelor.

"«Atât de negru renghiul pentru om»! Negru, într-adevăr."

Nimeni nu nega uriaşele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne, însă istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de "reeducare" a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite.

Inchiziţia Catolică publicase cea mai sângeroasă carte din istoria omenirii. Malleus Maleficarum ― sau Barosul vrăjitoarelor ― îi ândoctrinase pe oameni ideea "pericolului reprezentat de femeile liber-cugetătoare" şi instruise clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura şi distruge. În categoria "vrăjitoarelor", Biserica includea toate femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele şi, în general, orice femeie "suspect de interesată de natură". Moaşele erau şi ele ucise din cauza practicilor lor eretice, pentru că îşi foloseau cunoştinţele medicale pentru a uşura durerile naşterii ― o suferinţă, susţineau reprezentanţii Bisericii, care nu era altceva decât bineme­ritata pedeapsă a lui Dumnezeu pentru ândrăzneala Evei de a gusta din Mărul Cunoaşterii, făcându-se astfel vinovată de păcatul origi­nar. În decursul celor trei sute de ani de vânătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei.

Iar propaganda şi vărsarea de sânge îşi arătaseră roadele.

Lumea de azi era o dovadă vie a acestui fapt.

Odinioară considerate un element esenţial al iluminării spiri­tuale, femeile fuseseră alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacră numită Hieros Gamos ― uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual ― fusese defăi­mată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului, săvârşită în colaborare cu unealta favorită a acestuia... femeia.

Nici măcar asocierea femininului cu partea stângă a trupului nu a scăpat de ponegrire. În Franţa şi Italia, cuvintele pentru "stânga" ― gauche şi respectiv sinistra ― au căpătat semnificaţii profund nega­tive, în vreme ce reciprocele lor de dreapta amintescând de dreptate, drept şi dexteritate. Chiar şi astăzi, mişcările politice radicale sunt considerate de stânga, gafele şi greşelile sunt numite stângăcii, iar tot ce e malefic este şi sinistru.

Vremurile divinităţii feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate. Pământul-Mamă devenise o lume a bărbaţilor, iar zeii dis­trugerii şi ai războiului îşi luau ce li se cuvenea. Jumătatea masculină se dezlănţuise timp de două mii de ani, neînfrânată de perechea ei feminină. Stăreţia din Sion considera că aceasta anihilare a sacrului feminin din viaţa modernă este vinovată pentru ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi ― "viaţă dezechilibrată", adică situaţia instabilă din lumea de azi, marcată de conflicte perma­nente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletoră de grupuri misogine şi o lipsă sporită de respect faţă de Pământul-Mamă.

― Robert! răsună şoapta intensă a lui Sophie, care-l trezi din reverie. Vine cineva!

Pe culoar se auzeau paşi care se apropiau.

― Aici!

Sophie stinse lanterna şi fu înghiţită de întuneric.

Pentru o clipă, Langdon încremeni, când se pomeni singur în beznă. "Aici... unde?" Imediat însă începu să desluşească silueta ei care alerga spre mijlocul încăperii şi apoi se ascunse după cana­peaua octogonală. Se pregătea să-i urmeze exemplul, când o voce bubui în prag, îngheţându-l:

― Arrêtez!

Unul dintre agenţii de pază ai Luvrului se apropia cu revolverul îndreptat spre pieptul lui. Instinctiv, profesorul ridică mâinile:

― Couchez-vous! "La pământ!"

Într-o frântură de secundă, se trânti la podea cu faţa în jos. Paznicul se repezi la el şi-i depărtă picioarele, lovindu-l cu bocancul.

― Mauvaise idée, monsieur Langdon, îi spuse, apăsându-i ţeava pistolului în ceafă. Mauvaise idée!

Întins pe burtă, cu braţele şi picioarele răşchirate pe parchet, Lang­don nu găsi tocmai amuzantă ironia poziţiei sale. "Omul Vitruvian", murmură ca pentru sine. "Doar că eu stau cu faţa în jos."

29
În Biserica Saint-Sulpice, Silas luă sfeşnicul greu de fier de la altar şi se apropie cu el de obelisc; îl putea folosi cu succes în chip de berbece. Localiză din nou dala de marmură care sunase a gol, dar îşi dădu seama că n-o va putea desprinde de la locul ei fără zgomot.

Fier pe marmura. Ecoul s-ar propaga până în centrul cupolei!

Daca l-ar auzi călugăriţa? Probabil că deja adormise, dar Silas nu voia să rişte. Căută ceva din pânză pentru a înfăşura metalul, nu găsi decât acoperâmântul de in al altarului, pe care nu avea de gând să-l rupă, oricum. "Sutana mea", găsi el soluţia. Ştiindu-se singur în biserică, dezlegă baierele şi îşi scoase veşmântul larg şi lung. Icni uşor când fibrele de lână se dezlipiră cu greu de rănile lui proaspete de pe spate.

