Codul lui da Vinci

"Oarba ignoranţă ne înşeală. O! Bieţi muritori, deschideţi ochii bine!"
Teabing luă cartea de pe masă şi începu s-o răsfoiască.

― Dar, înainte de a-ţi arăta pictura lui Leonardo care înfăţişează Sfântul Graal, aş vrea să arunci o privire peste asta!

Şi deschise cartea la o reprezentare pe două pagini a unei lucrări de-a lui da Vinci.

― Presupun că recunoşti aceasta frescă.

"Sper că glumeşte", îşi spuse Sophie privind una dintre cele mai cunoscute fresce din istoria omenirii ― Cina cea de taină, pe care Leo­nardo o relizase pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea îl înfăţişa pe Iisus înconjurat de apostoli, în clipa în care îi vesteşte că unul dintre ei îl va trăda.

― Sigur, recunoscând fresca.

― Atunci poate că vei vrea să-mi faci şi mie o plăcere. Închide ochii, te rog!

Nesigura, Sophie se conformă.

― Unde este aşezat Iisus? întreba Teabing.

― În centru.

― Bun! Şi ce mănâncă El şi apostolii săi?

― Pâine. Evident!

― Excelent! Dar ce beau?

― Vin. Beau vin.

― Foarte bine. O ultima întrebare: câte pahare sunt pe masă?

Sophie ezită o clipă, dându-şi seama că era o întrebare-capcană. "Şi după ce au mâncat, Iisus a ridicat paharul cu vin şi l-a împărţit cu ucenicii Lui."

― Un pahar, răspunse. "Cupa lui Iisus, îşi spuse. Sfântul Graal." Iisus le-a dat ucenicilor un singur potir cu vin, aşa cum se întâmplă azi la împărtăşanie.

― Deschide ochii.

Pe chipul lui Teabing se întinsese un zâmbet victorios. Sophie privi reproducerea şi văzu cu uimire că fiecare personaj avea în faţă câte un pahar, inclusiv Iisus. Treisprezece cupe! Toate mici, fără picior, din sticlă obişnuită. Nicăieri nu se zărea vreun potir. Sau un Sfânt Graal.

Privirile lui Teabing scânteiau:

― Puţintel cam ciudat ― nu ţi se pare? ― ţinând seama că atât Bi­blia, cât şi tradiţionala legendă a Graalului susţin că acesta este momentul în care s-a "născut" Sfântul Graal. În mod bizar, da Vinci pare să fi uitat să picteze tocmai cupa lui Iisus.

― Nu mă îndoiesc că specialiştii au remarcat deja acest lucru.

― Ai fi uimită să afli câte anomalii a inclus Leonardo în lucrarea aceasta, anomalii pe care majoritatea specialiştilor nu le observă sau pur şi simplu preferă să le ignore. Fresca pe care o priveşti este, de fapt, cheia întregului mister al Graalului. În Cina cea de taină, da Vinci o arată clar.

Sophie cerceta nerăbdătoare reproducerea cu privirile:

― Fresca aceasta ne spune ce anume este Graalul cu adevărat?

― Nu, nu ce anume, şopti Teabing, ci mai degrabă cine. Sfântul Graal nu este un obiect. În realitate este o... persoană.

56
Sophie făcu ochii mari şi îl privi pe Teabing amuţită, apoi se în­toarse spre Langdon:

― Sfântul Graal este o persoană!?

Profesorul încuviinţă:

― O femeie, de fapt!

După expresia de completă uimire întipărită pe chipul ei, ame­ricanul îşi dădu seama că o năuciseră de tot. Aceeaşi reacţie o avu­sese şi el, de altfel, când auzise prima dată această afirmaţie. Abia când înţelesese întreaga simbolistică a Graalului îşi dăduse seama că implicaţiile feminine erau evidente.

Probabil că şi Teabing se gândise la acelaşi lucru, fiindcă interveni:

― Robert, poate că e momentul să-i explici aceste lucruri şi din perspectiva simbolisticii.

Ridicându-se de pe fotoliu, luă o coală de hârtie şi i-o întinse lui Langdon.

