Codul lui da Vinci

Sir Leigh bombăni şi apăsă din nou pe buton:

― Spune repede, Rémy!

― Este o problemă a casei, sir, nu trebuie să-i deranjăm pe oas­peţi cu ea.

― Şi nu poate aştepta până dimineaţă? izbucni Teabing enervat.

― Nu, sir! Nu vă voi răpi decât un minuţel.

Britanicul îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse spre Langdon şi Sophie:

― Câteodată mă întreb, de fapt, cine serveşte pe cine!

Apoi, apăsând pe buton încă o dată:

― Vin imediat, Rémy! Să-ţi aduc ceva când vin?

― Doar eliberarea de sub oprimare, sir.

― Rémy, îţi dai seama, sper, că biftecul tău au poivre este unicul motiv pentru care încă mai lucrezi pentru mine.

― Asta-mi tot spuneţi dumneavoastră, sir! Asta-mi tot spuneţi!

61
"Prinţesa Sophie!"

Parcă sunetul protezelor metalice ale lui Teabing care se înde­părta spre bucătărie trecea direct prin ea. Amorţită, se întoarse spre Langdon şi-l privi drept în faţă. Profesorul clătină deja din cap, de parcă i-ar fi citit gândurile:

― Nu, Sophie! îi şopti el. Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin minte când mi-am dat seama că bunicul tău a fost membru al Stăreţiei şi când mi-ai spus că voia să-ţi dezvăluie un secret despre fami­lia ta. Dar e imposibil. Langdon făcu o pauză: Saunière nu este un nume merovingian.

Sophie nu ştia dacă ar trebui să se simtă dezamăgită sau uşurată. Ceva mai devreme, Langdon o întrebase în treacăt despre numele de fată al mamei ei: Chauvel. Acum înţelegea care fusese rostul între­bării lui.

― Dar Chauvel? insistă ea.

Din nou Langdon făcu semn că nu.

― Îmi pare rău! Ştiu că astfel multe dintre întrebările tale şi-ar fi găsit răspunsul. Dar numai două ramuri ale dinastiei merovingiene mai există astăzi. Numele de familie sunt Plantard şi Saint-Clair. Ambele familii trăiesc în mare secret, probabil prote­jate de Stăreţie.

Sophie repetă în gând cele două nume şi, la rândul ei, clătină din cap. Nu exista nimeni în familia ei care să se numească Plantard ori Saint-Clair. O resemnare obosită începea să pună stăpânire pe ea. Nu făcuse nici un progres în a înţelege ce anume intenţionase bunicul ei să-i dezvăluie. Aproape că-şi dorea ca Jacques Saunière să nu fi pomenit despre familia ei; deschisese astfel nişte răni vechi, care erau însă la fel de dureroase azi, ca şi în trecut. "Sunt morţi, Sophie. Nu se mai întorc." Îşi aminti cum mama ei obişnuia să-i cânte seara, cum o ridica tatăl ei pe umeri, iar bunica şi frăţiorul mai mic surâ­deau şi o priveau cu ochii lor verzi strălucitori. Tot ce-i mai rămă­sese era bunicul.

"Iar acum nici el nu mai e. Sunt singură."

Tăcută, se întoarse şi se apropie din nou de Cina cea de taină, uitându-se cu atenţie la părul lung, roşcat, al Magdalenei şi la ochii ei senini. Era ceva în expresia ei... ceva care amintea de pierderea cuiva drag. Sophie aproape că simţea tristeţea aceea.

― Robert? şopti ea încet.

Profesorul se apropie:

― Leigh a spus că povestea Graalului e pretutindeni în jurul nos­tru, şi totuşi eu de-abia în seara asta am auzit-o.

Langdon păru că ar fi vrut să-i cuprindă umerii şi s-o liniştească, dar se abţinu:

― Ai mat auzit povestea şi înainte, Sophie! Toată lumea a au­zit-o. Numai că nu ne dăm seama ce e cu adevărat.

― Nu înţeleg.

― Istoria Graalului este pretutindeni, numai că e ascunsă. Când Biserica a interzis orice referire la Maria Magdalena, povestea ei a trebuit să fie transmisă mai departe prin mijloace mai discrete... prin metafore şi prin simboluri.

― Desigur. Prin artă, adică!

Langdon arătă spre Cina cea de taină:

― Un exemplu perfect. Unele dintre cele mai cunoscute opere de artă, literatură sau muzică redau în secret povestea Mariei Mag­dalena şi a lui Iisus.