Rămas numai cu fâşia de pânză din jurul şalelor, înfăşură sutana pe capătul sfeşnicului şi, ţintind în mijlocul dalei de marmură, lovi cu putere. Un bubuit înfundat. Piatra nu cedă. Lovi încă o dată. Acelaşi bubuit ândepărtat se auzi, de această dată însoţit însă de un trosnet uşor. La a treia lovitură, dala se sparse în sfârşit şi bucăţile de marmură căzură în golul de dedesubt.

"Un compartiment!"

Ândepărtă grăbit resturile sfărâmate şi privi înăuntru. Sângele îi zvâcnea cu frenezie în vene când îngenunche în faţa nişei. Întinzându-şi braţul alburiu, începu să pipăie prin interior.

La început nu simţi nimic. Pardoseala compartimentului era goală şi netedă. Dar, înfundându-şi braţul mai mult, până sub nivelul benzii de alamă, atinse ceva. Un fel de placă groasă, din piatră. Prin­zând-o cu degetele, o scoase cu grijă afară. Apoi se aşeză lângă deschidere şi examină tăbliţa ― o mică lespede cu margini neregu­late, pe care erau gravate câteva cuvinte. Pentru o clipă, avu impre­sia că este un fel de Moise al timpurilor moderne.

Textul îl surprinse. Se aşteptase să găsească pe cheia de boltă o hartă sau nişte instrucţiuni complicate, poate chiar cifrate. Pe tăbliţa aceasta însă, se afla o inscripţie cât se poate de laconică:

"Iov XXXVIII, 11"

"Un verset din... Biblie?" Simplitatea diavolească a indiciului era uluitoare. Ascunzătoarea tainică a ceea ce căutau ei era încifrată într-un verset din Biblie?! Frăţia nu se dăduse în lături de la nimic pentru a-şi bate joc de cei drept-credincioşi!

"Iov. Capitolul treizeci şi opt. Versetul unsprezece."

Deşi nu-şi amintea pe dinafară versetul, ştia că întreaga Carte a lui Iov se referea la istoria unui om a cărui credinţă în Dumnezeu supravieţuise unor încercări grele şi repetate. "Se potriveşte", îşi spuse, aproape incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea.

Privind peste umăr, de-a lungul strălucitoarei Linii a Rozei, nu-şi putu reţine un zâmbet. Chiar în mijlocul altarului, sprijinită pe un suport auriu şi deschisă pe la mijloc, se afla o uriaşă Biblie, legată în piele.

Sus, în balcon, sora Sandrine tremura. Cu doar câteva clipe în urmă voise să fugă şi să-şi ducă la ândeplinire ordinele pe care le primise de mult, când, pe neaşteptate, omul din biserică îşi scosese sutana. Văzându-i pielea albicioasă ca de alabastru, abia îşi putuse înăbuşi un strigăt de surprindere şi oroare. Spinarea lată a omului era dungată de tăieturi lungi, sângerii. Chiar şi de la distanţa aceea, îşi dădea seama că rănile erau proaspete.

"Omul acesta a fost biciuit fără milă!"

Iar din coapsa lui, prinsă în cilice, încă mai picura sânge. "Ce fel de Dumnezeu ar vrea ca un trup să fie pedepsit într-un asemenea hal?!" Sora Sandrine n-ar fi putut înţelege niciodată rostul ritualurilor pe care le practicau membrii Opus Dei. Însă nu aceasta era cea mai mare grijă a ei acum. "Opus Dei caută cheia de boltă." Cum aflaseră despre ea, femeia nu-şi putea da seama şi, oricum, nu avea vreme să se gândească la asta acum.

Călugărul îşi îmbrăcă din nou sutana şi, strângându-şi la piept preţiosul său trofeu, se apropie de altar.

Fără cel mai mic zgomot, sora Sandrine ieşi din balcon şi se îndreptă în fugă spre camera ei. Îngenunche pe podea şi începu să pipăie pe sub patul mare din lemn şi găsi plicul sigilat pe care îl ascunsese acolo cu ani în urmă.

Îl rupse cu mişcări înfrigurate. Înăuntru se aflau patru numere de telefon din Paris.

Tremurând, începu să formeze.

În biserică, Silas aşeză tăbliţa de piatră pe altar şi se întinse după Biblie. Degetele lui albe erau foarte transpirate, lipicioase. Frunzări Vechiul Testament şi ajunse la "Cartea lui Iov". Capitolul treizeci şi opt. Căută versetul unsprezece, încercând să anticipeze cuvintele pe care avea să le citească.

"Ele ne vor arăta calea!"

Găsi rândul dorit. Erau numai şapte cuvinte. Nedumerit, le mai giti o dată, şi încă o dată, cu strania impresie că, totuşi, ceva era greşit. Cumplit de greşit. Versetul era clar:

"PÂNĂ AICI VEI AJUNGE ŞI NICIDECUM MAI DEPARTE."