Profesorul scoase un stilou din buzunar:

― Sophie, cunoşti pictogramele moderne ce desemnează mas­culinul şi femininul?

Şi desenă simbolurile obişnuite, pentru masculin , şi pentru feminin _.

― Desigur, răspunse ea.

― Ei bine, nu acestea sunt simbolurile originale. Mulţi oameni consideră în mod greşit că simbolul masculin provine de la repre­zentarea schematică a unui scut şi a unei săbii, pe când cel feminin ar fi o oglindă ce reflectă frumuseţea. În realitate, pictogramele au apărut iniţial ca simboluri astronomice: al zeului şi a planetei Marte, respectiv, al zeiţei şi planetei Venus. La apariţia lor erau însă mult mai simple.

Langdon desenă o altă figura pe coala de hârtie:

― Acesta era simbolul iniţial pentru masculin. Un falus rudi­mentar reprezentat.

― Sugestiv, replică Sophie.

― Şi la obiect, adăugă Teabing.

Profesorul continua:

― Acest simbol este numit "paloşul" şi denotă agresivitatea, mas­culinitatea. Nu pot să nu adaug că exact acest falus schematic este folosit în prezent pe uniformele militare, pentru a arăta gradul.

― Într-adevăr, rânji Teabing. Cu cât ai mai multe penisuri, cu atât eşti mai mare în grad. Băieţii ― tot băieţi!

Langdon surâse:

― Să continuam. Aşa cum probabil îţi închipui, simbolul feminin este opusul acestuia şi poartă numele de "potir".

Şi desenă alături o altă figură:

Sophie ridică ochii spre el, surprinsa:

― "Potirul", continuă Langdon, seamănă cu un recipient, cu o cupă şi ― mai important ― sugerează forma uterului unei femei. Este un sim­bol al feminităţii şi al fertilităţii. Sophie, rosti el apăsat, privind-o în ochi, legenda ne spune ca Sfântul Graal este un potir, o cupă. Dar această des­criere nu e altceva decât o alegorie menită să ascundă şi să protejeze adevărata natură a Graalului. Cu alte cuvinte, legenda foloseşte potirul ca pe o metaforă pentru ceva cu mult, mult mai important.

― O femeie, replică Sophie.

― Exact. Graalul este, de fapt, străvechiul simbol al feminităţii, iar Sfântul Graal reprezintă sacrul feminin şi divinitatea feminină, simboluri pe care noi le-am pierdut fiindcă Biserica le-a eliminat. Caracterul puternic al femeii şi capacitatea ei de a da viaţă erau odinioară sacre, dar constituiau o ameninţare pentru ascensiunea Bisericii, al cărei cler era în majoritate alcătuit din bărbaţi, aşa încât sacrul feminin a fost demonizat şi considerat necurat. Nu Dum­nezeu, ci omul ― bărbatul, de fapt ― a fost cel care a creat conceptul de "păcat originar", prin care Eva a gustat din mărul cunoaşterii şi a provocat alungarea din rai a perechii primordiale. Femeia, iniţial dătătoare de viaţă, devenise acum inamicul.

― Aş mai putea adăuga, interveni Teabing, că acest concept care situează femeia la originea vieţii constituia însăşi baza religiilor antice. Naşterea era considerată un act mistic, plin de semnificaţie. Din neferi­cire, filozofia şi teologia creştină au decis să confişte această putere creatoare a femeii şi să ignore adevărul biologic şi l-au considerat pe bărbat creator. Geneza ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Femeia a devenit astfel un fel de produs secundar, o derivaţie a bărbatului. Una păcătoasă. Geneza a reprezentat începutul sfârşitului pentru divinitatea feminină.

― Graalul, continuă Langdon, este simbolul acestei zeiţe pierdute. O dată cu apariţia creştinismului, vechile religii păgâne nu s-au stins fără luptă. Legendele despre cavalerii porniţi în căutarea Graalului nu erau altceva decât istorisiri ale năzuinţei ― acum ilicite ― de a redes­coperi sacrul feminin. Cavalerii care pretindeau că se află "în căutarea potirului" foloseau o astfel de exprimare "cifrată" pentru a se apăra împotriva Bisericii care subjugase femeia, interzisese zeiţa, îi ardea pe rug pe cei care se îndoiau şi scosese în afara legii orice act de venerare a sacrului feminin.