Şi profesorul îi povesti pe scurt despre operele lui da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart şi Victor Hugo ― lucrări care aminteau despre năzuinţa de a reînvia sacrul feminin. Legende stră­vechi, precum cea a lui sir Gawain şi a Cavalerului Verde, legenda regelui Arthur, ba chiar povestea Frumoasa-din-Pădurea-Adormită erau, de fapt, alegorii ale Graalului. Romanul Cocoşatul de la Notre-Dame al lui Hugo şi opera Flautul fermecat a lui Mozart erau pline de simboluri masonice şi aluzii referitoare la Graal.

― O dată ce ţi s-au deschis ochii spre adevărata semnificaţie a Sfântului Graal, adăugă Langdon, începi s-o vezi peste tot: în pic­tură, în muzică, în cărţi, ba chiar şi în desene animate şi în unele filme artistice.

Apoi, arătându-i ceasul său cu Mickey Mouse, îi spuse că Walt Disney îşi făcuse în viaţă un crez din a duce mai departe istoria Graalului. Mulţi îl consideraseră "un da Vinci al epocii moderne". La fel ca ilustrul său predecesor, Disney fusese un vizionar, un om cu mult înaintea timpului său, un artist extrem de talentat, membru ale unor societăţi secrete şi, mai cu seamă, iubise enigmele, farsele şi dublele înţelesuri. Ca şi Leonardo, Disney inserase în arta sa simboluri şi mesaje ascunse. Pentru un ochi antrenat, primele filme realizate de Disney constituiau o avalanşă de aluzii şi de metafore.

Majoritatea mesajelor ascunse de Walt Disney în desenele sale se refereau la religie, la miturile păgâne şi la femininul sub­jugat. Nu fusese o pură întâmplare că acest cineast alesese să transpună pe ecran poveşti ca Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi Frumoasa-din-Pădurea-Adormită ― toate amintind de încarcerarea sacrului feminin. Nimeni nu avea nevoie de cunoştinţe profunde de simbolistică pentru a înţelege că Albă-ca-Zăpada ― o prinţesă care aproape că se stinge după ce gustă dintr-un măr otrăvit ― nu e altce­va decât o aluzie clară la căderea Evei în Grădina Raiului. Şi cine se putea îndoi că prinţesa Aurora din povestea Frumoasei-din-Pădurea-Adormită ― "alintată" Rose şi ascunsă adânc în hăţişul unei păduri pentru a o feri de atingerea răului ― era de fapt povestea Graalului spusă pe înţelesul copiilor.

În ciuda imaginii sale serioase, compania Disney păstra încă un filon jucăuş şi angajaţii ei actuali se amuzau adesea ascun­zând simboluri secrete în diverse producţii. Langdon n-avea să uite niciodată când unul dintre studenţii săi adusese un dvd cu filmul de animaţie The Lion King şi oprise la un moment dat derularea pentru a le arăta un cadru în care cuvântul sex era clar vizibil, format din particule de praf deasupra leuşorului Simba. Deşi bănuia că isprava era mai degrabă o farsă a unui desenator decât vreo aluzie conştientă la sexualitatea umană, Langdon învăţase cu acea ocazie să nu subestimeze niciodată tendinţa companiei Disney spre simbolismul ascuns. Mica-Sirenă, de pildă, era o îmbinare de simboluri care aminteau de divinitatea feminină, atât de sugestive, încât în nici un caz nu puteau fi rezultatul unei pure coincidenţe.

Când văzuse pentru prima dată Mica-Sirenă, lui Langdon i se tăiase respiraţia atunci când observase că tabloul ce decora căminul subacvatic al sirenei Ariel era nici mai mult nici mai puţin decât Magdalena penitentă, un celebru omagiu adus Mariei Magdalena de pictorul francez Georges de la Tour în secolul al XVII-lea ― decor cât se poate de potrivit, dacă ţinem seama că filmul se dovedise a fi un colaj de nouăzeci de minute plin de referinţe sim­bolice la sanctitatea pierdută a zeiţei Isis, la Eva şi, în mod repetat, la Maria Magdalena. Numele sirenei, Ariel, amintea de asemenea de sacrul feminin şi, în Cartea lui Isaia, era sinonim cu "Sfânta Cetate asediată". Desigur, nici părul lung şi roşcat al sirenei nu era doar o simplă coincidenţă.

Dincolo de uşa biroului se auzi din nou zgomotul cârjelor lui Teabing; de această dată acesta se apropia cu paşi repezi. Când britanicul intră în încăpere, pe chipul lui era aşternută o expresie rigidă:

― Ai face bine să-mi dai o explicaţie, Robert, spuse el pe un ton rece şi sec. Nu se poate spune că ai fost tocmai sincer cu mine!

62
― Sunt victima unei înscenări, Leigh! spuse Langdon încercând să-şi pastreze calmul. Doar mă cunoşti! N-aş fi în stare să ucid pe cineva.

Vocea lui Teabing era la fel de rece când i se adresă din nou:

― Robert, ai apărut la televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! Ştiai că eşti căutat de poliţie?

