Codul lui da Vinci

"Grand-père, aici sunt! Dar nu înţeleg!"

În spate, îl auzea pe Grouard încercând să comunice prin staţie cu colegii săi.

"Gândeşte!"

Îi reveni în minte mesajul scris pe caseta protectoare a Giocondei: "Atât de negru renghiul pentru om!" Tabloul pe care îl privea acum nu era apărat de o casetă din sticlă pe care să poată fi scris un mesaj şi Sophie ştia că bunicul ei n-ar fi distrus niciodată o operă de artă scriind direct pe pânză. "Cel puţin, nu pe faţa pânzei." Brusc, privirea îi zbură spre cablurile ce atârnau din plafon şi îl susţineau.

"Asta să fie oare?" Îşi puse mâinile pe marginea stângă a ramei şi începu să o tragă spre ea. Pictura era de mari dimensiuni şi apă­rătoarea din spate se ândoi. Sophie îşi strecură capul şi umerii între tablou şi perete. Ridică lanterna şi cercetă dosul pânzei.

În câteva secunde, îşi dădu seama că sperase în van. Nu era scris nimic acolo. Nici un text cu litere purpurii; doar spatele maroniu al unei pânze vechi, care...

"Stai puţin!"

Ca o părere, zări o slabă lucire metalică aproape de marginea de jos a armăturii ramei. Obiectul era mic, ândesat pe jumătate în spaţiul dintre pânză şi ramă. Un lanţ de aur strălucitor atârna.

Uluită, Sophie îşi dădu seama că lanţul era prins de o cheie aurie, pe care o cunoştea de undeva. Capul lat şi ornat al cheii avea forma unei cruci cu braţele egale şi înfăţişa un simbol pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de nouă ani: o floare de crin şi iniţialele P.S. Dintr-o dată, vocea bunicului îi şoptea parcă din nou la ureche: "Când va veni vremea, cheia va fi a ta." Un nod dureros i se urcă în gât când realiza că, de dincolo de moarte, bătrânul îşi respectase promi­siunea. "Cheia aceasta deschide o cutie în care păstrez multe secrete." Acum înţelegea: întregul joc de-a enigmele din seara asta avusese drept unic scop găsirea acestei chei. Jacques Saunière o avusese asupra lui când fusese ucis şi, probabil pentru a nu ajunge în mâinile poliţiei, o ascunsese după tablou, după care născocise o veritabilă "vânătoare de comori", asigurându-se astfel că n-o va găsi altcineva decât ea.

― Au secours! răsună deodată vocea paznicului. "Ajutor!"

Sophie smulse cheia şi o puse în buzunarul jachetei, alături de lanterna cu lumină ultravioletă.

Din spatele pânzei, văzu că paznicul încerca încă disperat să ia legătura cu cineva prin staţia de emisie-recepţie. Şi acum se îndrep­ta cu spatele înapoi spre uşă, cu pistolul spre ceafa lui Langdon.

― Au secours! urlă din nou în aparat.

Alte pârâituri.

"Nu poate transmite", îşi dădu ea seama, amintindu-şi cum turiştii se înfuriau adesea când încercau să-şi sune rudele şi să se laude că îi sună chiar din faţa Mona Lisei. Echipamentele complexe de suprave­ghere electronică făceau imposibil orice apel din sală. Grouard ajunsese aproape de prag, aşa că Sophie trebuia să acţioneze imediat.

Privi pânza de mari dimensiuni care aproape că o ascundea cu totul şi îşi dădu seama că, pentru a doua oară în seara aceea, Leonardo da Vinci avea să-i dea o mână de ajutor.

"Încă trei sau patru metri", îşi spuse Grouard, făcându-şi curaj, când vocea femeii răsună, reverberându-se în sala pustie:

― Arrêtez! Ou je la détruis!

Paznicul privi spre ea şi dând să mai facă un pas, piciorul îi rămăsese suspendat în aer.

― Mon Dieu, non!

Femeia ridicase tabloul de pe perete şi-l proptise cu partea de jos pe podea, în faţa ei. Înaltă de un metru şi jumătate, pânza o acoperea aproape în totalitate. În primul moment, Grouard se întrebă cum de nu se declanşase alarma, dar apoi îşi aminti că nu fusese încă repusă în funcţiune. "Dar ce naiba face acolo?!"

Când îşi dădu seama de acest lucru, îi îngheţă sângele în vine.

Pânza începuse să se umfle în mijloc, iar siluetele fragile ― a Fecioa­rei, a Pruncului Iisus şi a lui Ioan Botezătorul ― se distorsionau ciudat.