Sophie clătină din cap:

― Scuză-mă, dar când mi-ai spus că Sfântul Graal este o persoană, am crezut că te referi chiar la o persoana în carne şi oase.

― Chiar la asta m-am şi referit, îi răspunse Langdon.

― Dar nu la o persoană oarecare, izbucni Teabing care, nemaiputându-se stăpâni, se ridică cu greu în picioare. O femeie care purta în ea un secret atât de puternic încât, dacă ar fi fost dezvăluit, ar fi riscat să zdruncine din temelii tot ce înseamnă creştinism!

Sophie îl privi copleşita:

― Şi femeia aceasta este o personalitate cunoscută a istoriei?

― Foarte cunoscută! Şi dacă ma veţi urma în birou, adaugă bri­tanicul în timp ce îşi lua cârjele şi pornea spre uşă, mă voi simţi ono­rat să vă arăt cum a reprezentat-o da Vinci în pictură.

Într-o încăpere alăturată, majordomul Rémy Legaludec stătea tăcut în faţa televizorului. Postul de ştiri difuza fotografii ale unui bărbat şi ale unei femei... aceleaşi persoane cărora el tocmai le servise ceaiul.

57
În timp ce stătea în mijlocul intersecţiei din faţa băncii, locote­nentul Collet se întreba de ce îi ia atât de mult lui Fache să ajungă cu mandatul de percheziţie. Finanţiştii ăştia aveau, cu siguranţă, ceva de ascuns; pretindeau că Langdon şi Neveu veniseră la bancă mai devreme, dar că fuseseră refuzaţi, fiindcă nu aveau datele de identi­ficare a contului.

"Atunci, de ce nu ne lasă să intrăm şi să aruncăm o privire?"

În sfârşit, telefonul mobil din buzunarul lui sună. Era postul de comandă de la Luvru.

― Am obţinut mandatul de percheziţie? întrebă Collet.

― Dă-o-ncolo de bancă, locotenente! îi spuse agentul. Tocmai am primit un pont. Ştim exact unde se ascund Langdon şi Neveu.

Collet se aşeză pe capota maşinii:

― Nu mai spune!

― Avem o adresă din suburbii. Undeva, în apropiere de Versailles.

― Căpitanul Fache ştie?

― Încă nu. E ocupat cu un apel important.

― Vin imediat! Comunicaţi-i îndată ce se eliberează!

Collet notă adresa şi urcă repede la volan. Demarând în trombă, îşi dădu seama că uitase să întrebe cine vânduse pontul despre locul în care se ascundea Langdon. Oricum, acum nu mai conta. Tocmai i se oferise şansa de a-şi răscumpăra toate greşelile din tre­cut; se îndrepta spre cea mai răsunătoare arestare din întreaga lui carieră. Contactă prin radio cele cinci maşini care îl însoţeau:

― Fără sirene, băieţi! Nu vrem ca Langdon să ştie că venim.

La patruzeci de kilometri distanţă, un Audi negru pătrunse pe un drum secundar şi parcă la marginea unui câmp. Silas coborî şi privi printre zăbrelele de fier ale gardului care înconjura vastul domeniu şi zări în depărtare conturul castelului.

La parter toate luminile erau aprinse. "Ciudat pentru aceasta oră!", îşi spuse Silas, zâmbind. Informaţia pe care i-o dăduse Învăţătorul era, evident, corectă. "Nu voi pleca din această casă fără «cheia de boltă», îşi jură el. Nu-i voi dezamăgi pe episcop şi pe Învăţător."

Îşi verifică revolverul Heckler and Kock cu treisprezece gloanţe şi îl aruncă în iarbă, printre gratii. Apoi, prinzându-se cu mâinile de ba­rele de fier, se căţără pe gard şi sări dincolo. Ignorând durerea ascuţită provocată de cilice, îşi recuperă arma şi porni pe alee, spre castel.