30
Ofiţerul de pază Claude Grouard tremura de furie aţintindu-şi arma spre ceafa prizonierului său care era întins pe podea în faţa Mona Lisei'. "Ticălosul ăsta l-a ucis pe Jacques Saunière!" Custodele îi fusese ca un tată mult-iubit lui şi colegilor săi.

Acum, Grouard nu voia nimic mai mult decât să apese pe trăgaci şi să înfigă un glonţ în spinarea lui Robert Langdon. În calitatea lui de ofiţer superior, era unul dintre puţinii paznici care purtau asupra lor o armă încărcată. Totuşi, se mai linişti la gândul că uciderea pri­zonierului ar fi o soartă mult prea blândă în comparaţie cu ce îi pregătea Bezu Fache şi sistemul penitenciar francez.

Grouard îşi desprinse de la brâu staţia de emisie-recepţie şi încercă să-şi contacteze colegii pentru a cere întăriri, dar în receptor nu se auzeau decât pârâituri. Sistemele de securitate electronică din această încăpere afectau de fiecare dată comunicările radio. "Tre­buie să mă apropii mai mult de uşă." Fără a-şi coborî arma, începu să se dea încet înapoi. La al treilea pas însă, încremeni.

"Ce dracului mai e şi asta?!"

Un miraj inexplicabil se înfăptui undeva, aproape de mijlocul încăperii. O siluetă. Mai era cineva în camera? O femeie se mişca în întuneric, înaintând repede spre peretele opus. În faţa ei, un fascicul de lumina purpurie se legăna pe podea înainte şi înapoi, de parcă femeia ar fi căutat ceva folosind o lanterna colorată.

― Qui est là? strigă Grouard, simţind pentru a doua oară în ultimele treizeci de secunde cum un val de adrenalina îi năvăleşte în vene.

Brusc, nu mai ştia încotro să-şi îndrepte arma sau în ce direcţie s-o apuce.

― PTS, replică o voce feminina calmă.

"Police Technique et Scientifique?! Credeam că toţi agenţii au plecat!" Era lac de sudoare. Acum îşi dădu seama că fasciculul pur­puriu venea de la o lanternă cu lumină ultravioletă, obişnuită în do­tarea echipelor PTS; totuşi, nu înţelegea ce caută DCPJ în sala aceasta.

― Votre nom! ceru el, convins că era ceva în neregulă la mijloc. Répondez!

― C'est moi, Sophie Neveu!

Undeva, în mintea lui Grouard se aprinse un beculeţ. "Sophie Neveu'?" Aşa o chema pe nepoata lui Saunière, parcă. Obişnuia ade­sea să vină pe aici în copilărie, dar asta fusese cândva, demult. "Nu se poate să fie ea!" Şi chiar dacă ar fi fost Sophie Neveu, putea avea oare încredere în ea? Grouard auzise despre ruptura survenită între custode şi nepoata lui.

― Ştii cine sunt, adăugă femeia. Şi nu Robert Langdon este cel care l-a ucis pe bunicul meu. Crede-mă!

Ofiţerul nu avea însă de gând s-o creadă pe cuvânt. "Am nevoie de întăriri." Încercă din nou să ia legătura, dar degeaba. Se afla încă la vreo douăzeci de metri de uşă şi, cu arma aţintită spre american, începu din nou să se îndrepte spre ieşire. În faţa lui, Sophie Neveu ridică lanterna spre un tablou de mari dimensiuni aflat pe zidul din faţa Mona Lisei.

Pricepând despre ce pictură era vorba, Grouard sughiţă surprins.

"Ce Dumnezeu face femeia aia acolo?!"

În celălalt capăt al sălii, Sophie simţea cum broboane de sudoare îi scăldau fruntea. Langdon încă era întins pe podea. "Rezistă, Robert! Sunt aproape gata!" Ştiind că paznicul n-ar trage nici în el şi nici în ea, îşi îndreptă întreaga atenţie spre ceea ce căuta, studiind zona adiacentă unui tablou anume ― un alt da Vinci. Dar în lumina ultravioletă a lanternei nu zări nimic deosebit. Nici pe perete, nici pe podea şi nici pe respectiva pânză.

"Dar trebuie să fie ceva aici!"

Era sigură ca descifrase corect intenţiile bunicului ei.

"Ce altceva ar fi putut să-mi sugereze?"

Capodopera pe care o cerceta acum era o pânză înaltă de un metru şi jumătate. Da Vinci îi înfăţişase aici pe Fecioara Maria, aşezată într-o poziţie aparent incomodă, împreună cu pruncul Iisus, pe Ioan Botezătorul şi pe îngerul Uriel care stătea pe un vârf de stâncă. Când era mică, ori de câte ori trecea prin faţa Mona Lisei, bunicul profita de ocazie pentru a o atrage şi spre aceasta pictură.