― Da.

― În acest caz, ai abuzat de încrederea mea. Nu-mi vine să cred că mi-ai periclitat situaţia venind aici şi cerându-mi să perorez des­pre Graal, astfel ca tu să te poţi ascunde în casa mea!

― N-am omorât pe nimeni!

― Jacques Saunière e mort şi poliţia spune că tu l-ai ucis. Brusc chipul i se întristă: Aşa un iubitor al artelor...

― Sir?

Majordomul intrase în încăpere şi se oprise în prag, cu braţele încrucişate la piept.

― Să-i dau afară?

― Lasă-mă pe mine!

Teabing şchiopătă până în celălalt capăt al biroului, deschise uşile duble de sticlă ce dădeau spre peluză şi făcu semn spre spaţiul verde de afară:

― Vă rog să vă urcaţi în maşină şi să plecaţi.

Sophie nu se clinti:

― Avem informaţii despre la clef de voûte. Cheia de boltă a Stăreţiei.

Teabing se holbă la ea preţ de câteva secunde şi apoi se strâmbă:

― O încercare disperată! Robert ştie cât de mult am căutat-o.

― Nu e o minciună, Leigh, interveni Langdon. De aceea am venit la tine. Ca să vorbim despre cheia de boltă.

Majordomul făcu un pas spre ei:

― Plecaţi imediat sau chem poliţia.

― Leigh, insistă profesorul, ştim unde e ascunsă!

Teabing păru că se înmoaie puţin.

Rémy se apropie însă cu paşi hotărâţi:

― Plecaţi imediat! Sau vă voi da...

― Rémy! izbucni sir Leigh. Scuză-ne pentru un moment!

Majordomul rămase cu gura căscată:

― Sir? Trebuie să mă opun! Oamenii aceştia sunt...

― Mă ocup eu, replică Teabing şi-i făcu semn să iasă din încăpere.

După o clipă de tăcere înmărmurită, Rémy se retrase ca un câine care tocmai a fost certat de stăpân.

Rezemat de pervazul ferestrei deschise, britanicul se întoarse spre oaspeţii săi, cu aceeaşi expresie rigidă pe chip:

― Să vă aud povestea. Ce ştiţi despre cheia de boltă?

În tufărişul des de sub fereastra lui Teabing, Silas strânse bine pistolul în mână şi aruncă o privire prin uşile de sticlă. Cu câteva clipe în urmă, înconjurase clădirea şi-l văzuse pe Langdon vorbind cu femeia în birou. Înainte de a reuşi să intre însă, apăruse un indi­vid cu cârje, care ţipase la Langdon, deschisese uşile de sticlă şi le ceruse celor doi să plece. "Apoi femeia spusese ceva despre cheia de boltă şi totul se schimbase." Strigătele deveniseră şoapte. Atmosfera se calmase. Şi uşile de sticlă fuseseră imediat închise.

Acum, ascuns în întuneric, Silas privi înăuntru pe furiş. "Cheia de boltă e undeva în casă." Era sigur de asta.

Fără a ieşi din umbra tufişurilor, se apropie mai mult de uşă şi încercă să audă ce se discuta înăuntru. Le va da cinci minute. Dacă nu vor menţiona între timp unde se află cheia de boltă, va intra peste ei şi-i va obliga să vorbească.

În birou, Teabing făcuse ochii mari şi se bâlbâia surprins la culme:

― Mare Maestru? Jacques Saunière?!

Sophie încuviinţă, conştientă de şocul prin care trecea britanicul:

― Dar n-ai de unde să ştii tu una ca asta!

― Jacques Saunière era bunicul meu.

Teabing se împletici, sprijinindu-se în cârje, şi privi repede spre Langdon, care confirmă spusele lui Sophie.

― Miss Neveu, am rămas fără grai. Dacă este adevărat, atunci îmi exprim regretul pentru pierderea dumneavoastră! Trebuie să recu­noscând că, în cadrul cercetărilor mele, am alcătuit o listă cu oameni din Paris pe care îi bănuiam de implicare în activitatea Stăreţiei din Sion. Jacques Saunière se afla şi el pe această listă. Dar... Mare Maestru? Mi-e greu să-mi şi imaginez!

Teabing rămase tăcut o clipă, gânditor, şi apoi clătină din cap cu hotărâre:

― Dar tot nu se leagă. Chiar dacă Saunière ar fi fost cu adevărat Marele Maestru al Stăreţiei şi ar fi creat el însuşi cheia de boltă, sub nici un motiv nu ţi-ar fi spus dumitale unde o poţi găsi. Cheia de boltă dezvăluie calea către cea mai de preţ comoară a Stăreţiei. Nepoată sau nu, în nici un caz nu puteai primi o asemenea informaţie.