― Non! urlă Grouard privind cu groază cum nepreţuita pânză se întinde. Femeia împingea cu genunchiul de partea cealaltă!

― NON!

Paznicul se răsuci brusc, îndreptându-şi arma spre ea, dar imediat îşi dădu seama că nu avea nici un rost. Pictura era doar o pânză subţire, dar absolut impenetrabilă ― o armură de şase milioane de dolari!

"Nu pot să trag un glonţ printr-un da Vinci!"

― Lasă jos arma şi staţia radio, îi ceru femeia, adresându-i-se cu calm în franceză; altfel distrug tabloul. Cred că ştii ce ar crede bunicul meu despre asta.

Grouard văzu cum i se face negru în faţa ochilor:

― Te rog... nu! Aceea e Fecioara între stânci!

Repede, dădu drumul pistolului şi staţiei, ridicându-şi braţele deasupra capului:

― Mulţumesc, replică femeia. Acum să faci exact ce-ţi spun eu şi totul va fi perfect!

Puţin mai târziu, Langdon fugea alături de Sophie pe scara de incendiu, spre parter. Nici unul nu rostise vreun cuvânt de când ieşiseră din Salle des Etats, lăsându-l înăuntru pe paznicul înspăimântat. Profesorul ţinea acum în mână revolverul omului, dornic să scape cât mai repede de el; arma atârna greu şi-i părea un obiect străin, periculos.

Coborând câte două trepte, Langdon se întreba dacă Sophie ştia cât de valoroasă era pânza pe care ameninţase că o distruge. Pe de altă parte, alegerea ei părea ciudat de potrivită cu aventura din această noapte. La fel ca Mona Lisa, pictura pe care o smulsese de pe perete era celebră printre istoricii de artă pentru simbolismul ei păgân ascuns.

― Ţi-ai ales un ostatic preţios, îi spuse în vreme ce coborau.

― Fecioara între stânci. Dar n-am ales-o eu, ci bunicul. Mi-a lăsat ceva în spatele pânzei.

Profesorul îi aruncă o privire uimită:

― Poftim?! Dar de unde ai ştiut în dosul cărei picturi să cauţi? De ce Fecioara între stânci?

― "Atât de negru renghiul pentru om", surâse ea triumfător. În engleza ta ― şi a bunicului meu ― So dark the con of man. Madonna of the Rocks. Nu m-am prins la primele două anagrame, Robert, dar nu era s-o ratez şi pe a treia!

31
― Sunt morţi! bâigui sora Sandrine în receptor, lăsând un mesaj pe robotul telefonicând de la celălalt capăt al firului. Vă rog, răspundeţi! Au murit cu toţii !

Primele apeluri la trei numere de telefon de pe lista ei se solda­seră cu rezultate catastrofale ― o văduvă isterizată, un poliţist la locul unei crime şi un preot care încerca să consoleze o familie ândurerată. Toate cele trei persoane de contact erau moarte. Iar acum, sunase la cel de-al patrulea număr ― cel la care nu trebuia să telefoneze decât dacă primele trei nu puteau fi accesate ― îi răspun­sese robotul. Textul înregistrat nu menţiona nici un nume, ci doar îi cerea apelantului să lase un mesaj.

― Dala din pardoseală a fost spartă! spuse ea după ce se încheie mesajul. Ceilalţi trei sunt morţi!

Sora Sandrine nu cunoştea identitatea celor patru bărbaţi pe care îi proteja, dar numerele de telefon pe care le ascunsese sub patul ei îi fuseseră încredinţate cu o singură şi fermă condiţie:

"Dacă dala aceea din pardoseală va fi vreodată spartă", îi expli­case mesagerul nevăzut ― înseamnă că în eşalonul superior s-a infil­trat cineva. Unul dintre noi a fost ameninţat cu moartea, fiind nevoit să spună o minciună disperată. Sună la aceste numere. Să-i previi pe ceilalţi. Nu ne trăda încrederea!"

Era ca o alarmă tăcută. Perfectă în simplitatea ei. Ingeniozitatea planului o uluise atunci când aflase despre el. Dacă identitatea unuia dintre fraţi era compromisă, acesta putea spune o minciună care ar fi pus în mişcare maşinăria ce i-ar fi atenţionat pe toţi ceilalţi. În noaptea asta însă, se părea că nu doar o singură identitate fusese compromisă.

― Vă rog, răspundeţi, insistă ea, înspăimântată. Unde sunteţi?!