58
"Biroul" lui Teabing nu semănă cu nici o altă încăpere cu aceeaşi destinaţie din câte văzuse Sophie vreodată. De şase sau şapte ori mai întins decât cele mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui sir Leigh părea un soi de hibrid între un laborator de cercetare, o bibliotecă de arhivă şi un târg de vechituri. Iluminată de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseala care părea nesfârşită era presărată cu insuliţe formate din mese de lucru îngropate sub gră­mezi de cărţi, lucrări de artă, artefacte şi surprinzător de multe echi­pamente electronice ― computere, proiectoare, microscoape, copiatoare şi scanere de cercetare.

― Am transformat sala de bal, spuse Teabing cu un surâs spăşit. Pe mine nu mă prea asaltează ocaziile de a dansa.

Sophie avea impresia că, o dată cu venirea nopţii, pătrunsese într-un fel de zonă crepusculară în care nimic nu mai era aşa cum credea ea.

― Toate astea vă ajută în munca pe care o depuneţi?

― Aflarea adevărului a devenit pasiunea vieţii mele. Iar Sangrealul mi-e iubita preferată!

"Sfântul Graal e o femeie", îşi repetă ea în gând, pradă unei vârtej de idei ce păreau să nu aibă nici un sens.

― Spuneaţi că aveţi o pictură care o reprezintă pe femeia despre care pretindeţi că este Sfântul Graal.

― Da, dar nu eu pretind acest lucru. Iisus însuşi a afirmat-o răspicat.

― Care este acea pictură? îl întrebă Sophie privind picturile de pe pereţi.

― Hmmm... Teabing îşi luă un aer preocupat, de parcă uitase: Sfântul Graal... Sangrealul... Potirul.

Apoi se întoarse brusc şi arătă cu mâna spre peretele opus al în­căperii, pe care atârna o reproducere lungă de doi metri şi jumătate a frescei Cina cea de taină ― o replică identică aceleia pe care o văzuse cu câteva minute în urmă în cartea de artă:

― Iat-o!

Sophie clipi repede fiindcă era sigură că nu înţelesese bine:

― Dar e aceeaşi pictură pe care mi-aţi arătat-o mai devreme.

― Ştiu, dar copia mărită e mult mai incitantă, nu-i aşa?

Tânăra se întoarse spre Langdon în speranţa că acesta o va lămuri:

― Nu pricep o iotă!

Profesorul îi surâse:

― După cum vei vedea, Sfântul Graal apare totuşi în Cina cea de taină. Leonardo n-a lăsat loc de dubii.

― Stai puţin, îl întrerupse Sophie. Mi-aţi spus că Graalul este o femeie. În fresca aceasta sunt reprezentaţi însă doar treisprezece bărbaţi.

― Oare? făcu Teabing arcuindu-şi sprâncenele: Uită-te mai bine!

Sceptică, Sophie se apropie de reproducere şi privi cu atenţie cele treisprezece chipuri ― Iisus Hristos în mijloc, şase apostoli la dreapta şi alţi şase la stânga Lui:

― Da, sunt toţi bărbaţi, îi răspunse ea.

― Aşa? Dar cel aşezat pe locul de onoare, la dreapta lui Iisus?

Sophie cercetă chipul apostolului de lângă umărul drept al lui Iisus. Treptat, un val de uimire o acapară. Ucenicul respectiv avea părul lung şi roşcat, mâinile împreunate într-un gest delicat şi sâni vag conturaţi.

― E o femeie! exclamă ea.

Teabing izbucni în râs:

― Ia te uită ce surpriza! Crede-mă, nu e o simplă greşeală. Leonar­do ştia să redea perfect deosebirile anatomice dintre cele două sexe.

Sophie nu-şi mai putea lua ochii de la femeia de lângă Iisus. "La Cina cea de taină se presupune că au luat parte treisprezece bărbaţi. Atunci, cine e aceasta femeie?" Deşi văzuse de nenumărate de ori diverse reproduceri ale frescei, niciodată nu remarcase acest amănunt ciudat.

― Nimeni nu-l observă, îi spuse Teabing. Ideile noastre precon­cepute despre această scenă sunt atât de puternic înrădăcinate, încât mintea refuză să recunoască detaliul şi ochii îl trec cu vederea.