― Domnul Saunière era pe moarte atunci când i-a dezvăluit-o, interveni Langdon. Nu avea alte opţiuni.

― Dar nu avea nevoie de alte opţiuni! replică Teabing. Există trei seneşali care cunosc acelaşi secret. Atât de ingenios este sistemul lor. Într-o astfel de situaţie unul dintre ei devine Mare Maestru şi apoi aleg un alt seneşal căruia să-i împărtăşească secretul cheii de boltă.

― Bănuiesc că n-ai văzut întreaga emisiune de ştiri, spuse So­phie. Pe lângă bunicul meu, alte trei personalităţi pariziene au fost asasinate în seara aceasta. În acelaşi mod. Toate lăsând impresia că au fost interogate.

― Şi crezi că erau... bâigui Teabing?

― Seneşalii, încheie Langdon.

― Dar... cum? Nu este posibil ca un asasin să afle numele tuturor celor patru membri de vârf din Le Prieuré de Sion! Uită-te la mine! Eu studiez ordinul ăsta de zeci de ani şi n-am putut afla nici măcar nu­mele unui singur membru al său! Mi se pare de neconceput ca toţi cei trei seneşali şi Marele Maestru să poată fi descoperiţi şi ucişi într-o singură zi.

― Mă îndoiesc că informaţiile au fost obţinute într-o singură zi, îi replică Sophie. Mai degrabă pare o acţiune tip décapiter bine pusă la punct. Este o tehnică pe care noi o folosim în lupta împotriva orga­nizaţiilor mafiote. Dacă DCPJ vrea să intervină asupra unui astfel de grup, îl ţine în secret sub supraveghere şi ascultare luni de zile, îi identifică pionii principali şi apoi intră în acţiune şi-i prinde pe toţi în acelaşi moment. Decapitare. Lipsit de conducere, grupul nu se mai poate controla şi divulgă alte informaţii. Este posibil ca cineva să fi urmărit răbdător confreria şi apoi să fi atacat brusc, sperând că unul dintre cei patru va divulga locul unde este ascunsa cheia de boltă.

Teabing încă nu părea convins.

― Dar fraţii nu ar fi vorbit niciodată! Au jurat să păstreze tăcerea! Chiar şi în faţa morţii.

― Exact, confirmă Langdon. Cu alte cuvinte, dacă nici unul n-ar fi divulgat secretul şi dacă toţi ar fi fost ucişi...

Britanicul icni:

― Atunci locaţia cheii de boltă ar fi pierdută pentru totdeauna!

― Şi o dată cu ea, însăşi locaţia Sfântului Graal.

Teabing păru că se clatină sub greutatea cuvintelor rostite de Langdon. Apoi, de parcă ar fi fost prea istovit pentru a se mai putea ţine pe picioare, se prăbuşi în scaunul de-alături, cu privirile pierdute pe fereastră.

Sophie se apropie de el şi-i vorbi cu o voce joasă, blândă:

― Ţinând seama de situaţia dificilă a bunicului meu, este posi­bil ca, în disperare de cauză, să fi încercat să transmită secretul cuiva din afara Stăreţiei. Unei persoane în care ştia că poate avea încredere deplină. Unui membru al familiei.

― Dar cineva capabil de un asemenea atac... cineva care a putut descoperi atât de multe lucruri despre confrerie...

Se întrerupse şi pe chipul lui palid apăru expresia unei noi spaime:

― La mijloc nu poate fi decât o singură forţă. Tipul acesta de infiltrare nu poate veni decât din rândurile celui mai vechi duşman al Stăreţiei.

Langdon îl privi uimit:

― Biserica.

― Cine altcineva? Vaticanul caută de secole Graalul.

Sophie se uită la amândoi cu scepticism.

― Credeţi că Biserica l-a ucis pe bunicul meu?!

― N-ar fi pentru prima data în istorie când Biserica ar ucide pentru a se apăra. Documentele care însoţesc Graalul sunt explozive şi de secole întregi clerul caută să le distrugă.

Lui Langdon nu-i venea totuşi să creadă ipoteza lui Teabing, că Biserica ar fi în stare să omoare oameni de dragul obţinerii acestor documente. Îl cunoştea pe noul papă şi pe mulţi dintre cardinali şi ştia că toţi erau persoane profund spirituale, care n-ar fi acceptat niciodată asasinatul. "Indiferent care era miza."

Sophie părea că gândeşte la fel.

― Dar n-ar fi oare posibil ca membrii Stăreţiei să fi fost ucişi de cineva din afara Bisericii? Cineva care nu ştie ce este Graalul cu adevărat? Cupa din care a băut Iisus ar putea constitui, la urma urmei, o comoară de invidiat. Fără îndoială, au fost comise crime şi pentru mult mai puţin de atât!