― Închide telefonul, rosti o voce groasă din prag.

Întorcându-se îngrozită, zări silueta masivă a călugărului. În mână ţinea sfeşnicul greu din fier. Tremurând, sora Sandrine puse receptorul în furcă.

― Sunt morţi, exclamă călugărul. Toţi patru. Şi şi-au bătut joc de mine! Spune-mi unde e cheia de boltă!

― Nu ştiu! replică ea. Alţii păzesc acest secret.

"Alţii care sunt acum morţi!"

Omul mai făcu câţiva paşi, cu degetele lui albe încleştate pe sfeşnicul de fier:

― Eşti o fiică a Bisericii şi, cu toate astea, îi slujeşti pe ei?!

― Mesajul lui Iisus a fost unul singur şi adevărat, îi răspunse călugăriţa sfidător. Eu nu văd vreo urmă de-a Sa la Opus Dei!

Un val de turbare explodă în ochii Albinosului. Braţul îi zvâcni înainte şi sfeşnicul vâjâi prin aer ca o bâtă. Sora Sandrine se prăbuşi; ultimul ei gând nu era altceva decât o sumbră presimţire.

"Toţi patru sunt morţi.

Nepreţuitul adevăr e pierdut pentru totdeauna."

32
Alarma declanşată la capătul vesticând al Aripii Denon zburătăci porumbeii adormiţi în Grădinile Tuileries, când Sophie şi Langdon ieşiră afară, în noaptea pariziană. În vreme ce străbăteau piaţa în fugă, spre maşina lui Sophie, profesorul auzea sirenele poliţiei ur­lând undeva, în depărtare.

― Cea de-acolo e, îi spuse Sophie, arătându-i o maşinuţă roşie cu numai două locuri, parcată într-o margine a pieţei.

"Sper că glumeşte!" Era cel mai mic automobil pe care-l văzuse el vreodată.

― Smart, îl lămuri ea. La o sută de kilometri consumă un litru.

Abia avu timp să se arunce pe scaunul din dreapta, că Sophie şi demară în trombă, trecând peste o alee cu pietriş. Urcă apoi pe tro­tuar, viră scurt şi coborî din nou pe carosabil, intrând pe sensul gira­toriu, la Carrousel du Louvre.

Pentru un moment, Sophie păru că are de gând să taie giratoriul, trecând peste bordura circulară din centru şi peste spaţiul verde pe care aceasta îl înconjura.

― Nu! strigă Langdon, ştiind că bordurile aveau rolul de a ascunde periculoasa deschidere din centru ― La Pyramide Inversée ― piramida răsturnată pe care o văzuse mai devreme din interiorul muzeului; era suficient de largă pentru a înghiţi maşinuţa lor cu totul.

Din fericire, Sophie alese o altă rută şi, trăgând de volan spre dreapta, ieşi din piaţetă, viră spre stânga şi porni cu toată viteza spre Rue de Rivoli.

Sirenele maşinilor de poliţie urlau şi mai tare în urma lor, lumi­na farurilor fiind deja vizibilă în retrovizor. Motorul maşinuţei protestă zgomotos când Sophie apăsă şi mai mult pe acceleraţie. La cincizeci de metri în faţă, lumina semaforului deveni roşie. Sophie înjură încet, fără a ridica piciorul de pe pedală. Langdon simţi cum i se urcă nişte fiori pe şira spinării.

― Sophie...!

Încetini puţin, aruncă o privire fugară în stânga şi-n dreapta, apoi coti la stânga, pe Rue de Rivoli. După încă o jumătate de kilometru, ajunseră într-o altă piaţetă. Parcurseră şi aici tot pe sensul giratoriu şi intrară pe Champs-Elysées.

Langdon se răsuci în scaun, privind în spate, spre Luvru. Poliţia nu părea a mai fi pe urmele lor; marea de lumini roşii şi albastre se oprise la porţile muzeului.

Ceva mai liniştit, în sfârşit, se întoarse cu faţa spre parbriz:

― Mda, a fost interesant!

Sophie nu părea să îl fi auzit. Conducea în continuare cu ochii aţintiţi, ignorând elegantele vitrine ce mărgineau bulevardul ― un Fifth Avernue parizian, cum le plăcea americanilor să spună. Amba­sada se afla la nici doi kilometri depărtare, aşa că Langdon se cufundă liniştit în scaunul său.

"Atât de negru renghiul pentru om!"

Viteza de reacţie a lui Sophie fusese impresionantă.