― Fenomenul se numeşte skitoma, adaugă Langdon. Creierul procedează astfel cu unele dintre cele mai sugestive simboluri.

― Un alt motiv pentru care nu ai remarcat femeia, continuă Teabing, este acela că majoritatea reproducerilor din lucrările de artă au fost realizate înainte de 1954, când detaliile erau încă ascunse sub straturile de vopsea şi de murdărie depuse din cauza tentativelor de restaurare din secolul trecut. Acum însă, fresca a fost curăţată până s-a ajuns la pictura originală a lui da Vinci. Et voilà!

Sophie se apropie şi mai mult de imagine. Femeia aşezată în dreapta lui Iisus era tânără şi avea o expresie cucernică: o înfăţişare nevinovată şi reţinută, păr roşcat, iar mâinile îi erau împreunate. "Aceasta este femeia care ar putea distruge Biserica?"

― Cine e? întreba ea cu glas tare.

― Aceasta, draga mea, este Maria Magdalena!

― Păcătoasa, femeia uşoara din Biblie?

Teabing icni uşor, de parcă termenul l-ar fi jignit pe el în persoană.

― Madgalena nu a fost nicidecum o prostituată! Această greşeală nefericită este moştenirea campaniei de defăimare lansate de Bise­rică în primele secole ale erei creştine. Era nevoie ca Maria Mag­dalena să fie denigrată pentru a-i ascunde periculosul secret ― rolul ei de Sfânt Graal.

― Rolul?

― Aşa cum am mai spus, Biserica trebuia să convingă omenirea că profetul Iisus era o fiinţă divină. Prin urmare, toate evangheliile care aminteau de trăsăturile şi aspectele pământeşti ale vieţii Lui au fost eliminate din Biblie. Din nefericire pentru cei care au compilat noua versiune a Bibliei, un anumit element extrem de tulburător apărea iar şi iar în majoritatea evangheliilor: Maria Magdalena, mai exact, căsătoria ei cu Iisus Hristos.

― Poftim?!

Sophie privi, nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise, când spre Teabing, când spre Langdon.

― Este un fapt dovedit istoric, reluă britanicul, şi da Vinci ştia prea bine acest lucru. Cina cea de taină aproape că-l trage pe privi­tor de mânecă pentru a-i arăta că Iisus şi Maria Magdalena formau un cuplu.

Privirile ei zburară din nou la reproducerea de pe perete.

― Observă, insistă Teabing, că veşmintele celor doi sunt aidoma unor imagini în oglindă.

Sophie era înmărmurită. Într-adevăr, hainele lui Iisus şi cele ale Magdalenei aveau culori opuse. El purta o robă roşie şi o mantie albastră; ea avea roba albastră şi mantia roşie. "Yin şi yang."

― Dacă vrei să observi câteva aspecte şi mai bizare, trebuie să remarci că Iisus şi mireasa Lui par că se ating în dreptul şoldurilor, având busturile depărtate unul de altul, de parcă aşa ar fi vrut să creeze între ei un spaţiu clar delimitat.

Chiar înainte ca britanicul să traseze conturul pe reproducere, Sophie îl recunoscu forma evidentă: din centrul picturii ― acelaşi simbol pe care Langdon îl asociase mai devreme cu Sfântul Graal, cu potirul şi uterul feminin.

― De asemenea, continuă Teabing, dacă îi priveşti pe Iisus şi Maria Magdalena ca pe nişte elemente compoziţionale, nu ca pe nişte oameni, vei vedea o altă formă care-ţi sare imediat în ochi. O literă a alfabetului.

Sophie îşi dădu seama imediat. Faptul că litera îţi sărea în ochi era prea puţin spus; aproape că tot restul se pierea în fundal, cu excepţia ei. Clar conturată în centrul picturii, ieşea parcă în relief silueta unui uriaş şi indubitabil M.

― Puţin cam prea bine conturat pentru a fi o simplă coincidenţă, nu crezi?

― Dar ce rost are acolo? îl întrebă Sophie, uluită.