― Din experienţa mea pot spune că oamenii sunt dispuşi să facă mult mai mult pentru a evita ceea ce le stârneşte frica decât pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Simt disperare în acest atac asupra Stăreţiei.

― Leigh, interveni Langdon, argumentul tău e paradoxal. De ce ar ucide prelaţii catolici patru membri ai Stăreţiei, în încercarea de a găsi şi distruge nişte documente despre care cred că sunt doar nişte minciuni?

Teabing chicoti încet.

― Turnurile de fildeş de la Harvard te-au cam înmuiat, Robert! Da, clericii de la Roma nutresc o credinţă puternică, datorită căreia pot face faţă oricărei furtuni ― inclusiv unor documente care con­trazic tot ce au ei mai scump în suflet. Dar ce te faci cu restul lumii? Cum rămâne cu cei care nu au credinţa lor? Cei care, văzând haosul şi violenţa care domnesc azi în lume, se întreabă unde-i Dumnezeu? Cei care aud despre scandalurile din Biserică şi se întreabă cine sunt oamenii ăştia care pretind că spun adevărul despre Hristos şi totuşi mint pentru a ascunde fărădelegile comise de propriii lor preoţi? Cum rămâne cu oamenii aceia, Robert, dacă apar dovezi ştiinţifice care demonstrează că povestea spusă de Biserică despre Iisus este incorectă şi că nu e, de fapt, altceva decât o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faţa omenirii'?

Profesorul nu îi răspunse.

― Îţi spun eu ce s-ar întâmpla dacă documentele ar ieşi la iveală, reluă Teabing. Vaticanul s-ar vedea confruntat cu o criză fără prece­dent din cei două mii de ani de existenţă.

După o lungă tăcere, Sophie întrebă:

― Dar dacă Biserica este cea care a pus la cale aceste atacuri, de ce acţionează tocmai acum? După atâţia ani? Stăreţia păstrează ascunse documentele Sangreal şi deci nu constituie o ameninţare imediată pentru Biserică!

Teabing oftă adâncând şi se întoarse spre Langdon:

― Robert, presupun că tu cunoşti care este misiunea finală a Stăreţiei.

― O cunosc, răspunse el simţind un nod în gât atunci când realiză implicaţiile acesteia.

― Miss Neveu, reluă britanicul, Biserica şi confreria au încheiat cu mult timp în urmă o înţelegere tacită: Biserica nu atacă Stăreţia, Stăreţia păstrează ascunse documentele Sangreal. Dar confreria a nutrit dintot­deauna ideea de a dezvălui la un anume moment dat secretul. O dată cu apropierea de o anumită dată în istorie, Stăreţia plănuieşte să rupă tăcerea şi să-şi savureze triumful, făcând publice documentele Sangreal şi strigând în cele patru zări adevărul despre Iisus Hristos.

Sophie îl privi în tăcere câteva clipe, apoi se văzu şi ea nevoită să se aşeze pe un fotoliu.

― Şi crezi că data aceasta se apropie? Şi că Biserica ştie?

― E doar o speculaţie, însă, dacă ar fi aşa, Biserica ar avea o motivaţie puternică pentru a orchestra un atac menit să ducă la găsirea documentelor înainte de a fi prea târziu.

Langdon avea neplăcuta impresie că raţionamentul lui Teabing era corect.

― Crezi că Biserica a reuşit să obţină dovezi concrete ale respec­tivei date vizate de confrerie?

― De ce nu? Dacă a reuşit să descopere identităţile membrilor, atunci cu siguranţă a izbutit să le afle şi planurile. Şi chiar dacă nu cunoaşte data exactă, superstiţiile pot împinge clerul la acţiune.

― Superstiţiile?

― Din punctul de vedere al profeţiilor, ne aflăm în prezent într-o epoca de uriaşe transformări. Am intrat de curând într-un nou mileniu şi, o dată cu acest prag, s-a încheiat bimilenara Eră a Peştilor, peştele fiind, totodată, simbolul lui Iisus. Aşa cum ştiu toţi cei care studiază simbolistica, esenţa zodiei Peştilor susţine ca omului tre­buie să i se spună ― de către o putere mai înaltă ― ce anume să facă, fiindcă el nu este capabil să gândească de unul singur. Prin urmare, Era Peştilor a fost o epocă a ferventelor sentimente religioase. Acum intrăm însă în Era Vărsătorului, al cărei ideal afirmă că omul va afla adevărul şi va deveni capabil să gândească singur. Transformarea ideologică este covârşitoare şi se petrece chiar în zilele noastre.

Langdon simţi un fior. Profeţiile astrologice nu-l interesaseră nici­odată prea mult şi nu le acordase o credibilitate deosebită, dar ştia că în cadrul Bisericii erau oameni care credeau cu toată fiinţa în ele.

― Biserica numeşte această perioadă de tranziţie Ziua de Apoi.

Sophie îl privi cu scepticism:

― Adică sfârşitul lumii? Apocalipsă?

― Nu, îi răspunse Langdon. Asta e o greşeală frecvent întâlnită. Multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfârşitul lumii, ci la finele erei actuale, Era Peştilor, care a început o dată cu naşterea lui Iisus, a durat două mii de ani şi s-a încheiat o dată cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsătorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit.

― Mulţi istorici ai Graalului, adaugă Teabing, cred că ― dacă Stăreţia are de gând să dezvăluie adevărul ― acest moment al istoriei ar fi unul cât se poate de potrivit. Majoritatea specialiştilor ― şi eu mă număr printre ei ― au presupus că dezvăluirea va coincide cu trecerea în noul mileniu. Evident, ne-am înşelat. Dar calendarul actual nu coincide perfect cu semnele astrologice, aşa încât predicţiile se referă la o perioadă incertă. Dacă Biserica are informaţii despre o eventuală dată precisă, apropiată, sau dacă doar îşi face griji în temeiul profeţiilor astrologice ― nu ştiu. Şi nici nu mai contează. Ambele scenarii ar putea explica un eventual atac al Bisericii împotriva Stăreţiei din Sion. Şi, credeţi-mă ― adăugă Teabing încruntându-se ― dacă Vaticanul găseşte Graalul, îl va distruge imediat. Atât documentele, cât şi relicvele Mariei Magdalena. Şi atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica îşi va fi câştigat lupta de rescriere a istoriei pe care o poartă de milenii. Adevărata faţă a trecutului va fi ştearsă pentru totdeauna.

Cu mişcări încete, Sophie scoase cheia aurie din buzunar şi i-o întinse britanicului.

Teabing o luă şi o studie câteva clipe.

― Dumnezeule! Sigiliul Stareţiei! De unde ai cheia asta?

― Mi-a dat-o bunicul în seara asta, înainte de a muri!

― E cheia unei biserici?

Sophie trase adâncând aer în piept:

― Cheia aceasta permite accesul la cheia de boltă.

Capul lui Teabing zvâcni în sus şi pe chip i se aşternu o expresie de totală neîncredere:

― Imposibil! Ce biserică mi-a scăpat? Am căutat în toate biseri­cile din Franţa!

― Nu e într-o biserică, ci într-o bancă elveţiană.

Entuziasmul din ochii lui Teabing se evaporă:

― Cheia de boltă se află într-o bancă?

― Într-un seif, interveni Langdon.

― În seiful unei bănci?!

Britanicul clătină din cap energic:

― E imposibil! Cheia de boltă este ascunsă sub semnul Rozei.

― Exact. Era aşezată într-o caseta din lemn de trandafir pe capa­cul căreia e incrustată o roză cu cinci petale.

Ochii britanicului păreau gata să-i sară din cap:

― Adică ai văzut cheia de boltă?!!

Sophie încuviinţă:

― Am fost la bancă.

Teabing se apropie de ei, privindu-i ca trăsnit:

― Prieteni, trebuie să facem ceva! Cheia de boltă e în pericol! Avem datoria de a o proteja. Dacă mai există şi alte chei? Furate, poate, de la seneşalii asasinaţi? Dacă Biserica are acces la bancă, aşa cum aţi avut voi...

― Când vor ajunge ei, va fi prea târziu, replică Sophie, pentru că noi am luat cheia de boltă de acolo.

― Ce? ! Aţi scos-o din ascunzătoarea ei? !

― Nu-ţi face griji, îl linişti Langdon. Cheia de boltă se află într-un loc sigur.

― Extrem de sigur, sper!

― Păi, replică profesorul fără a-şi putea reţine zâmbetul, depinde de cât de des mături pe sub divan!

Vântul se înteţise şi, ghemuit lângă zidul castelului, Silas îşi strânse sutana pe lângă corp. Deşi nu putuse auzi decât fragmente disparate din discuţia celor dinăuntru, cuvintele "cheie de boltă" răzbătuseră de multe ori prin fereastra închisă.

"E înăuntru!"

Cuvintele Învăţătorului îi reveniră în minte: "Du-te la Château Villete. Ia cheia de boltă. Nu răni pe nimeni."

Acum, Langdon şi ceilalţi se retrăseseră bruscând într-o altă cameră, după ce stinseseră toate luminile din birou. Ca o panteră care-şi pândeşte prada, Silas se apropie de uşile de sticlă. Nu erau încuiate, aşa că le deschise, se strecura înăuntru şi le închise în urma sa. Dintr-o altă încăpere, se auzeau voci înăbuşite. Îşi scoase revolverul din buzunar, îi ridică piedica şi porni cu paşi uşori pe culoar.

63
Locotenentul Collet se oprise în capătul aleii de acces către reşedinţa lui Teabing şi privea clădirea masivă. "Izolată. Întunecată. Bună ascunzătoare." Cei şase agenţi ai săi se aşezară în dispozitiv, pe toată lungimea gardului. Aveau să înconjoare casa în numai câte­va minute. Langdon nici nu ar fi putut alege un loc mai nimerit unui atac prin surprindere.

Se pregătea să-l sune pe Fache, când se auzi soneria telefonului său. Căpitanul nu se arătă nici pe departe atât de mulţumit pe cât crezuse Collet că va fi.

― De ce mie nu mi-a zis nimeni că avem veşti despre Langdon?

― Vorbeaţi la telefon şi...

― Unde eşti acum, locotenent Collet?

Îi dădu adresa şi continuă:

― Proprietatea aparţine unui cetăţean britanic, pe nume Teabing. Langdon a parcurs o distanţă considerabilă până aici şi vehiculul cu care a venit se află dincolo de poartă, nu sunt semne de pătrundere forţată; pesemne că îl cunoaşte pe proprietar.

― Sosesc imediat, îi spuse Fache. Nu faceţi nici o mişcare. Mă ocup personal de problema asta.

Collet rămase cu gura căscată:

― Dar, căpitane, veţi face douăzeci de minute până aici! Trebuie să acţionăm imediat! Îl am sub supraveghere. Suntem opt oameni în total. Patru dintre noi au carabine, iar restul, revolvere.

― Aşteptaţi-mă!

― Căpitane, dar dacă Langdon are un ostatic înăuntru? Dacă ne vede şi decide să plece pe jos? Trebuie să acţionăm acum! Oamenii mei sunt pe poziţii, gata de atac!

― Locotenent Collet, ai să aştepţi sosirea mea înainte de a face vreo mişcare. E un ordin!

Şi închise. Înmărmurit, Collet îşi puse telefonul în buzunar. "De ce mama dracului îmi cere Fache să aştept?" Dar în sinea lui ştia deja răspunsul. Deşi celebru pentru instinctul lui care nu dădea greş, căpitanul era recunoscut şi pentru orgoliul lui nemăsurat. "Fache vrea să facă el însuşi arestarea." După ce împânzise ecranele televi­zoarelor cu figura lui Langdon, voia acum ca şi el să aibă parte de aceeaşi publicitate. Iar el, Collet, trebuia doar să ţină prada în şah până când venea şeful să se erijeze în eroul zilei.

Dar în minte îi veni imediat şi o a doua explicaţie posibilă: "Con­trolul pierderilor." În poliţie, ezitările în arestarea unui suspect îşi aveau locul doar atunci când apăruseră unele suspiciuni cu privire la vinovăţia acestuia. "Să aibă oare Fache dubii privind implicarea lui Langdon?" Gândul era înspăimântător. Căpitanul depăşise toate limi­tele în încercarea de a-l prinde pe american ― surveillance cachée, Interpol, televiziune... Nici măcar marele Bezu Fache nu va scăpa prea uşor şi neşifonat, dacă se va dovedi că afişase pe ecrane figura unui respectat profesor american, acuzându-l de crimă, când adevărul era cu totul altul. Dacă îşi dăduse seama că greşise, era firesc să-i ceară acum lui Collet să nu treacă la acţiune. Ultimul lucru care-i mai tre­buia căpitanului acum era ca locotenentul său să dea buzna în casa unui nevinovat cetăţean britanic şi să-l ia pe Langdon în vizorul armei.

În plus, dacă americanul era nevinovat, se explica astfel unul din­tre cele mai bizare paradoxuri ale acestui caz: de ce îl ajuta Sophie Neveu, nepoata victimei, pe presupusul asasin să scape? Comporta­mentul ei ar fi de înţeles însă dacă femeia ar şti că acuzaţiile împotriva profesorului erau false. Fache făcuse cele mai extravagante presupuneri în încercarea de a explica strania purtare a lui Sophie Neveu, mergând chiar până la a bănui că femeia ― unica moştenitoare a lui Saunière ― îşi convinsese iubitul, pe Langdon, să-l ucidă pe bătrân pentru a pune mâna mai repede pe moştenire. Bănuind acest lucru, Saunière ar fi putut lăsa poliţiei mesajul: "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon." Collet era însă sigur că alta trebuie să fie explicaţia. Sophie Neveu părea o persoană mult prea integră pentru a se implica în nişte acţiuni atât de josnice.

― Locotenente! se auzi glasul unuia dintre oamenii săi, care se apropia în fugă. Am găsit o maşină!

Collet îl urmă în fugă vreo cincizeci de metri, până la o curbă largă în alee. Acolo, ascuns printre tufişuri aproape în întregime, se afla un Audi negru. Numere de înmatriculare indicau faptul că era o maşină închiriată. Colet îi pipăi capota. Era caldă încă. Ba chiar fierbinte.

― Probabil că aşa a ajuns Langdon aici. Sună la compania de în­chirieri, îi ceru locotenentul agentului. Află dacă maşina a fost furată!

― Da, domnule.

Un alt agent îi făcu semn să privească spre gard:

― Locotenente, ia uitaţi-vă aici, la pâlcul de copaci din capătul aleii, îi spuse întinzându-i un binoclu.

Collet ajustă binoclul şi privi în direcţia indicată. Dincolo de cotul aleii, treptat, siluetele verzui ale copacilor îi intrară în câmpul vizual. Iar ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată. Ascunsă bine în vegetaţia deasă, era o furgonetă blindată. Identică întru totul cu cea pe care el însuşi o lăsase să plece de la sediul băncii elveţiene, ceva mai devreme. Collet se rugă ca aceasta să fie doar o bizară coincidenţă, deşi ştia că adevărul era cu totul altul.

― Mi se pare clar că asta e modalitatea prin care au reuşit Langdon şi Neveu să părăsească banca, remarcă agentul.

Locotenentul rămăsese fără grai. Îşi aminti de şoferul furgonetei. De ceasul Rolex. Cât de nerăbdător era să plece. "Iar eu n-am veri­ficat compartimentul pentru marfă!"

Aproape nevenindu-i să creadă, îşi dădu seama că o persoană din cadrul băncii minţise poliţia cu privire la Sophie şi Langdon, ajutându-i, de fapt, să fugă. "Dar cine? Şi de ce?" Poate că totuşi acesta era motivul pentru care Fache îi interzisese să acţioneze. Poate căpitanul îşi dăduse seama că în toată afacerea asta erau implicate mai multe persoane. "Dar dacă Langdon şi Neveu au venit aici cu furgoneta blindată, al cui este Audi-ul negru?"

La sute de kilometri depărtare spre sud, un avion charter Beechcraft Baron 58 survola Marea Tireniană. În ciuda zborului lin, epis­copul Aringarosa strânse în mână punga pe care o avea pregătită pentru cazul în care îi era rău de avion. Conversaţia telefonică pe care o avusese cu Parisul nu decursese deloc aşa cum sperase el.

Singur în cabină, Aringarosa îşi răsucea inelul de aur pe deget, încercând să-şi domolească senzaţia de frică şi de disperare. "Situa­ţia în Paris a luat o întorsătură extrem de urâtă." Închizând ochii, epis­copul rosti în gând o rugăciune pentru ca Bezu Fache să găsească modalitatea de a o remedia.

64
Teabing şedea pe divan, ţinea în braţe caseta din lemn de tran­dafir şi îi admira incrustaţiile delicate. "Trăiesc cea mai stranie şi mai incitantă noapte a vieţii mele."

― Deschide capacul, şopti Sophie.

Britanicul surâse. "Nu mă grăbi!" După mai bine de zece ani în care căutase cheia de boltă, voia să savureze fiecare nanosecundă din acest moment. Îşi trecu palma peste capacul lustruit, simţind textura florii:

― Roza, şopti el.

"Roza este Maria Magdalena şi Sfântul Graal. Roza e busola ce arată calea." Sir Leigh se simţea ca un fraier. Ani de-a rândul bătuse bisericile şi catedralele, plătind pentru acces special, şi analizase sute de arcade situate sub rozare, căutând cheia de boltă. "La clef de voûte ― o piatră unghiulară sub semnul rozei."

Cu mişcări încete, deschise închizătoarea capacului şi îl ridică.

Când, în sfârşit, zări obiectul din interior, îşi dădu seama brusc că nu putea fi altceva decât cheia de boltă. Privea pierdut cilindrul de piatră, alcătuit din discuri interconectate. Dispozitivul i se părea ciu­dat de familiar.

― Proiectat şi construit după o schiţă din jurnalele lui da Vinci, îi spuse Sophie. Bunicului mei îi plăcea să construiască asemenea obiecte.

"Desigur!" Văzuse şi el schiţele şi planurile lui Leonardo. "Cheia către Sfântul Graal se află în acest cilindru." Teabing ridică cu grijă criptex-ul din casetă. Deşi habar n-avea cum să-l deschidă, avea impresia că însuşi destinul său se află ascuns înăuntru. În momentele de deznădejde, se întrebase adesea dacă va vedea vreo­dată încununarea căutărilor sale. Acum, aceste dubii dispăruseră pentru totdeauna. Putea auzi aievea cuvintele străvechi... esenţa legendei Graalului: